Jocuri de cuvinte - mahala

Jocuri de cuvinte - mahala

Geografie lingvistică

       Mahala

       Moto: „Din vagabond de mahala/ Partidul te-a făcut azi şef/ Şi faci ce vrei, de ai şi chef,/ Dar ai rămas... tot un ăla...” (Unui politician, de Constantin Enescu, 2010)

       Am scris noi „Jocuri de cuvinte - Hamlet”, prin care ne refeream la tragedia Hamlet, prințul Danemarcei (vezi cu clic pe https://cronopedia.ning.com/profiles/blogs/jocuri-de-cuvinte-hamlet), capodoperă a dramaturgului William Shakespearevine, cu tirada filozofică: „a fi, sau a nu fi, aceasta e întrebarea”, devenită ulterior celebră și foarte des citată. Am arătat acolo că hamlet, răspândit în multe limbi, înseamnă „cătun”.

       Mahalaua (regional și maala, măhală, măhăla) este cartierul mărginaș al unui oraș sau al unui târg, adică periferia acelui oraș sau târg. MDA2 (2010) precizează etimologia: „E: tc mahalle”.

       Așadar, am moștenit cuvântul mahala din cuvântul turcic otoman mahalle – محله‎, „vecinătate, cartier”, otomanii „împrumutându-l” din cuvântul arab maḥalla – مَحَلَّة, „loc de oprire, oprire, tabără, district, secțiune, teritoriu, parte, zonă, cartier (ale unui oraș)‎”, de la verbul ḥalla - حَلَّ, „a dezlega”, că se referea la dezlegarea unui cal sau a unei cămile pentru a face tabără.

       Din otomană l-au luat românii (mahala), dar și sârbo-croații (màhala - ма̀хала), iar din arabă s-a moștenit și în persană (محله فقیر نشین), engleză (mahala, a neighborhood or residential area in Balkan countries, „o vecinătate sau o zonă rezidențială în țările balcanice”), ngazidja comoriană și swahili.

       În câteva limbi s-ar traduce prin:

֎ Armensiedlung f în germană (din Armen, „brațe”, + Siedlungm „așezare”);

֎ asentamiento f (regional, Spania, Guatemala), asentamiento humano m în spaniolă;

֎ bairro de lata m în portugheză, barri de barracas în occitană, barri marginal în catalană, barrio marginal m, barrio pobre m, barrio bajo m, barriada bruja f (Panama), barriada de emergencia f (Panama), barrio m (Venezuela), barrio de chabolas m (Spania), barrio periférico m (Ecuador), în spaniolă;

֎ bassofondo în italiană (din basso, „puțin, mic”, + fondo, „din spate”);

֎ bastī - بستی f în urdu, bastī - बस्ती f, gandī bastī - गंदी बस्ती f în hindusă, bosti - বস্তি în bengaleză;

֎ beden kvartal - беден квартал m în bulgară;

֎ bidonville în franceză;

֎ binmin'ga - 빈민가, binmin'gul - 빈민굴, seulleom - 슬럼 în coreeană;

֎ cantegril m (Uruguay) în spaniolă;

֎ cēri - சேரி în tamilă;

֎ chabola în galiciană;

֎ chum-chon-ɛɛ-àt – ชุมชนแออัด, sà-lam - สลัม în thai;

֎ ciudad perdida f (Mexico) în spaniolă;

֎ colonia de paracaidistas f (Mexico), colonia proletaria f (Mexico) în spaniolă;

Elendsviertel

֎ Elendsviertel n în germană (din Elend, „mizerie”, +‎ -s- +‎ Viertel, „cartier”);

֎ fátækrahverfi în islandeză;

֎ favela f în engleză, franceză, norvegiană nynorsk, spaniolă și portugheză (sensul de mahala este numit după copac; prima favela a fost fondată de veteranii războiului de la Canudos pe Morro da Providencia, Dealul Providence, deal asemănător cu un deal unde a avut loc o bătălie în timpul războiului, care avea mulți copaci favela, numele copacului provine probabil în cele din urmă de la un diminutiv al latinescului faba („fasole”, o etimologie alternativă putând fi favok „fagure”, + -ela);

Favela

֎ ftochogeitoniá – φτωχογειτονιά f în greacă;

֎ gecekondu bölgesi în turcă, gecəqondu în azeră (din turcicul gecekondu, echivalent cu gecə, „noapte”, +‎ qondu, „a se așeza; a se acomoda, a se scufunda”);

֎ gharibi - ღარიბი în gruzină;

֎ grausts m în letonă;

֎ hayin faqir - حي فقير în arabă;

֎ kawasan kumuh în indoneziană;

