30.07.2025

Satrap

Satrapul era guvernator al unei satrapii, vicerege, provincie persană pe timpul lui Alexandru Macedon, cu puteri nelimitate. La figurat este un conducător despotic, rău, sinonim cu despot, dictator, tiran, zbir, L-am nmoștenit din franțuzescul satrape, moștenit din latinescul satrapes, din grecescul antic σατράπης (satrápēs), din vwechiul median *xšaθrapāvan (literal „protector al regatului”),cognat cu vechiul persan 𐎧𐏁𐏂𐎱𐎠𐎺𐎠 (xšaçapāvā). Vezi “satrape”, in Trésor de la langue française informatisé [Digitized Treasury of the French Language], 2012.

Despre satrapi au scris pe la noi Macedonski („Pentru un indian, dumnezeirea este Vischnu, o altă speție de satrap.”) și Cezar Petrescu, prin generalizare despre o persoană cu apucături dictatoriale („Șicanele mărunților satrapi locali, nemulțumiți de rigorile acestui magistrat, scrupulos până la manie.”). De satrapii de acum de pe la noi cam știți sau, dacă nu, ghiciți!

Iubitori sau nu de satrapi centrali sau locali, să fiți iubiți!

22.07.2025

Jocuri de cuvinte - opincă

Jocuri de cuvinte - opincă

Geografie lingvistică multimedia

Opincă

Motto: „: „Cocoţat pe paralela 45,/ Blagoslovit de taica popa,/ Artist de nota 10 în opinci,/ Încerc să sar şi eu în Europa.” (Girel Barbu)

Am mai scris și noi și Iulia Brânză Mihăileanu despre costumul popular românesc (vezi „Uriașa minciună din DEX” în Scribd, la adresa https://ro.scribd.com/document/356996527/URIA%C8%98A-MINCIUN%C4%82-DIN-DEX-doc). Azi ne oprim la opincă. Opinca este încălțăminte țărănească făcută dintr-o bucată dreptunghiulară de piele sau cauciuc, cu marginile încrețite și răsfrânte în sus, strânsă pe picior cu ajutorul nojițelor. Mai vedeți opincile la dansatorii ansamblurilor folclorice sau pe la muzee, eventual prezentate de rarii meșteri populari chemați numai la demonstrații.

Opinci moderne

Și nici cuvântul ăsta nu e românesc, MDA2 (2010) scriindu-i etimologia: „E: bg opinăk - опинък, opinka - опинка”. Așadar, l-am moștenit de fapt din vechiul slavonic bisericesc opinŭka - опинъка, din proto-slavicul *opьnъkъ, putând să comparăm opincă cu bulgărescul opinka - опинка. Dar uite că bulgarii nu-l au în wikționar, Milko îmi transmite că e „arhaic”.. Îl căutăm în alte limbi.

Mihai Vinereanu scrie despre opincă: «opincă – 1. încălțăminte țărănească din piele legată cu nojițe; 2. clasa țărănească. V.sl. *opinuku < v.sl. opeti, opina „a acoperi” (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 228); cf. v.sl. opanica „talpă”, bg. opinak „sanda, opincă”, scr., slov. opanak, alb. opingë (opangë, opengë). V.sl. opeti, opina nu este atestat (cf. Blagova, Djačenko). Un astfel de radical nu se găsește în limba rusă.

Pe de altă parte, nu se explică elidarea vocalei din a treia silabă în română și albaneză. În schimb, slavele au putut introduce o vocală pentru a sparge grupul consonantic nk (ng). Orel (306) propune un sl. *οpŭnŭkŭ, neatestat, fără să facă referire la v.sl. Opeti, opina, de la care ar deriva forma albaneză. Prezent doar în slavele de sud, română .i albaneză. Provine, probabil, din fondul balcanic.

Der: opincuță, opincar.» [Mihai Vinereanu, Etymological Dictionary of the Romanian Language, Dicționar etimologic al limbii române, Journal of Romanian Linguistics and Culture, nr. 25/2020].

În alte limbi găsirăm:

֎ opanak (plural opanci sau opanak) în engleză (un fel de încălțăminte tradițională purtată în Bulgaria, Bosnia și Herzegovina, Croația, Macedonia și Serbia, neamintind nimic de români);

֎ opanak - о̀панак în muntenegreană, macedoneană, sârbo-croată și slovenă;

֎ opanki în franceză;

֎ opinak - опинак în bulgară;

֎ opinok - опинок în bulgară și macedoneană;

֎ opinga, opingë (opangë, opengë) în albaneză;

֎ opinka - опинка în bulgară;

֎ bocskor în maghiară (Kezdetleges lábbeli, englezii explicându-l ca sanda, sandală, un tip de moccasin);

֎ Bundschuh în germană (Bund, „legământ”, biblic „legământ, bandă”, +‎ Schuh, încălțăminte, tip istoric de încălțăminte, purtată de țăranii germani din evul mediu: în wikționarul germqan nu există).

Dar în wikipedia englezii amintesc și de România, punând și o fotografie. Iar unde erau opinci, existau și obiele și nojițe. Cuvântul obială ar proveni din cuvântuln bulgar objialo – обияло. Obiala este o bucată de pânză sau de postav care se punea în opinci în loc de ciorap sau peste ciorap, ulterior în cizme. În niciun wicționar al limbilor slave nu există cuvântul bulgar objialo – обияло.

Ei, copiii moșului, până și nojița o luarăm de la vecinii de la sud, din cuvântul bulgar nojița (nojiça) – ножица. Nojița e o curelușă sau șiret din piele, din păr de animale, din sfoară, din lână etc. cu care se leagă opincile, fixându-se pe picior.

Opinca from Romania (opinci din România)

Opinca în viață

Istoria opincilor e veche. Arheologii au găsit cu ocazia săpăturilor arheologice, urme de opinci datând din anul 2500 î.Hr. și pe care le purtau geto-dacii. Pe Columna lui Traian, se văd ilustrați cu daci în costume ce se aseamănă cu cele purtate de țaranul român și sunt încălțați cu opinci.

