Jocuri de cuvinte - crucea

          Crucea

          Moto: „Cine fuge de Cruce, fuge de Dumnezeu.” (Sfântul Teodor Studitul)

          Crucea e prezentă în toate dicționarele românești și ale altor nații. Are etimologie latină (crux, crucis) și în antichitate, era  un instrument de tortură, format din două bucăți inegale de lemn prinse perpendicular una de cealaltă, de care erau legați sau pironiți deasupra pământului condamnații la moarte prin răstignire. În Arabia Saudită și acum funcționează pedeapsa!

          Răstignire este de origine slavonă, unde verbele rastegnati înseamnă a pune, a arunca, iar tegnangnati a întinde, a trage, însemnând în limba română a întinde pe cruce, a chinui, a ucide în chinuri pe cineva, pironindu-l cu brațele și cu picioarele pe o cruce. Verbe sinonime sunt a crucifica sau a pironi. Termenul se utilizează, în mod frecvent, pentru a desemna răstignirea lui Isus din Nazaret. Crucea este simbolul prin excelență al creștinismului (vezi AICI).

Răstignirea lui Isus Hristos

          Așadar, crucea a devenit ulterior simbolul credinței creștine, reprezentând crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos. Și așa este denumit orice obiect în formă de cruce. În mod figurat, prin cruce se denumește și suferința adâncă pe care o poartă cineva în suflet de-a lungul vieții (vezi expresia „fiecare își duce crucea!”). În evul mediu, un semn distinctiv simbolizând crucea era aplicat pe costumele și armele soldaților cruciați.

          Există și o organizație internațională numită Crucea Roșie (pentru musulmani Semiluna Roșie), cu filiale naționale, care, în timp de pace, are grijă de sinistrați, de cei foarte săraci, de deținuții politici, îar în război, are grijă de bolnavi, răniți și prizonieri etc.

          Crucea este materializată prin obiecte de lemn, de piatră, de metal etc. în forma crucii, dispuse în clădiri, pe biserici și în biserici, în cimitire, pe căile rutiere, la gâtul sau pieptul oamenilor, căruia credincioșii îi atribuie proprietăți miraculoase. De crucea de metal se servește preotul în timpul serviciului religios creștin, la noi, ortodocșii, venind și acasă „cu crucea” în preajma unor sărbători religioase.

          Iar la căruță, crucea înaintașilor este cea ce se leagă de capătul oiștei pentru a înhăma la aceeași căruță doi sau mai mulți cai înaintași. Era și o parte a saniei care leagă botul celor două tălpi și face cruce cu proțapul. Era și o ramă pe gura fântânii de care se fixau stâlpii. Și ca cioplitori în lemn întâlneam crucea și la vârtelniță, rășchitor, la cumpăna fântânii, la morile pe apă,  la aripile morii de vânt, la mestecătoarea de jintiță, la bărci etc.

          Ca geodez, revenind la cer și stele, deși suntem în emisfera nordică, amintim că există Crucea Sudului cea mai mică din cele 88 constelații moderne și una dintre cele mai ușor de remarcat (deasupra polului nord e Carul Mic cu Steaua Polară). Crucea Sudului este ușor vizibilă în emisfera sudică tot anul, deși este vizibilă în emisfera nordică aproape de orizont doar la latitudini tropicale, pentru câteva ore în fiecare noapte, în lunile de primăvară.

Crucea Sudului

          Sub formă de cruce e și  constelația Delfinul (Crucea Fârtatului). Privind apoi în jos, crucea pământului e o plantă erbacee, cu flori albe sau roz, care crește prin fânețe, tufișuri, poieni și păduri umede. Se spune că de ea trebuie să te ferești, deoarece provoacă orbirea!