֎ kenar mahalle, gecekondu mahallesi în turcă;

֎ khu ổ chuột, ổ chuột în vietnameză;

֎ kitongoji duni în swahili;

֎ krotbuurt în afrikaans și în limburgheză (din krot, „casă părăsită sau rudimentară, baracă, + buurt, „district”), krottenwijk f în neerlandeză ();

֎ kvartalaĉo în esperanto;

֎ lagje e varfër în albaneză;

֎ luharat, luslöm, pöfanaharat în volapük;

֎ lūšnynas în lituaniană ();

֎ mahala f în română și în engleză, màhala - ма̀хала în bulgară și în sârbo-croată, maḥalla – مَحَلَّة în arabă, [„loc de oprire, oprire, tabără, district, secțiune, teritoriu, parte, zonă, cartier (ale unui oraș)‎”, de la verbul ḥalla - حَلَّ, „a dezlega”, că se referea la dezlegarea unui cal sau a unei cămile pentru a face tabără], mahalle în turcă (din turcicul otoman محله, „stație; parohie, secție”, din arabicul mahalla - مَحَلَّة);

֎ minṭaqa ʕašwāʔiyya - مِنْطَقَة عَشْوَائِيَّة f în arabă;

֎ murikivāḍa - మురికివాడ în telugu;

֎ musseque m (Angola) în portugheză;

֎ nétri - не́трі f pl în ucraineană;

֎ nyomornegyed în maghiară ();

֎ paragkoúpoli - παραγκούπολη f în greacă;

֎ pergula în latină ();

֎ pínmínkū - 貧民窟／贫民窟, pénghùqū - 棚戶區／棚户区, pínmínqū - 貧民區／贫民区 în chineză mandarină;

֎ población callampa f (Chile), pueblo joven m (Peru) în spaniolă;

֎ precario m (Costa Rica) în spaniolă;

֎ roorup - រោរព în kmeră;

֎ setinggan în malai;

֎ shkonet oni - שכונת עוני în ebraică ();

֎ siromašen kvart - сиромашен кварт în macedoneană, sirotinjski kvart în bosniacă ;

Slum homes in Mumbai, India

֎ slam - слам m în macedoneană, slam - סלאַם în idiș, slam în croată, slöm în volapük, slum în cehă, corsicană, daneză, engleză (atestat în 1812. inițial argou, în sensul „cameră”, în special „cameră din spate”, de origine necunoscută), frizonă, galicî scoțiană, malteză, norvegiană, slovacă, slovenă, suedeză, Slum m în germană și în luxemburgheză, sluma în irlandeză, slumkvarter n pl în daneză, slumm în estonă, slummi în finlandeză, slums m în poloneză, slym în galeză (toate din englezescuil slum);

sloppenwijk f în neerlandeză (din slop, „alee, pasaj îngust între case”, + wijk, „cartier”);

֎ suramu - スラム, hinmingai - 貧民街 (ひんみんがい), hinminkutsu - 貧民窟 (ひんみんくつ) în japoneză;

֎ t’aghamas - թաղամաս - în armeană (din tʻaġ – թաղ, „district, cartier”, +‎ -a- - -ա- + mas -‎ մաս, „parte, bucată”);

֎ taudis în franceză (din tauder, „a se adăposti”, cu sufixul -is);

֎ teneḱe-maa - тенеќе-маало n în macedoneană;

֎ truščóba - трущоба f în bulgară, rusă (din trusk – труск, „trosnet”, +‎ -oba - -оба) și ucraineamă, truščoby - трушчобы sau трушчоба în bielorusă;

֎ tugurio m (Columbia) în spaniolă;

֎ txabola în bască;

֎ varoş (uzual plural, 'varoşlar') în turcă;

֎ villa miseria f (Argentina, Paraguay) în spaniolă;

֎ zâğe - نشین în persană.

       N-o să amestecăm ghetou cu mahala, deoarece ghetou însemna un cartier care era locuit de comunitățile evreiești sau rezervat evreilor, denumirea venind de la Ghetto, insulă lângă Veneția, unde în secolul al XVI-lea au fost izgoniți evreii.

       Ulterior a căpătat sensul de cartier al unui oraș în care e constrânsă să locuiască o populație de o anumită rasă, naționalitate sau religie, ca urmare a unei politici de discriminare.

       Așadar, este un loc în care o minoritate trăiește separată de restul comunității. La figurat înseamnă și o Condiție marginală. Noi l-am fi luat din italienescul sau franțuzescul ghetto sau din germanicul Getto, toate derivând de la insula Ghetto, de lângă Veneția.