Vestigiile arheologice denotă că populația locală vâna animale sălbatice: vulpi, cerbi, bursuci, lupi, urși, ale căror piei erau prelucrate. Cei mai nobili purtau opinci din piei de vânat, cei săraci purtau pe cele din piele de vită sau porc. În trecut opincile se făceau manual din piele prelucrată în condiții casnice. Bucata de piele trebuie să fie mai mare decât talpa, are pe margine găuri prin care trece o curelușă (nojiță) de piele ce adună această bucată de piele în jurul piciorului, dându-i formă de încălțăminte. Încrețiturile de la opinci formau un vârf ascuțit.

Opincile se încălțau peste ciorapi de lână sau obiele albe. În prezent ele sunt des folosite de unele ansambluri folclorice și de artiștii care cântă folclor și țin la costumul popular tradițional. Răspândirea atât de largă printre români a opincii a făcut ca acest tip de încălțăminte să fie confecționat și în zilele noastre, intrând și în atenția designerilor, care le aplică diferite ornamente — pietre, șireturi multicolore.

Opinca, deși se spune că originea cuvântului este slavă, este un tip tradițional de încălțăminte din vestimentația românească din cele mai vechi timpuri. Opincile sunt ilustrate pe portul dacilor din cele mai vechi timpuri. Sunt încălțările tradiționale pe care românii le purtau în picioare fie iarnă, fie toamnă, fie vară. Așadar, moștenite de la daci, se purtau la țară. Și se spune despre noi, românii secolelor al XIX-lea și al XX-lea că „ne-am lăsat opincile la barieră”, adică ne-am mutat de la sat la oraș. Mi-am însuțit cuvântul și am purtat opinci doar ca copil până la 6 ani în comuna Livezeni, județul Muscel (azi sat al comunei Stâlpeni, județul Argeș).

„Ulița gâștei”, locul unde am purtat opinci

Opincile erau nelipsite și de la război. Erau făcute de meșteri opincari, meseria de opincar fiind învățată în familie și continuată din tată în fiu. Înainte de anul 1989 se putea trăi omenește din practicarea ei. Răspândirea atât de largă printre români a opincii le-a atras acestora în trecut porecla de opincari (în maghiară bocskoros, din bocskor, „opincă”, +‎ -os). Și le-am făcut-o noi!

Spre deosebire de ciubote, cisme, pantofi, ghete, opincile erau comune și femeilor și barbaților. Doar nu credeţi că soldaţii români aveau alte încălţări în cele două războaie mondiale?! Ce-i drept, în prima conflagraţie, opincile clasice au avut doar un rol funcţional. În schimb, în al doilea război mondial, opincile au avut darul de a deruta complet soldaţii germani şi de a salva un întreg regiment românesc. De unde am aflat? De la un bărbat care confecţionează opinci şi în ziua de azi. Şi are nu doar clienţi, ci şi învăţăcei.

Badea Cârțan

„Opincarul” Badea Cârțan, „dacul care a coborât de pe Columnă”, a călătorit pe jos, timp de 45 de zile, până la Roma, pentru a vedea cu proprii săi ochi Columna lui Traian si celelalte mărturii ale vechimii si latinitătii poporului român. Cum era singur și al nimănui și se făcuse seară, s-a așezat pe trotuar și s-a culcat la picioarele Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o revelație: un dac la picioarele Columnei lui Traian.

Presa din Roma a scris în ziua următoare: „Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri. Badea Cârțan a făcut senzație la Roma, a fost invitat în mediile politice, culturale, jurnalistice din Italia, fiind primit cu simpatie și prietenie. În 1895 i-a vizitat în închisoarea din Vacz pe memorandiștii condamnați în procesul de la Cluj. S-a stins din viată la 7 august 1911, fiind înmormântat la Sinaia. La căpătâiul său stă scris: „Aici doarme Badea Cârtan, visând la întregirea neamului său” (sursa: identitatea.ro).

Opincă dacică; statuie la Muzeul Capitolini din Roma

În vara anului 1908, agenția pariziană Touring Club de France a lansat o provocare inedită: cine parcurgea 100.000 de kilometri pe jos, ocolind Pământul cu mijloace materiale proprii, avea să primească 100.000 de franci (sumă ce astăzi ar echivala cu o jumătate de milion de euro).

În scurt timp, în competiție aveau să se înscrie aproape 200 de temerari. Printre ei și patru români. Toți erau studenți în Paris și toți în vârstă de doar 19 ani: Dumitru Dan, Paul Pîrvu, Gheoghe Negreanu și Alexandru Pascu. Tinerii au văzut o oportunitatea de a promova valorile naționale astfel ei au hotărât să facă înconjurul lumii în opinci și costum popular "Dacă suntem români și vom cunoaște lumea, atunci când să cunoască lumea românii dacă nu atunci când aceștia le vin la poartă? Vom purta tot timpul opinci și costum popular."

Opinca în expresii

Regional, „a fi opincă hârzobată” înseamnă a fi om de nimic. Vom vedea dacă Șoșoacă, Lazarus și alți noi neuroparlamentari sunt români sadea sau doar opinci hârzobate, așa cum fură Macovei, Stolojan sau Petrov. Tot regional, „c-un pantof și c-o opincă” înseamnă luat prin surprindere, așa cum au fost NATO-iștii când s-a autopropus Jules Werner ca șef la NATO, dar înseamnă și nepregătit, cum fu acelaș JW când în armie învăță doar să coasă nasturi...

Pare-se că pe Ciucă și Ciolacu „îi cam strâng opincile”, adică vor avea un necaz cu ocazia fixării datei alegerilor prezidențiale deja hotărâte în martie, tot de ei, să fie în septembrie. Si: nepregătit.

Pesediștii și liberalii „se cam calcă unii pe alții pe opinci”, adică se jignesc, revenind mai ales espresiile „ciumă roșie” și „__e PSD”. Ba un liberal, Vâlceanu, „l-a întins pe alt liberal ca pe o opincă scurtă”, adică l-a caftit foarte tare.

Uite că pesediștii și liberalii „își pun unii altora opinca (în obraz)”, adică se păcălesc unii pe alții, deși în fața noastră se fac că se pupă, sanchii, în scopul „stabilității”, pe care stabilitate ei și conducătoriii UE o încalcă prin declarațiile de război din Europa.