          Crucea de pe Caraiman, denumită oficial „Crucea comemorativă a eroilor români din Primul Război Mondial”, este un monument istoric  situat în Munții Bucegi. Are o înălțime de 39,3 metri și a fost construită între anii 1924-1928 în apropiere de Vârful Caraiman, la altitudinea de 2291 m, pentru a cinsti memoria celor 30.000 de militari români căzuți în luptele de pe Valea Prahovei. Acest monument a fost desemnat de către Guinness World Records ca fiind cea mai înaltă cruce din lume amplasată pe un vârf montan. Ministerul Apărării a început reabilitarea sa.

Crucea de pe Caraiman

          Cuvinte pentru cruce

          Moto: „„Orice faptă bună este o cruce.” (Sfântul Marcu Ascetul)

          Toate națiile au în vocabulare cuvântul cruce. Noi le remarcăm pe cele din limbile europene sau din limbile zonelor vecine. Pentru fiecare cuvânt vom indica, pe cât posibil, și etimologia (vezi harta).

          Așadar există:

          creu în catalană (din latinul crux, crucem, acesta din proto-indo-europeanul *(s)ker-,  „a întoarce, a îndoi”);

          croce în italiană și corsicană ( idem);

          croesi în galeză (idem);

          crois în galica scoțiană (idem);

          croix în franceză (idem, dar prin francezul evului mediu croix, prin vechile franceze croix, crois, acestea tot din crux, crucem etc.);

          crosaire în irlandeză (tot din crux, crucem etc.);

          cross în engleză (din englezele evului mediu cross, cros, din vechiul englez cros,  „cruce”, din vechiul nordic kross, „cruce” , acestea tot din crux, crucem etc.);

          cruce în română  (tot din crux, crucem etc.);

          cruz în spaniolă, portugheză și galiciană (tot din crux, crucem etc.);

          gadak’veta - გადაკვეთა  în gruzină (?);

          gurutzea în bască (?);

          haç în turcă și tătară crimeană (din turceștile otomane خاچ‎ - hač, حاچ‎ - xač, acestea din armeanul խաչ - xačʿ, „cruce”, posibil prin persanul خاچ‎ - xāč, „cruce”);

          xaç în azeră (din armeanul խաչ - xačʿ, „cruce”, posibil prin persanul خاچ‎ - xāč);

          xačʿ - խաչ în armeană (din armeanul խաչ - xačʿ, „cruce”, posibil prin persanul خاچ‎ - xāč, „cruce”);

          kereszt în maghiară (moștenit fie dintr-o limbă a slavilor);

          khrest - хрест în ucraineamă   (din proto-slavicul *krьstъ, din vechiul german Krist, din vechiul grec Χριστός - Khristós, „Cristos” - Hristos, adică „uns”);

          krest - крест în rusă  (din proto-slavicul *krьstъ, din vechiul german Krist, din vechiul grec Χριστός - Khristós, „Cristos” - Hristos, adică „uns”);

          kryžius în lituaniană (tot din latinul crux etc.);

Cuvântul „cruce” în diferite limbi

          kors în suedeză, daneză și norvegiană (tot din latinul crux etc.);

          kraiz - קרייַז în idiș (tot din latinul crux etc.);

          Kreuz în germană (din germanul evului mediu kriuze, din vechiul german chruzi, tot din latinul crux etc.);

          Kräiz în luxemburgheză (tot din crux etc.);

          kříž în cehă, croată, slovacă și slovenă (tot din crux etc.);

          kross în islandeză (tot din crux etc.);

          krossur în feroeză (tot din crux etc.);

          krst - крст în sârbă și macedoneană, krst în bosniacă (din proto-slavicul *krьstъ, din vechiul german Krist, din vechiul grec Χριστός - Khristós, „Cristos” - Hristos, adică „uns”);

          kruis în daneză și neerlandeză (din olandezul evului mediu cruce, acesta tot din latinul crux, „cruce” etc.);

          krús în frizonă și islandeză (din germanele evului mediu krūs, krōs, acestea tot din latinul crux etc.);

          Kruśa – ক্রুশ în bengali, (vezi AICI, tot din latinul crux etc.)