       Mahalaua în viață și în lume

       Motto: „Păcat că floarea ce cu lux se-mbracă/ Are un nume cam de mahala!.../ Dar ochii boilor de-ar fi aşa,/ Chiar şi-o marchiză-ar vrea să fie vacă.” („Ochiul-boului", de George Ranetti)

       O mahala (cum am scris mai sus, impropriu numită și ghetou, după moda limbii engleze) reprezintă un cartier sărăcăcios dintr-un oraș. Locuitorii săi aveau, de regulă, o condiție materială și socială precară. Locuințele dintr-o mahala pot fi barăci, cocioabe sau construcții de calitate mai bună.

       Mahalalele duc lipsă de apă potabilă, electricitate, salubrizare și alte servicii de bază. Străzile sunt adeseori înguste și nu permit trecerea vehiculelor precum ambulanțe sau mașini de pompieri. Rata ridicată a șomajului și sărăcia sunt tipice pentru populația mahalalelor; în consecință, aceste zone urbane sunt considerate „focare” pentru probleme sociale precum: infracțiunile, dependența de droguri, alcoolismul, sinuciderile frecvente ș.a.

       Termenul, provenit din limba turcă, desemna în trecut orice fel de cartier, fără a se face distincția după nivelul de trai (într-un stadiu premergător adoptării în limba turcă, echivalentul în ebraică și alte limbi semitice se traducea ca „așezare de oameni care locuiesc în corturi”).

       Întreaga familie lexicală a cuvântului (mahalagiu, mahalagesc, mahalagism) a căpătat treptat o aură peiorativă, făcând trimitere către vulgaritate, grosolănie. Mahalaua poate sau nu să se suprapună cu noțiunile de cartier mărginaș (aflat la periferia orașului) și suburbie.

       Aceste date, în general valabile pentru mahalalele din România, sunt nu arareori incompatibile cu situația mahalalelor din alte țări. Cartierele mărginașe ori suburbiile pot fi în unele cazuri zone prospere ale orașului. Până la începutul secolului al XX-lea, cuvântul mahala desemna un cartier mic.

Biserica Colțea

       De pildă, zona din jurul Bisericii Colțea se numea Mahalaua Colței, așa cum o atestă numeroase documente, cercetate și catalogate de Adrian Majuru în cartea sa Bucureștii mahalalelor, Compania, 2003. Despre semnificația culturală a mahalalelor, acesta spune: „Mahalalele sunt deopotrivă aglomerate, cu centrul lor religios, dar și cu referință artistică. Cu zone de margine insalubre și cu străzi mai centrale și curate, pe când veselia se trăiește în tonalități diferite și e prezentă pretutindeni. Astăzi, veselia tinde să devină un clișeu prin muzica audiată la maximum în toiul nopții, de către aceia care trăiesc în iluzia unei imagini sociale impozante, deși împăratul este gol.”

       Bucureștiul (folosesc singularul), cu peste 5 secole vechime, a avut mahalalele sale. Spre deosebire de zilele noastre, când există o delimitare clară a Capitalei cu ajutorul sectoarelor și cartierelor, Bucureştiul zilelor trecute era împărţit în mahalale. Fiecare mahala a oraşului era cunoscută după cei mai importanţi locuitori, dar şi în funcţie de construcţii şi activităţi.

       În povestea vechiului Bucureşti, cel din anul 1645, existenţa unui om a reuşit să impună numele unei mahalale celebre din oraş: Aga Niţă. În urmă cu aproximativ 400 de ani, bărbatul a zidit biserica Sfânta Vineri care, cel mai probabil, după anul 1749 a redenumit zona mahalalei existente.

       Prin mahalaua Aga Niţă trecea în secolul al XVI-lea unul dintre cele mai importante drumuri care ducea către Serbia. Pe lângă importantul drum care străbătea mahalaua, acolo se afla şi un centru comercial, de unde oamenii îşi puteau cumpăra produse alimentare. Mai exact, care pline cu peşte poposeau în fiecare zi în mijlocul mahalalei, venite din apropierea Bucureştiului. Peștele era hrana săracului (azi costă mai mult decât carnea).

Mânăstirea Mihai Vodă

       Mahalaua Antim era deţinută în mare parte de Mitropolie şi de Mănăstirea Mihai-Vodă. Înainte ca biserica Tuturor Sfinţilor să fie zidită de către Mitropolitul Antim (https://ro.wikipedia.org/wiki/Antim_Ivireanul), din secolul al XVII-lea, mahalaua purta numele de Popei lui Ivaşcu, întinzându-se, la sud, până spre Podul Calicilor. În vremea aceea, boierii cei mai înstăriţi deţineau „locuri întinse“ în mahalaua lui Ivaşcu, iar unul dintre boierii celebri ai vremi avea şi o biserică de lemn în mahala.