Că ceva tot nu le merge ăstora de la guvernare, că „le-a cam spart dracul opincile”. Ca să-i mulțumească pe toți bugetarii ar trebui „să umble cu opinci de fier” sau „să rupă trei perechi de opinci de fier”, adică să umble mult, să-și tot majoreze salariile sau să mărească numărul de bugetari.

Datorită politicii lor, milioane de români buni meseriași s-au dus „pe unde și-a spart dracul opincile”, adică departe, prin țări străine și nu mereu prietenoase. Că pe aici, în multe localități ne întâlnim cu „opinci rupte și zile pierdute”, adică cu lucruri începute și neterminate sau nereușite pentru care s-a depus mult efort.

Că de, conducătorii ne cred „opincă”, adică țărănime care nu are voie să ia apă din râuri, cu toate că țărani nu mai există demult, mulții fiind doar locuitori nai satelor, evadați și la oraș, „lăsându-și opincile la barieră”. Oare mai e valabilă expresia „de la vlădică până la opincă”, adică toată lumea, indiferent de clasă socială, să ne unim în ceva, cum ne-am unit la fotbal?

Eu am declarat în tot ce am scris că „sunti din opincă”, adică de origine țărănească, de pe vremea când existau țărani adevărați, opincari, precum bunicul patern Constantin, al cărui prenume îl port, bunicul matern Dumitru (https://cronopedia.ning.com/profiles/blogs/jocuri-de-cuvinte-butoi), dogar, ambii și primari cu rândul, primul liberal, al doilea țărănist. Iar Gheorghe, tata, tot țăran, a fost ultimul primar al comunei Livezeni (1946-1950), devenită sat!!

Opinca în (c)arte

Motto: „S-a trezit românul dintr-un vis urât/ Lepădând iţari, nojiţe, opinci/ Şi nu-l mai prostesc ei, numaidecât/ Noi suntem ziarul de la ora cinci!” (strofă din poezia lui Ion Untaru „Noi suntem ziarul de la ora cinci”, dedicată lui lui Dan Costinaş, care ţinea singur pe net „Ziarul de la cinci", 2009)

Scriitorii români, trăitori între opincari, unii chiar provenind dintre ei, au scris despre opincă. Poroletcultistul Sahia constata că „cei mai mulți din ei au opinci în picioare”. Ion Creangă lăuda opinca („Opinca-i bună, săraca! îți șede piciorul hodinit și la ger huzurești cu dânsa.”). Gorovei l-a citit pe Creangă și a descoperit ghicitoarea „Fudulie n-are, dar căldură are” (răspuns: 0pinca).

Alecsandri a folosit expresia de care am scris mai sus, „a pune cuiva opinca (în obraz)”, adică a păcăli, a trage pe sfoară pe cineva, a face pe cineva de rușine („Măi, măi, măi... să nu-mi fi pus opinca berbantu cel de Pepelea?”).

Cum opinca însemna țărănime, Ion Pas remarca lipsa țăranilor din conducerea țării („opinca nu mai are pe nimeni în adunarea dumneavoastră.”). Tot de țărănime amintea și Creangă („Acum suntem chemați a purta împreună, tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre.”).

Acum, când am devenit vasali, ar trebui să ne amintim versurile lui Alecsandri („Despot, suntem țărani./ Nu vindem țara noastră, nici cugetul pe bani.../ Opinca îți azvârle pomana înapoi.”). O fi vreo legătură cu ce am scris (https://webdidacticanova.blogspot.com/2024/05/jocuri-de-cuvinte-sol.html) despre solul de acum al țării? Că nici măcar colonie nu suntem! Asta amintindu-ne cele scrise de Creangă („Ni spuneați dinioarea că de acum toți au să ieie parte la sarcini, de la vlădică până la opincă.”), cu gândul la cei de azi, Petrov, Jules Werner, Nicușor Dan și alții. Că de, Nicușor fu ales de toți iubitorii de folcor, de toți cântereții, de toți instrumentiștii capitalei, de toți actorii, că, iubitor de artă, a desființar orchestra Valahia a municipiului București, condusă de dirijorul Zorilă. Păstrați-v-il! Președinte!

Opinca română la Budapesta

Am scris undeva cum soldații români din armata austro-ungară au fost organizați în batalioane noi de către ofițerii și generalii români din această armată, ba au și salvat Viena și Bratislava de instaurarea acolo a comunismului. Am scris și despre momentul crucial în care soldaţii români au pus opinca pe Parlamentul din Budapesta. Să derzvoltăm....

4 august 1919 este data la care Armata Regală Română a ocupat Budapesta. Evenimentul este important pentru că ofensiva armatei române a distrus Republica Sovietică Ungară, proclamată de comuniști. Astfel, ca urmare a intervenției românești, instalarea comunismului în Ungaria a fost amânată până după del de-al Doilea război mondial.

Încheierea operațiunilor militare ale primului război mondial, în noiembrie 1918, a găsit România într-o situație delicată. În acel an, Basarabia, Bucovina și Transilvania s-au unit cu Regatul României, însă acest lucru a atras ostilitatea Rusiei Sovietice, care a declarat la un moment dat război României, însă, din cauza conflictelor interne cu armata albă, rămasă fidelă familiei imperiale ruse omorâte, bolșevicii nu au putut organiza operațiuni militate de mare amploare contra României, fiind nevoiți să se mulțumească cu mici sabotaje și cu revolte ale unor săteni instigați de agenții bolșevici ruși și ucraineni.

Bela Kun

În schimb, în Ungaria, comuniștii s-a reușit să proclame Republica Sovietică Ungară, a cărei figură centrală era Bela Kun. În primăvara anului 1919, Bela Kun a decis să atace Cehoslovacia și România, cu scopul de a reocupa Transilvania și Slovacia și de a instaura un regim comunist în aceste teritorii.

Armata cehoslovacă a suferit o serie de înfrângeri, însă, armata română, alături de care au luptat contingente de voluntari ardeleni, români și sași, a respins ofensiva maghiară, apoi a trecut la contraofensivă.