          krŭst - кръст în bulgară  (din proto-slavicul *krьstъ, din vechiul german Krist, din vechiul grec Χριστός - Khristós, „Cristos” - Hristos, adică „uns”);

          krusts în letonă (din proto-slavicul *krьstъ etc.);

          kryq în albaneză (pe ce cale nu se știe, dar tot din latinul crux, acesta din proto-indo-europeanul *(s)ker- - „a se întoarce, a îndoi”);

          krzyż în poloneză (din proto-slavicul *krьstъ, din vechiul german Krist, din vechiul grec Χριστός - Khristós, „Cristos” - Hristos, adică „uns”);

          paar - पार în hindi (din pracritul sauraseni 𑀧𑀸𑀭 - pāra, din sanscritul पार - pāra);

          āra - ਪਾਰ  în punjabi (idem);

          rist în estonă (moștenit din slavicul крьстъ – krĭstŭ etc.);

          risti în finlandeză (moștenit din slavicul крьстъ – krĭstŭ etc.);

          salib - صليب  în arabă (moștenit din aramaicul צְלִיבָא‎ /‎ ܨܠܻܝܒܳܐ‎ - ṣəlīḇā, din akkadianul 𒁇 - ṣalāpu, „a încrucișa);

          salib  - صلیب în persană, din arabicul صَلِيب‎ - ṣalīb);

          salib în malteză (din arabă);

          stavrós - σταυρός în greacă (din proto-indo-europeanul *steh₂- - „a sta”?).

          Cruciadele

          Moto: „Religiile, ca şi ideologiile care le-au moştenit viciile, nu sunt decât cruciade împotriva umorului.” (Emil Cioran în „Mărturisiri şi anateme”)

          Legătura cu crucea creștină o au și cruciadele, expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul. Au apărut într-o societate aflată în plină expansiune politică și militară și sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele și păturile sociale. Au fost opt cruciade: I (1096–1099); a II-a (1147–1149); a III-a (1189–1192); a IV-a (1202–1204); a V-a (1217–1221); a VI-a (1228–1229); a VII-a (1248–1254); a VIII-a (1270).

          Au avut aspectul religios, ca „războaie sfinte", conducerea lor revenind papalității, la început sub numele unei ideologii creștine, fiind organizate pentru eliberarea așa numitelor „locuri sfinte", în principal, Ierusalimul și împrejurimile sale, de sub dominația musulmană. Orientul Apropiat, cuprinzând Bizanțul, Siria, Palestina, Egiptul, fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic și cultural decât Occidentul, exercita, la sfârșitul secolului al XI-lea, o puternică atracție asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr-o perioadă de criză, ca urmare a încheierii procesului de aservire a țărănimii, a creșterii puterii principilor, a instituirii ordinelor cavalerești, a sporului demografic, precum și a unor factori naturali: inundații, secetă, foamete, molime etc. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domeniale, pe cale de a se dezvolta, cât și celei orășenești.

          Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei, apărea tuturor o soluție fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede și orășenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi piețe de desfacere și aprovizionare. Participarea masivă a țărănimii la cruciade se explică, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate și solidaritate foarte puternic în Evul Mediu, fapt dovedit cu prisosință în timpul cruciadelor copiilor. Principii s-au alăturat și ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu și glorie, dar, de la început, între idealul nobiliar și cel popular a existat o prăpastie.

Cruciadele, o istorie ilustrată

          Pentru cei interesați, puteți descărca de AICI lucrarea „Crusades, The illustrated history”, editată de prietenul Thomas F. Madden. Din cele 228 de pagini veți constata că posibilitatea unor acțiuni militare în răsărit și a unor deplasări de mase a fost creată de însăși situația politică din Orientul Apropiat. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, după ce au cucerit Bagdadul în 1055, au înaintat în Asia Mică, în Siria și Palestina, pe atunci stăpânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul.

          Formarea emiratului de Damasc și a celor trei sultanate, Cappadocia, Rum și Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanț, într-un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii și normanzii atacau imperiul. În această situație, împărații bizantini au fost nevoiți, în mai multe rânduri, să ceară ajutor militar în Occident. Așa s-a născut inițiativa papalității de a organiza expediții în urma cărora scaunul apostolic și-ar fi mărit sfera de influență, mai întâi, prin înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolice și ortodoxe, apoi, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni.