       Unii boieri au contribuit la înmulţirea locuitorilor mahalalei, vânzând din curţile lor negustorilor, iar Mitropolia şi Mănăstirea Mihai-Vodă se numărau printre proprietarii cei mai importanţi ai mahalalei.

Bucureștiul actual (Google Earth Pro)

       Mahalaua Arhimandritului, în jurul anul 1615, avea numele de Mănăstirea Târnovului, acolo unde a avut casă, după 1630, fiica lui Radu Vodă-Şerban, cea care a fost căsătorită cu Constantin Postelnicu Cantacuzino. I se mai spunea şi Mahalaua Sfinţilor Apostoli, făcând referire la hramul bisericii care se găsea aici. Această zonă era una dintre mahalalele care, împreună cu Izvor, se inunda ori de câte ori nivelul Dâmboviţei creştea, iar apa cuprindea malul drept al mahalalei.

       Mahalaua Batişte poartă numele de la cea mai importantă biserică din zonă, care a fost numită după un boier celebru al vremurilor, Constantin Baptista. În anul 1622, Radu Vodă-Mihnea îi încredinţează boierului moşia Frăsinetului din Ilfov, incluzând în dar şi satul domnesc Frăsinet.

       Constantin Baptista şi Radu Vodă-Mihnea erau prieteni buni, petrecându-şi copilăria şi tinereţea împreună, la o mănăstire de pe muntele Athos, acolo unde Radu Vodă fusese trimis de către mama lui pentru a ispăşi, prin rugăciune, păcatele tatălui său. Călugării l-au trimis pe Vodă-Mihnea la Viena şi la Prahova pentru studii, unde, cel mai probabil, a făcut cunoştinţă cu Baptista, potrivit scrierilor lui G. I. Ionnescu-Gion. Constantin Baptista şi-a pus amprenta asupra mahalalei prin casele domneşti pe care le-a ridicat.

       Mahalaua Botenului a fost renumită pentru un furt care a cutremurat oraşul. Încă din timpul lui Matei Basarab era consemnată Mahalaua Botenului, numită după familia cu acelaşi nume, unde în anul 1687 exista livada Văcăreştilor. Printre poveştile mahalalei se numără una cu totul specială pentru acele vremuri, pentru că în anul 1741, popa Herea, locuitor al mahalalei, a făcut să se cutremure lumea religioasă a Bucureştiului printr-o faptă greu de închipuit în acea vreme.

       Preotul a spart biserica Bradu-Botenul şi a furat potirul din interiorul lăcaşului de cult. Acesta a aruncat obiectul furat, de teamă să nu fie prins, dar în cele din urmă a fost găsit. Ani de-a rândul s-a vorbit despre nelegiuirea pe care a făcut-o preotul.

       Până în anul 1701, Mahalaua Brezoianu se numea, de fapt, mahalaua lui Popa Stoica, după biserica la care slujea preotul. Întâmplarea a făcut ca Pătraşcu Brezoianu să primească „loc de casă“ în apropierea Teatrului Naţional. Aşa a ajuns mahalaua lui Popa Stoica, după anul 1741, doar o amintire pentru locuitorii Capitalei, fiind apoi adânc înrădăcinat în memoria oamenilor numele de Mahalaua Brezoianu.

       Mahalaua Cărămidarilor este pomenită din jurul anului 1793, când bucureştenii îşi procurau cărămidă pentru construcţia caselor, având o grădină care îi impresiona pe locuitorii oraşului. Grădina îi aparţinea lui Nicolae Vistierul Brâncoveanu, fiind cumpărată de la Scarlat Vornicul Grecenu.

       Mahalaua Colţei poartă aceste nume din secolul al XVII-lea, din vremea lui Duca-Vodă (1674-1679). Aici se găsea Uliţa Mare, unul dintre cele mai fierbinţi puncte comerciale ale oraşului, tot de aici pornind drumul cel vechi care ducea spre Târgovişte.

       Mahalaua Dudescului era renumită prin femeile cu cele mai frumoase bijuterii. La sfârşitul secolului al XVII-lea, Brâncoveanu a dat din locul domnesc pe care îl avea şi mai mulţi boieri şi-au ridicat case acolo. Printre boierii care şi-au construit locuinţe se numărau şi cei din familia Dudescu, care aveau printre cele mai frumoase case şi curţi din întregul oraş. Femeile din familia Dudescu purtau cele mai frumoase bijuterii, fiind considerate printre cele mai bogate doamne ale Capitalei. Poarta de la casa Dudeştilor era monumentală, iar reşedinţa familiei era „completată“ de un balcon impresionant.