Trecerea Tisei

Așadar, în martie 1919, românii au trecut Tisa și au continuat înaintarea până când, în 4 august 1919, au ocupat Budapesta. Bela Kun a fugit în Austria, apoi în Rusia. Armata română a restabilit ordinea în Budapesta, apoi, în 14 noiembrie 1919, a început retragerea din Ungaria.

Două zile mai târziu, în Budapesta a intrat amiralul Miklos Horthy, care a instaurat un regim conservator, ce a degenerat apoi într-unul reacționar, și, în cele din urmă, într-un regim fascist. Retragerea armatei române din Ungaria a avut loc în mai multe etape și s-a încheiat la începutul lui 1920.

Ocupația românească a Budapestei a fost marcată și de unele gesturi colorate. Unul dintre soldații români a atârnat o opincă deasupra Parlamentului Ungariei, în semn de răzbunare simbolică pentru ocuparea Bucureștiului în 1916 de către trupele puterilor centrale, dar și ca un semn al victoriei românești în lupta pentru eliberarea Transilvaniei.

UGeneralul Gheorghe Rusescu, comandatul Brigăzii 4 Roșiori, scria în jurnalul său că intrase în Budapesta încă din 3 august 1919: „Într-adevăr nu străbat decât vreun kilometru şi sunt întâmpinat de o delegaţie de trei a guvernului unguresc ce venea în goana automobilului, ca să mă roage a mă opri, având comunicări importante. La rândul meu i-am rugat să mă scuze, dar sunt în timpul de trap şi nu pot opri coloana; după care, am parcurs o distanţă de încă trei kilometri, şi când am apreciat că am întreaga capitală în bătaia tunului, am oprit. Plouând torenţial, am intrat într-o locuinţă şi am angajat următoarele tratative:

Delegaţia îmi spune: «– Guvernul se află întrunit într-un consiliu şi mă roagă a mă retrage cu trupa.»

Solie ungurească de predare în faţa trupelor române

Am răspuns: – „Nu numai că nu mă retrag, dar imediat voi intra în oraş şi oprirea de înaintare nu o poate ordona decât Comandamentul Superior Român la care, le spun că trebuie să se adreseze; şi în faţa delegaţiei dau ordin celor două tunuri a pune în baterie asupra oraşului (5000-6000 m)”, după care adaug: «– Timp nu este de pierdut, orice tratative altele decât ce priveşte detaşamentul meu, care este fapt îndeplinit, nu le pot trata eu, şi dumnealor să se adreseze Comandamentului Armatei Române, la Törek Szt Miclos.»

Delegaţia în faţa mea comunică Guvernului la telefon hotărârea.
Răspunsul, tot telefonic, a fost că autoriză delegaţia a se duce la Marele Cartier General , iar eu să trimit un delegat la Consiliul de Miniştri. Le-am făcut cunoscut că voi veni chiar eu, fixându-le că dacă până la orele 20 tratativele nu vor fi terminate bombardez oraşul! Odată cu plecarea misiunii, am raportat şi situaţia. La Consiliul Guvernului Ungar, am ajuns la ora 18:30, Venise şi căpitanul Mihăilescu ce intrase cu un escadron spre Malxasföld, Est – N-Est – Pesta. Guvernul îmi comunică că aşteaptă sosirea şi a delegatului misiunii italiene, locotenent-colonel Romanelli. Le răspund că e de prisos şi că nu se poate schimba întru nimic hotărârea mea.

Armata româna în misiune umanitară. Sub conducerea bolșevicilor Ungaria se confrunta cu foamete.

Consiliul îmi face cunoscut că situaţia este dificilă, că populaţia e agitată, că 20.000 de lucrători armaţi se vor răscula, iar 3 regimente ce au în oraş, poate, că nu vor putea fi stăpînite la intrarea armatei române. I-am asigurat să nu aibă nici o teamă, că armata română va menţine ordinea cea mai perfectă în Buda-Pesta, că trebuie să intru şi să îmi pună la dispoziţie cazarma husarilor „Herzog Ioseph” (acum „Lenin”) şi care să fie evacuată de trupele ungare (era răspândit zvonul că toate cazarmele erau minate, dar n-am dat crezare).

Discuţiile prelungindu-se, le pun în vedere că armata roşie întregă este capitulată, oraşul e încercuit de trupele noastre şi catastrofa e inevitabilă. O singură concesie ce le pot face este ca grosul forţelor mele (real nu avem nimic mai mult decât cele trei escadroane, 2 plutoane, 2 tunuri şi 2 grupuri de mitraliere) să fie oprite, pentru noapte, acolo unde se găsesc, iar în oraş să nu intre decât Brigada IV, deja sosită cu mine.

Ora fiind avansată, le pun în vedere că din eroare am uitat a contramanda ordinul că la ora 20:30 dacă nu se termină tratativele bombardamentul să înceapă chiar fiind eu în oraş. Consiliul cedează! Şi la ora 20:00 (8 seara) un ofiţer de legătură ungur este trimis cu ordinul meu ca trupa să intre în oraş!

La cazarmă am primit defilarea trupei. Apoi am revenit în oraş şi am luat cartier la hotelul „Dunapalota” (Rietz) la care erau ofiţeri italieni şi francezi. Alte tratative nu am făcut decât cele privitoare la detaşamentul meu.”

Generalul George Mărdărescu

A doua zi va intra în Budapesta și generalul Gheorghe Mărdărescu. La 4 august 1919, împlinea 53 de ani, şi ce cadou mai frumos pentru orice general ar fi putut fi intrarea în capitala cucerită tocmai de ziua sa. Ulterior, Mărdărescu îl va marginaliza pe Rusescu, deoarece considera că a încercat să-i sufle onoarea de a ocupa capitala inamică, suprema apoteoză pentru cariera oricărui militar. Actele oficiale vor recunoaște 4 august 1919 ca dată a ocupării Budapestei. A fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antanta prin acțiune militară directă în cursul sau ca urmare a primului război mondial.