       Mahalaua Bălăcenului pare cea mai veche din Bucureşti. În secolul al XVII-lea, zona purta numele de Mahalaua Bisericii de Jurământ, iar în secolul al XVIII-lea, Mahalaua Sfântului Dumitru. A fost consemnată în cărţi ca fiind una dintre cele mai vechi mahalale ale Bucureştiului.

       Din poeziile vremii, reiese că cel care a „descălicat“ în Bucureşti se sfătuia cu un anume Bălăcen privind problemele zonei, discutând şi despre biserica Bălaci despre care se spune că era construită cu o sută de ani înainte ca Bucureştiul să ia fiinţă. Constantin Bălăceanu este primul din neamul lui şi a fost căpitan al oştilor lui Mircea-Vodă în anul 1387.

       Numele mahalalei dispare uşor, sub puterea lui Brâncoveanu, duşmanul familiei Bălăceanu, iar casele deţinute de Bălăceni sunt dărâmate. În anul 1718 a venit un alt dezastru peste mahala, atunci când ciuma a lovit din plin, făcând numeroase victime în mahala. Mai jos, din scrierile enumerate, veți afla și de alte mahalale.

       Expresii cu mahala

       Motto: „Poţi scoate cocălarul din mahala, dar nu mahalaua din cocălar.” (dorel Schor)

       De la mahalaua asta avem peiorativele mahalagism, mahalagiu, mahalagioaică, femeia care locuiește în mahala, dar care are apucături vulgare, grosolane, care se ceartă și bârfește, adică mahalagiță sau cață. Gagica folosește doar vorbe „de mahala”. Șoșo, ce zici? Ai de multe ori dreptate în ce spui, dar cum o spui?

       Că, de, nu te poți feri de „gura mahalalei”, adică de bârfa sau de atitudinea oamenilor din mahala, fie ei și analiști așaziși politici sau chiar analiști militari cărora le place și comentează mai mult cuvântul război și nicidecum cuvântul pace.

       E și atitudinea „de mahala” a unui politician nașpa, chiar dacă se dă „tare în parcare” și ne face nesimțiți. Dă vina pe alții, de exemplu pe Ceaușescu, că el ar fi creat pensiile militare, când colo fură legiferate de Cuza.

Vorbe...

       Ba unii ca șeful casei de pensii, ministrul muncii și alții, bârfesc despre pensii la unele emisiuni „de mahala” ale unor televiziuni „de mahala”. Și totul degeaba (https://www.youtube.com/watch?v=WUxgHw10mrs)! Că pentru pensionari nu sunt bani! Probabil aceste emisiuni sunt bine sponsorizate de ministerul muncii și de partid...

       Mahalaua în carte și în muzică

       Motto: „Oasele din mahalaâ – câinilor din mahala.” (proverb armenesc)

       Scriitorii români au scris despre mahala și familia de cuvinte legate de mahala, amintind noi de Cezar Petrescu („Bârfești pe socoteala lui, ca mahalagioaicele.”), Petru Dumitriu („Aveam eu un vecin în mahala la noi. Când eram eu copil, era ca dumneata, tânăr și voinic.”), Sadoveanu („Din Târgul-Neamțului, prin mahalaua liniștită a Țuțuienilor, ieșim spre Cetățuie.”) ș.a.

       Camil Petrescu ne amintea că în București exista mahalaua Visarionului („Zinca Bălcescu a căutat o casă încăpătoare la București și a găsit ceea ce-i trebuia cam prin mahalaua Visarionului.”). Pentru cine nu știe, mahalagiii Visarionului au ridicat pe locul fostei biserici de lemn o altă biserică din zid, Visarion, tot în formă de navă şi cu absida altarului de formă poligonală.

       Din scrierile istoricului și profesorului Constantin Giurescu aflăm că „celor 19 mahalale, care şi-au luat numele de la lăcaşurile religioase, se adaugă încă 10 cu acelaşi fel de nume.” Printre altele este amintită şi „mahalaua Visarion” sau mahalaua Visarionilor. Serdăreasa Zinca Bălcescu, care deținea moșia Bălcești de la Topolog, era mama revoluționarului pașoptist Nicolae Bălcescu.

       De mahala au mai amintit și alți scriitori, precum Caragiale („Până-n două zile mahalaua-ntreagă... a știut istoria lui kir Ianulea.”), Lucia Demetrius („Caterina a spus totdeauna tot ce avea pe inimă... de-o auzea toată mahalaua.”) sau proletcultistul Sahia („Într-o noapte de primăvară Simion muri. N-a fost de loc un eveniment pentru mahala.”).