Santinelă română în Budapesta

Opincă în onomastică

Opincă sau cuvintele derivate, nu puteau să nu devină și prenume sau nume de familie. Un prim-solist al operei bucureștene (din 1978) A fost Opincaru Gabriel (n. 1957, București), balerin român, cu repertoriu clasic („Lacul lebedelor”, „Coppelia”, „Romeo și Julieta”). Un opincar era denumit un sătean, un țăran, un om simplu sau un „făcător” de opinci.

Cu sau fără opinci, să fiți iubiți!

20.07.2025

Jocuri de cuvinte - sărutul

Jocuri de cuvinte – Sărutul

Geografie lingvistică

Motto: „Pentru că nu în ureche mi-ai şoptit, ci în inimă. Nu buzele mi le-ai sărutat, ci sufletul” (citat clasic din Judy Garland).

Facem ce facem și foarte des dăm un sărut real, trimitem un sărut virtual, citind noi în dicționare că SĂRÚT, săruturi, s. n. este și o „sărutare”. Să vină să-i dea un sărut,/ Trezind-o din vraja bolnavă. BENIUC, V. 85. Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat. Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat. EMINESCU, O. I 80. Și numai dintr-un sărut/ Capul lui și l-au pierdut! ALECSANDRI, P. P. 114. Sursa: DLRLC (1955-1957).

Copiii se sărută

Și tot așa mai aflăm că SĂRÚT s., este: 1. gură, sărutare, (pop. și fam.) pupătură, țoc, (fam. și în limbajul copiilor) pusi, (fam.) pup. (I-a dat un sărut.); 2. sărutare, sărutat, (pop. și fam.) pupare, pupat, pupătură, țocăit, (Ban., Transilv. și Maram.) țucare, țucat, (înv.) sărutătură. (Gata cu sărutul!). Sursa: Sinonime (2002).

Sărutul tinerilor

Și vine de la verbul a SĂRUTÁ, vb. I. Tranz. și refl. recipr. A (se) atinge cu buzele în semn de respect, de prietenie, de umilință sau ca o manifestare erotică; a (se) pupa. ◊ Expr. (Tranz.) Sărut mâna, formulă de salut sau de mulțumire adresată unei femei sau unei persoane mai în vârstă. (înv.) „Sărut dreapta”, formulă de salut adresată preoților, domnitorilor, boierilor, mai rar unei femei. – Și se zice că vine din latină – salutare! Sursa: DEX '09 (2009).

Wicționarul precizează că vine din săruta trebuind a se vedea, de asemenea, latinescul salūs, salūtem, „salut”, dublet al lui salut, împrumutat din franceză.

Dar să vedem cum spun alții sărutului:

aspasmós - ασπασμός m în greacă;

Busserl n în germană;

ba - ба în cecenă;

bacio m în italiană;

baiser m în franceză;

baknež - бакнеж m în macedoneană;

basidu, basu în sardă, basio în interlingua, basium, osculum (la), suavium în latină, baxo m în valenciană;

báusa - بَوْسَة‏‎, būsa - بُوسَة‏‎ f în arabă;

bécot m, bec m în franceză;

Bees f în luxemburgheză;

beijo m în portugheză, beixo m în galiciană, beso m în spaniolă, besu m în asturiană;

bewsa f în malteză;

bico m în galiciană;

bise f, bisou m în franceză;

bozk m în slovacă;

buča în letonă, bučinys m, bučkis m în lituaniană;

buse - بوسه‏‎ în persană, buse în turcă;

bussade f în friuliană;

celuvka - целувка f în bulgară;

chumid, csumi, csum, muj în țigănească;

ciuman în indoneziană;

coss m în vechea engleză;

csók în maghiară;

cumban - चुम्बन în hindi, cumban - ચુંબન în gudjarathi, cumbôn - চুম্বন în bengali;

etũ (h-), ñehetũ în guarani;

filí, fíli - φιλί n în greacă;

frijōns - 𐍆𐍂𐌹𐌾𐍉𐌽𐍃 f în gotică;

kiso în esperanto, kiss în engleză;

kisu - キス (), seppun - 接吻 (せっぷん), kuchizuke - 口付け (くちづけ), chū - チュîn japoneză;

ḳocna - კოცნა în gruzină;

koss în islandeză;

kus în olandeză;

kush - קוש‏‎ m în idiș;

Kuss m în luxemburgheză, Kuss m, Kuß m, Kusses m, Küsse m în germană;

kys în daneză, kyss în suedeză și norvegiană;

mâch - ماچ‏‎ în persană;

musu în bască;

nam: - နမ်း în burma;

nesiká - נְשִׁיקָה‏‎ f în ebraică;

öpücük în turcă, öpüş în azeră;

pacalunak - пацалунак m în belarusă;

phílēma φίλημα n în greaca antică;

pocałunek m, całus în poloneză;

poceluj - поцелуй m în rusă, pocilúnok - поцілу́нок m în ucraineană;

póg f în irlandeză;

pok m în bretonă;

polibek m în cehă;

poljub m în slovenă, poljubac - пољубац m în sârbo-croată;

pupic n în română;

pusa f în cehă, puss în suedeză, pusu în finlandeză;

puthje f în albaneză;

qúbla - قبلة‏‎ f în arabă;

sărut n în română;

skūpsts în letonă;

soen, soengroet în africaans;

suma - চুমা în assameză;

suudelma în finlandeză, suudlus în estonă;

suuko în finlandeză;

tút în frizonă;

vasu m în siciliană;

zoen în olandeză.

Dicționarele ne dau și alte exemple de folosiri, nu numai ca o manifestare erotică. Scriitorii au scris despre sărut, de exemlu Hogaș („Și apucîndu-i capul între mâni, o sărutai ca pe un copil, în părul ei negru și bogat.”), Vlahuță („”), La plecare, mama Ilinca l-a sărutat mai cu rupere de inimă și a plîns mai cu foc.”), Creangă („Moșneagul, văzând aceste mari bogății, nu știa ce să facă de bucurie, sărutând mereu cucoșul și dezmierdîndu-l.”), Jarnik-Bîrseanu („Astă-noapte am visat,/ Bade, că te-am sărutat.”), Alecsandri („Gingașa fată.../ Numai de soare fu sărutată.”), Cazaban la figurat („Papura se îndoia așa de tare, încât săruta apa, cu vârfurile ei simțitoare.”).

Și tot așa Eminescu („Tremurînd ei se sărută.../ Ea-și acopere cu mâna fața roșă de sfială,/ Ochi-n lacrimi și-i ascunde într-un păr ca de peteală.”), din nou Creangă („Îi dă paloșul să-l sărute, ca semn de pecetluirea jurământului.”); Russo la figurat („[Țara mea] Dunărea bătrină... îți sărută poala și îți aduce avuții din ținuturile de unde soarele răsare și de unde soarele apune.”).

„Sărutul” de Brâncuși

Și wicționarul ne zice că sărutul e derivat regresiv din verbul a săruta. Și e un gest explicat ca în dicționarele noastre. Cuvintele apropiate sunt: săruta; sărutare; sărutat; sărutată; sărutător; sărutătură. Paronimul lui sărut e salut! Reținem că paronim, paronime, s. n. este un cuvânt asemănător cu altul din punctul de vedere al formei, dar deosebit de acesta ca sens (și ca origine). – Din fr.paronyme. Sursa: DEX '98 (1998). Dar că vine de la salutare e complicat!

Oricât l-ai explica, te complici! E mai bine să-l practici! Filosofii și scriitorii nu puteau sta departe de sărut. Vorbele lor au devenit citate! Şerban Milcoveanu în „Ce e nou în femeie?” (1995) dă o definiţie clasică, avertizându-ne că „sărutul e precursorul dragostei”, ceea ce știu chiar și adolescenții care chiar cred că ne pot da lecții (nu numai fetele din Vaslui)!

Obiectul sărutului

Cântăreața Mireille Mathieu, când era internată într-un spital cu o boală gravă ne spunea că „săruturile sunt banii mărunţi ai dragostei”. Și dacă nu vă convine problema financiară, rămânem la ortografie, aflând de la scriitorul armean otoman Hacob Paronian (1843–1891) că „sărutul este punct şi virgulă în gramatica dragostei”. Complicată gramatica asta...

Și nu putea să nu existe și o zi mondială a sărutului, în cinstea căreia amicul de facebok Stelică Romaniuc definește epigramatic magistral sărutul: „E o dovadă de iubire,/ De dragoste ori gând pios.../ Sau o perfidă amăgire./ Atunci când îl primeşti în dos./” Înțelegeți aluzia, că politicienii precis o înțeleg!

„Neintroducându-ne încă în teoria limbajelor, inclusiv de programare structurată sau nestructurată, Claudiu Ovidiu Tofeni, în „Alfabet din Viaţă” (15 ianuarie 2010), ne lămurește că „sărutul este cea mai economică formă a limbajului”, ceea ce știu și nepoții noștri, unii foarte bine, mai ales studenții de la A.S.E.! În orice caz, nu s-a inspirat din Henny Youngman (comedian și muzician evreu anglo-american, autorul monologului „Take my wife ... please" – Ia-mi nevasta..., că nu zice nimic de distanțe („sărutul este distanţa cea mai scurtă între doi oameni”). Poate din Alfred de Musset, cu citatul „singurul limbaj adevărat din lume este sărutul” sau din Joseph Conrad cu „sărutul este ceea ce ne-a mai rămas din limbajul folosit în paradis”.

Și scotocitori cum suntem, aflăm că există și „Dicţionarul dragostei” (1 noiembrie 2012), al lui George Budoi, unde găsim o definiţie epigramatică faină a sărutului – „Că-i furat sau dăruit,/ Că-i pârjol sau liniştit,/ E al dragostei mesaj,/ Ce începe la etaj...”, făcându-ne să intuim că are loc continuarea la parter. S-a inspirat precis din Mușatescu („o încercare la etaj pentru a cuceri parterul”) sau din alt studios al arhitecturii caselor cu două sau trei nivele sau al blocurilor, precum Alphonse Kar, cel ce a spus că „sărutul este o cerere făcută la etajul doi, pentru a afla dacă etajul unu este liber”. De parter nu zice nimic, că acolo sunt gleznele!

Niveluri, etaje,...

Și printre picături, nu pupături, ca să ne mai tragem sufletul, cititorii și iubitorii de teatru ne gândim și la replica celebră a lui Othello: „Te-am sărutat şi-n moarte te-am pierdut./ Să pier acum, murind într-un sărut!” (din piesa de teatru Othello, Actul V, Scena 2, de William Shakespeare, 1603, traducere de Ion Vinea). Ca alternativă, filosofii pot rămâne la catrenul lui Goethe din piesa de teatru Faust: „Cum vreau şi cum ard,/ Să-l pot săruta,/ Să mor sub sărutul/ Şi patima sa!”

Othello și Desdemona în Venice de Théodore Chassériau

Amintindu-ne de definiția cu acțiunea buzelor, iată că și Scarlett Bene crede că „sărutul: a face dragoste cu buzele”, pe când Tanielle Naus crede că „sărutul este transgresia fizică a conexiunii mentale care deja s-a produs”, iar Mihail Coandă, în „Sărutul, poezia tăcută a buzelor” (31 martie 2018), susține sus și tare titlul dat - „sărutul este poezia tăcută a buzelor!”

Revenind la definiţiile epigramatice, Nicolae Zărnescu, intuitor al consecințelor, în „Cuget, deci exist, dar nu mai rezist” (2005), ne lămurește pe cei căsătoriți sau pe burlaci că sărutul ar fi „Un act sublim, o feerie,/ Adesea c-un final nasol:/ Când nu-i urmat de un viol,/ Va preceda o căsnicie.”

Trecând prin „Rubaiatele” lui Omar Khayyam (traducere de Petru Dimofte), iubitorul de vin, ne amintim rubaiatul în care e reținut doar sărutul paharului - „Eu cred că Vasu-acesta,/ Învăţat,/ A sorbit Vin şi a iubit odat',/ Iar buzele-i pe care-am sărutat,/ Câte săruturi au primit – şi dat!” Asta în comparație cu monostihul „Ultimul sărut/ Poartă spre necunoscut”, David Boia (8 iulie 2014) neprecizându-ne cui i se dă – iubitei, paharului sau chiar sticlei...