       Dar cel mai mult a „cântat” mahalaua Miron Radu Paraschivescu (1911-1971), născut în aceeași zi cu mine, 2 octombrie, dar cu 30 de ani înaintea nașterii mele. Omul a fost poet, eseist, jurnalist și translator. El e cel care, împreună cu Sorin Toma l-au criticat pe Tudor Arghezi în 1948, acuzându-l mai târziu de a fi reprezentativ al „artei burgheze decadente”.

Miron Radu Paraschivescu

       Volumul său „Cântece țigănești” (Cântece țigănești și balade, de Miron Radu Paraschvescu) a fost publicat în București în 1941, sub formă de broșură. Este un omagiu adus sufletului atât de bogat al mahalalei noastre. Multe dintre poeme sunt prelucrări în formă liberă după Federico Garcia Lorca, spuranumit „privighetoarea Spaniei”. Ele au fost tipărite sub îndrumarea lui Mateiu Ion Caragiale (nimeni altul decât fiul marelui I.L. Caragiale). Puteți asculta la adresa https://www.youtube.com/playlist?list=PLZO8pBei-ccrGvvPKxEz-T7z7-GG9MsgK un colaj muzical.

       Puteți asculta și „D’ale carnavalului” (teatru la microfon), de Ion Luca Caragiale, acțiunea desfâșurându-de într-o mahala. Iar amatorii de critică literară vor întâlni cuvântul mahala în articolul „Asupra criticii” de Constantin Dobrogeanu Gherea. Mai puteți căuta în biblioteci sau la anticariate: „Istoriile periferiei. Mahalaua în romanul românesc de la G.M. Zamfirescu la Radu Aldulescu”, de Georgiana Sârbu, 2011, Editura Cartea Românească.

       Noi am citit în tinerețe și „Maidanul cu dragoste”, de George Mihail Zamfirescu, apărut în 1933, dar și reeditat la Editura Litera Internațional în 2009. Aveți romanul în pdf (https://revistatransilvania.ro/wp-content/uploads/2022/05/1933.-George-Mihail-Zamfirescu-Maidanul-cu-dragoste-1957.pdf). Lectură ușoară!

       Mai puteți citi: „O antropologie a marginalului”, Octavian Buda, 2008, București, Editura Caligraf; „Mahalaua în proza românească”, Dana Matei, 2010, Universitatea din București; „Mahalaua Birjarii Vechi în documente, imagini și confesiuni”, Elena Precupețu, 2006, București, Editura Paralela 45; „Cele două Mântulese”, Andreea Răsuceanu, Editura Vremea, București, 2009. Lectură benefică!

Eugen Barbu

       Groapa este un roman al lui Eugen Barbu apărut în forma sa finală în 1957, după multe modificări și transcrieri. Romanul este considerat o capodoperă a literaturii române. Recreeazã atmosfera sumbrã și fetidã a mahalalei Cuţaridei (Parcul Cireșarii de astãzi), deși ar fi putut descrie la fel de bine viaţa celor din Valea Plângerii (Parcul Tineretului de astăzi).

       La un moment dat, în mahalale au început să vină drupuri de olteni. Aflăm dintr-o scrisoare a lui Arghezi, cu tată oltean din Gorj, cum se creionează o imagine într-un album al trecutului Olteniei. Sunt însemnările poetului  baudelairianist din 21 mai 1960, despre „oltenii săi“. „Plecaţi de pui de boboci, de prin Gorj cu cobiliţa în spinare, câte unul, câte doi, câte cinci, câte zece, fraţi, veri s-au pomenit cu cătunul întreg la Bucureşti, întâi cam cruciţi de căşile mari, cu care, dezgheţaţi şi isteţi, s-au deprins repede ca şi cu cartea şi condeiul, din care nu mai gustaseră până atunci.

Oltean cu cobiliță

       Ei soseau cu desagii, cu mălaiul, cu brânza, cu ceaunul şi pirostriile lor, cu câinele din bătătură, îşi alegeau într-o mahala o gazdă, unde, claie peste grămadă, înjghebând, în dorul de casă, o fărâmă de mică patrie provizorie, trăiau laolaltă cum se spune în «colectiv» (De acolo să se fi inspirat USR?. nota noastră).

       Pe străzile Bucureştiului, unde strigau în gura mare, şi uneori în versuri, zarzavaturile şi ouăle, oltenii erau ştiuţi cu numele de precupeţi. Am cunoscut o franţuzoaică, profesoară de geografie, care împărţea România în trei principate: La Moldavie, la Muntenie et la Precoupatzie.