Și fiindcă suntem după nașterea lui Isus, nu putem să-l uităm pe Iuda, cu sărutul lui, la care s-au referit mulți scriitori sau oameni de seamă. Teoria multiplicării este explicată simplu și direct de amintitul George Budoi în „Aforisme” (9 aprilie 2018) – „ce multe săruturi sunt sărutul lui Iuda!”

Iar Gavriil Stiharul ne spune că „De două mii de ani, puţini au ţinut seama de Evanghelie şi au intors obrazul celălalt când au primit o palmă, dar aproape toţi l-au întors bucuros când au primit un sărut, care, de multe ori, a fost sărutul lui Iuda.”

Dar ne revenim repede cu splendidul poem de neegalat al lui Nichita Stănescu: „Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi/ şi ţi-aş săruta talpa piciorului,/ nu-i aşa ca ai şchiopăta puţin, după aceea,/ de teamă să nu-mi striveşti sărutul?” Ne trezește din euforie gândul la politicieni și definiţiile epigramatice referitoare la ei, reținând-o pe cea a lui Ioan Fărcaş din ziarul „Viaţa Buzăului" (8 august 2006), care ne spune că „Un sărut e act erotic/ Prin tot locul, un narcotic,/ Dar în spate-n locul critic/ El devine... act politic.” Și știe lumea care e locul ăla critic... Că doar trebuie să ocoliți mereu expresiile „mî doare-n cot!” sau „mă doare-n _ur!”

Dar revenim la normal știind că sărutul e „Durerea surdă a buzei arse/ De tainice dorinţi,/ Stinsă/ Cu-mbrăţişarea tandră/ A buzelor fierbinţi.”, așa cum ne comunică Adrian Timofte în „Versuri şi vorbe” (2005), dar și cu gândul la „Trilogia cunoașterii" a lui Lucian Blaga – „valul este dorul mării de a săruta ţărmul.”

Amintind de Blaga, ne gândim și la Cioran (cel interzis în literatura și cultura română printr-o lege propusă de un zis liberal, zis repetentul Crin Antonescu, fost președinte de o lună, ce se vrea europarlamentar), prin câteva replici memorabile: „Simina: Nu-mi place, Egor. Nu ştii să săruţi!... Eşti un prost!.../ Egor: Da, Simina (şopti năuc Egor)./ Simina: Sărută-mi pantoful! (Îi întinse piciorul. Egor cuprinse în mâinile lui tremurânde pulpa fetiţei şi începu s-o sărute.) Pantoful! (Egor îi sărută pantoful.) Eşti un prost! Aş vrea să te bat!... Şi n-am aici nimic, n-am niciun bici aici!...” Strașnice replici!

Apropiindu-mă eu de 80 de ani, mă pune pe gânduri epigrama lui Alexandru Clenciu din ziarul „Amprenta" (aprilie 2000) - octogenarul către iubita lui: „Simţeam că am ceva pierdut/ În sărutările şuvoi:/ Mai dă-mi, iubito, un sărut,/ ă-mi iau... proteza înapoi!” Și Clenciu (1913-2000) a depășit 80 de ani! Asta așa, ca să nu-l uit pe Paul Verlaine, cel ce susținea sus și tare că „sărutul... primul ghiocel în grădina mângâierilor...”

Asta amintindu-l și pe fostul scriitor militar botoșănean Vasile Larco, cel care pare să-și fi împlinit menirea, cea de a marturisi public ironiile timpului său, de a hohoti – uneori amar, e adevărat – sau de a construi metafore pe măsura hazului lumesc, în tema de aici cu epigrama „Primind săruturi, cu duiumul,/ Îşi zise-o tânără cochetă:/ Of, Doamne, lung mai este drumul/ De la sărut la verighetă!/ Iar dacă acțiunea are loc „in vitro”, oameni ne-am făcut!

Și dacă fata nu vrea, nu vrea și gata! Că e viol! Că și Anais Nin (1903-1977), scriitoare americană de origine franceză, care susține că „Există două feluri de a ajunge la mine: cu sărutări şi cu imaginaţie. Dar există şi o ierarhie: sărutările singure nu-s de-ajuns.” Poți ghici gândurile damelor? Se încumetă cineva?

Dacă mai aveți dubii, consultați-l pe Dumitru Delcă, cu haiku-ul său (15 mai 2015): „În zorii zilei,/ boabe de mărgăritar/ sărută iarba./ Pentru cei ce vor să încerce chestia, aminrtim definiția - haiku sn [At: MDENC / V: ~kai/ Pl: ~uri / E: fr haiku, eg haikku] (Liv) Poezie japoneză din 17 silabe dispuse în trei grupe. Sursa: MDA2 (2010). Asta dacă vă amintiți figura de stil că „zâmbetele sunt sărutările sufletului” (Minna Thomas Antrim, 1861-1950, scriitor american).

Și nu puteam uita pe autorul de romanțe de un anumit fel, Ion Minulescu, cu a sa romanţă a ultimului sărut: „Opreşte-mă!.../ Nu mă lăsa/ Să te sărut,/ Căci gura mea/ În clipa-n care îţi sărută gura/ Îţi soarbe lacomă şi respirarea/ Cu care-ţi prelungeşti caricatura/ Pe care bunul Dumnezeu/ Ţi-a creionat-o după chipul său -/ Aşa cum i-a dictat-o inspirarea!.../ Opreşte-mă!.../ Nu mă lăsa/ Se te sărut,/ Căci gura mea/ E gura care nu sărută/ Decât cu sărutarea mută/ A celor ce,-mpăcaţi cu cele sfinte,/ Pornesc cu tălpile-nainte/ Şi-n gură cu câte o floare,/ [...]” (din „Nu sunt ce par a fi”, 1936).

Amintindu-le fetelor, Ilene Cosânzene, cele spuse sau scrise de Natasha Bedingfield (12 iulie 2004), cum că „Trebuie să săruţi mulţi broscoi până dai de un prinţ...”, nu săvârșim un sacrilegiu... Și nici dacă promovăm îndrăzneala prin replica lui Mabel din „Nebun după tine” – „Cel mai curajos om e acela care sărută primul” sau îl amintim pe amatorul muscelean de fructe Tudor Muşatescu cu al său aforism „toate sărutările fetelor au gust de zmeură”.

Am mai naviga noi mult printre zisele de duh referitoare la sărut, dar ne oprim la definiția lui Henry Finck, „Ce altceva este sărutul decât însuşi autograful dragostei?” și la epigrama lui Ion P. Antonescu din Antologia epigramei româneşti, 2007 (2007) - Unei dudui: „Eşti atâta de suavă/ Că la viaţă de n-aş ţine,/ N-aş mai cumpăra otravă,/ Ci te-aş săruta pe tine!/

Ba nici wikipedia nu sare sărutul, că „zice” că este atingerea sau apăsarea buzelor pe buzele unei alte persoane sau pe un punct de pe corpul ei sau al unui obiect.

În funcție de cultură și context, un sărut poate exprima sentimente de dragoste, pasiune, atracție (din aia) sexuală, activitate sexuală, excitare sexuală, afecțiune, respect, salut, prietenie, pace și noroc. Uneori este un gest ritualic, formal sau simbolic care indică devotament, respect sau sacrament.

În unele societăți, sărutul are rol ritual sau de politețe, folosit ca o formă de salut, de aici legătura cu etimologia sa romană, în acest caz poate să nu includă nici o manifestare emoțională. Sărutul, practic, înseamnă atingerea cu buzele, a buzelor altei persoane, a mâinii, feței, a oricărei alte părți a trupului, a unei icoane, cruci, animale, jucării de pluș sau alte obiecte. Cu sinomimele sale, pupic, pupat, pupătură, sărutare, țoc, țocăire, țucare, țucat, țucătură, guriță... ajungem unde trebuie...

Un sărut poate simboliza iubirea care provine doar din afecțiune și ocrotire. Sărutul fără intenții sexuale poate exprima afecțiune, compasiune, drăgălășenie, grijă, loialitate, empatie, bucurie intensă, tristețe profundă. Săruturile ca expresie afectivă sunt un răspuns la iubirea primită, un respect și o recunoaștere a unei identități familiare.

Și cu apariția web, a rețelelor de socializare, trebuia să apară și sărutul virtual, adică un gest prin care se exprimă dorința de a săruta o persoană aflată la depărtare. Se realizează prin desene, prin simularea sărutului țuguind buzele, prin diverse emoticoane, cu amprenta buzelor, pupări ale palmei proprii și apoi suflării în aceasta ca semn de transmitere a sărutului.

Și nu putem să nu trecem la traduceri. În albaneză i se zice puthje, gerunziul de la puth, care vine din proto-albanezul *puktā, din proto-tndo-europeamul *puḱ- - „a presa împreună” (de comparat cu vechiul grec πύκα (púka, „gros, puternic”). Arabii îi zic قبلة – qibla și vom mai studia etimologia. Urmează câteva cuvinte asemănătoare - în bosniacă și croată poljubac, în cehă polibek, în slovenă poljub, în poloneză pocałunek, în sârbă пољубац - poljubac, care se pare că se trage din slavona veche, ceva legat și de dragoste, de la „a iubi”. În bulgară e целувка – tseluvka, în rusă поцелуй – potseluy (Малом академическом словаре русского языка: «Поцелуй — прикосновение губами к кому-, чему-л. как выражение любви, ласки, привета и т. п.»), în ucraineană поцілунок – potsilunok. În idiș este קוש – kush, neexplicat în wikționar. În germană i se zice Kuss (din proto-germanicul *kussijaną). Și urmează englezul „kiss” și altele vecine (daneză kiss, suedeză kyss, neerlandeză kus, norvegiană kyss), care provine din engleștile evului mediu kissen, kussen, astea din engleza veche cyssan („a săruta”), din proto-germanicul *kussijaną; înrudit cu danezul kysse, neerlandezul kussen, germanul küssen, islandezul kyssa și suedezul kyssa. Dar englezii, în afară de kiss, folosesc și buss - pupat, guriţă, sărut, gură, sărutare, cioc. Două cuvinte apropiate există în estonă – suudlus și în finlandeză suudella (pussata, suukottaa), care ar proveni de la suu (suu +‎ -taa +‎ -ella), „gură”, provenind din proto-finicul *suu, din proto-uralicul *śuwe. Printre cognate sunt estonianul suu și maghiarul száj. Urmează câteva cuvinte apropiate: în franceză baiser (din vechiul francez baisier, din latinul bāsiāre, infinitivul lung al lui bāsiō – „sărut”): în italiană bacio (din latinul bāsium, care provine din proto-indo-europeanul *bu, cognat cu englezul buss; cf. și persanului بوس‎ - bus, „sărut”); în spaniolă, asturiană, catalană beso (din latinul vulgar baisum, din latinul bāsium, vezi mai sus); în portugheză beijo (din vechiul portughez beijo, din latinul bāsium, din proto-indo-europeanul *bu).

Și mai rămân separate în letonă skūpsts (de la rădăcina verbului skūpstīt „a săruta”), în lituaniană bučinys, în greacă φιλί – fili (din vechiul grec φιλεῖν – phileîn, „a săruta"), în hindi चुंबन - chumban, în macedoneană бакнеж – baknež (бакне -bakne, „a săruta” +‎ -еж -ež), în maghiară csók (din csókol – „a săruta”, ăsta din proto-ugricul *ćukkɜ- „a săruta” + -ol), în persană بوسه (بوسه • - buse, plural بوسه‌ها‎ - buse-hâ, în punjabi ਚੁੰਮੀ – Cumi, în slovacă bozk, în turcă öpücük...

Mai reținem că a pupa vine din latinul puppare (a pupa), pe care îl folosesc intens acum italienii, a țuca ar veni de la zgomotul „țoc” al unui sărut, țoc ăsta venind de la sârbul cukati, a izbi, de la bulgarul cukam (beaŭ vin mult).