       Muzica de mahala

       Motto: „Muzica exprimă ceea ce nu poate fi spus și asupra căruia nu se poate tăcea.” (Victor Hugo)

       Deși am amintit mai sus de oltenii veniți în mahalalele Bucureștiului aducând cu ei și muzica oltenească, scriem despre muzica de mahala. De la poezia de mahala s-a trecut la cântecul de mahala, cu versuri despre vorbe de mahala, mahalagisme, iubiri, amantlâcuri, înjungheri, sânge etc. Distrați-vă cu Rică de Miron Radu Paraschivescu, Aplauze pentru poet, de Miron Radu Paraschivescu, cu Mihai Mărgineanu, cu canalul său youtube, cu Te-as schimba, tot de Mihai Mărgineanu etc.

       Mahala Rai Banda este o formație de țigani cu sediul în București. Trupa a fost formată din violonistul și compozitorul Aurel Ioniță, care provine dintr-o familie de lăutari din satul Clejani. Este rudă cu mai mulți membri ai lui Taraf deHaïdouks. Trupa cântă muzică cu influențe balcanice (vezi Wikipedia). Ascultați Radio Zu (Mahala Rai Banda & Shondy – Colaj).

       Mai ascultați Toba si basu', Mahalageasca în Garajul Europa FM. Treceți apoi la maestrul Tudor Gheorghe, cu Mahalaua mon amour, un bun album lansat pe 14 februarie 2013, ce cuprinde înregistrarea integrală a concertului din 2009 (conține: Chiar dacă dau de necaz - Mahala și țigănie; Ah, ce dor mi-este de tine; De trei ani n-am dat pe-acasă; Dor de mamă; Inima mi-e plină: Ursitoare, ursitoare etc.).

       Temișan nu s-a lăsat până n-a amintit și el de mahala (la https://www.youtube.com/watch?v=FnM0eapgy4E), el anunțând cum „cântă toată mahalaua” tocmai la concertul Adrian din inimă Enache.

       De la muzică de mahala la muzică lăutărească

       Motto: „Fără muzică, viața ar fi o greșeală.” (Friedrich Nietzsche)

Un cântec de neuitat: Zaraza

       În mahalale, în cârciumi, la chefuri, se cânta muzică lăutărească. Interpreții săi, cunoscuți sub numele de lăutari, sunt muzicieni profesioniști, de obicei de origine romă, care cântă la nunți, botezuri, înmormântări și alte evenimente sociale.

       Muzica lăutărească cuprinde un repertoriu larg, combinând melodiile populare tradiționale cu elemente din tradițiile muzicale urbane, inclusiv de mahala, turcești și, din secolul al XX-lea, vest-europene. Lăutarii cântau întâi după ureche, folosind adesea ornamente complicate și improvizații. Instrumentele primare în muzica tradițională lăutărească sunt vioara, țambalul, contrabasul, naiul și cobza. De cobză ne aduce aminte Mihai Bogdan Simion (Rugă cântată la cobză). Taraful de lăutari devine formația de bază, care-l acompaniază și pe Tudor Gheorghe (Petrecere cu taraf). La bănățeni și ardeleni nu lipsește clarinetul (Au plecat țiganii mei, Mihai Teacă). În secolul al XX-lea apare în taraf și acordeonul (Liviu Moise).

       Poetul, compozitorul și folcloristul român Anton Pann (1790-1854), folosind notația muzicală bizantină, a înregistrat o serie de cântece în cartea sa Poezii și cântece seculare alese (1831, 1837), care includea cântece lăutărești.

       Câteva dintre lucrările lui Béla Bartók reflectă influența muzicii lăutărești, pe care o regăsiți în „Dansuri populare românești” și „Rapsodia nr. 1”. Compozitorul român George Enescu a încorporat și mai multe melodii lăutărească în „Rapsodia română nr. 1” (1901), printre care „Mugur, mugur, mugurel” (publicat de Anton Pann în 1837, aici cântat de Tudor Gheorghe) și „Ciocârlia” de Angheluș Dinicu (aici aranjamentul nepotului său Grigoraș Dinicu).

       Folcloristul și muzicologul român Teodor Burada a povestit o știre publicată în jurnalul La Vie Parisienne despre o întâlnire dintre Franz Liszt și liderul breslei lăutarilor ieșeni, Vasile Barbu, mai cunoscut sub numele de Barbu Lăutaru.

       În ianuarie 1847, în timpul turneului său prin Transilvania, Țara Românească și Moldova, Liszt a fost găzduit de un boier local din Iași. Oaspeții au fost distrați de un taraf condus de Barbu Lăutaru, cu instrumente ca vioara, naiul și cobza. Potrivit relatării, Liszt a fost impresionat de prestația lui Barbu Lăutaru și de capacitatea sa de a reproduce cu exactitate după ureche o piesă pentru pian pe care Liszt o cântase pentru el.

       Liszt însuși menționează întâlniri cu mai multe grupuri de lăutari din București și Iași, deși fără a le numi: „Am descoperit în ele un filon remarcabil de mare moștenire muzicală.” După întâlnirea cu lăutarul Nicolae Picu, Liszt a încorporat melodia dansului moldovenesc în lucrarea sa „Corăgheaeasca”.

       În 1889, lăutarii Ionică Dinicu și Angheluș Dinicu (tatăl și bunicul renumitului Grigoraș Dinicu) au participat la Expoziția Universală de la Paris. Printre piesele interpretate a fost melodia la nai „Ciocârlia”, atribuită lui Angheluş Dinicu (aici cu Gheorghhe Zamfir). În aranjamentul pentru vioară al lu Grigoraș Dinicu, melodia a devenit unul dintre simbolurile muzicii lăutărești (Ciocârlia, cu Orchestra fraților Advahov, Alex Calancea, Fanfara Ciocârlia). Un recenzent francez din Revue de l'Exposition Universelle de 1889 a lăudat talentele muzicale ale muzicienilor români: „...înalt înzestrați, sunt aproape instrumente în sine”.

       O dată cu dezvoltarea mahalalelor, muzica lăutărească este complexă și rafinată, necesitând abilități tehnice solide. Vioara este instrumentul central, iar lăutarii sunt renumiți pentru virtuozitatea lor, dezvoltând tehnici inovatoare precum coarde reacordate și deplasate și folosind păr de cal atașat de coardă (Taraf de Caliu live at The Czech Philharmonic).

       Oricât înjurați epoca socialistă în propaganda TVR, o formă mai dezvoltată de tarafuri de concert a apărut în anii 1960 și 1970 odată cu crearea orchestrelor de muzică populară ca parte a instituțiilor de concerte de stat. Numărul muzicienilor unei orchestre a crescut la 15–25 de persoane, introducând un rol fix de dirijor și prezentând interpreți cu pregătire muzicală academică.

       Materialul popular interpretat de aceste orchestre a fost intens prelucrat și stilizat, cu elemente ritmice și structurale tradiționale simplificate și făcute mai rigide. În aceeași perioadă, România a văzut înființarea unor mari orchestre populare după modelul exemplelor altora, unele numărând până la 100 de lăutari [vezi orchestra de 100 violoniști romi din Budapesta, aici cu Ciocârlia].

       S-a remarcat orchestra „Barbu Lăutaru”, înființată în 1949 (aici cu un mixaj). A avut parte de muzicieni consacrați precum Fănică Luca, Luță Ioviță, Victor Predeșcu (aici cu Nicușor Predescu), Nicu Stănescu, Ionel Budișteanu, Ion Păturică (cobză) ş.a. Aceste orchestre au jucat un rol pozitiv în conservarea instrumentelor populare precum cobza și naiul. Cu toate acestea, muzica promovată oficial și-a pierdut o mare parte din caracterul ei de improvizație, iar trăsăturile regionale au devenit mai puțin pronunțate. Nu la fel a procedat Nicușor Dan cu orchestra Valahia, dirijată de Marius Zorilă, pe care a desființat-o! Și se vrea președinte! Alegeți-l, lăutari, și soliști că le desființează pe toate!

       În a doua jumătate a secolului al XX-lea, în muzica urbană lăutărească bucureșteană s-au remarcat „țiganii de mătase” (silk Gypsies), perfect integrați în societatea românească, cu multe apariții loa radio și la televiziune (Recital Simion Bogdan Mihai și taraful Lăutarii de Mătase).

       S-au remarcat soliști precum Romica Puceanu, Gabi Luncă, Taraf de Haïdouks, Fanfara Ciocârlia, Viorica cu al ei Ioniță de pe la Clejami. Taraf de Haïdouks a participat în câteva filme Western, precum Latcho Drom și The Man Who Cried. Pentru contribuția lor la ultimul film, au primit BBC Radio 3 Award for World Music în 2002, ca cel mai bun grup din Europa Centrală și de Est. Mai putem adăuga, dar ne boprim aici.

       Oameni care vreți mai multe cunoștințe despre mahalalele orașelor, iubitori de istorie, de muzică de mahala, de muzică lăutărească, de muzică de petrecere sau de muzică de orice fel, să ne trăiți, iubiți și să fiți iubiți, că vine cumva, acel sau acea cineva, cândva, undeva sau oriunde!

Viața

Fișierul mai vechi în format pdf: Jocuri de cuvinte - mahala.pdf

Constantin Nițu,

care a respectat spusele tarafului de la Vărbilău (Constantine)