Harta cruciadelor spre estul Mediteranei și Tunisia (sursa: Web)

          În conciliile de la Piacenza și Clermont din 1095, apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al II-lea. Nu vom detalia fiecare cruciadă în parte, cei interesați găsind informații în cartea indicată, sau în altă lucrare pentru elevi, AICI („The Crusades: A Brief History, 1095-1291”, de Robert Jones, Acworth, Georgia). Lectură ușoară! Și citind cele două lucrări indicate, poate veți descoperi pe acolo și ceva date despre istoria tărâmurilor daco-pontice.

          Cruciadele nu numai că au dus pe acolo crucea, dar au contribuit la dezvoltarea legăturilor dintre Orient și Occident. Relațiile comerciale ale Europei apusene cu Orientul s-au accentuat, fapt de care au profitat orașele, mai ales cele de lângă marea Mediterană, din Italia și sudul Franței.

          În veacul al XIII-lea, Veneția și Genova făceau comerț cu Orientul prin porturile Siriei și Egiptului. Ele aduceau mărfuri din Orientul musulman și, indirect, din China, insulele Sonde din Indonezia, din India. Veneția și Genova au înființat factorii comerciale la Caffa și la Tana, de unde făceau negoț cu Rusia și Polonia, astfel că, în perioada amintită, se poate vorbi de o supremație maritimă și comercială a celor două orașe în întreg bazinul Mediteranei. Prin mijlocirea orașelor s-au răspândit unele procedee orientale în domeniul industriei textile și al prelucrării metalelor. În Europa s-au introdus unele culturi noi ca: orezul, pepenele, caisul, lămâiul.

Imperiul Roman și Imperiul Bizantin în 1250 (sursa: Web)

          Din punct de vedere politic, cruciadele au înlesnit, în Europa Apuseană, procesul de centralizare și de afirmare a regalității, ca urmare a slăbirii unei părți a nobilimii și a știrbirii provocate autorității papale.

Pentru țărănime, expedițiile în Orient au însemnat o sporire a obligațiilor, pentru a acoperi cheltuielile ce le făceau nobilii. Dar cruciadele au stimulat procesul de eliberare a țăranilor din șerbie (de care vom scrie în curând), eliberarea prin răscumpărare fiind și ea o sursă de venit. Aceeași nevoie de bani a făcut ca nobilii să cedeze presiunii orașelor de a-și răscumpăra libertatea.

          Cultura a fost și ea influențată. Din cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea, se pun bazele orientalisticii. Cunoașterea Orientului a dat gândirii filosofice, începând cu Raymond Lulle și Toma d'Aquino un nou impuls și o nouă orientare. Cruciadele au dus la îmbogățirea literaturii europene cu noi teme și la dezvoltarea ei în limba maternă. Arhitectura din secolele XIII-XIV, mai ales în Italia, se resimte de influențele orientale, tot așa cum în Siria și Palestina stilul renan și romanic din nordul Franței au lăsat vestigii (castelele, Kerak, Ibelin, mânăstirea de lângă Betleem).

          Expresii cu crucea

          Moto: „Moartea când va fi pe-aproape/ Şi m-o face sloi de gheaţă,/ Groapa-şi vrea să nu mi-o sape/ Cei ce m-au săpat în viaţă.” (epitaf epigramatic de Valentin Bleoancă-Pleniţa, scris pe crucea răposatului în 2006, în cimitirul Sineasca din Craiova)

          Crucea poate fi a unui „călător căzut în cale”, vorba lui Topârceanu („..Și la umbra unui stog. A căzut din cale.// În ce vară, în ce an,/ Anii trec ca apa./ El era drumeț sărman/ Muncitor cu sapa.// Oamenii l-au îngropat/ Într-un loc aiurea/ Unde drumul către sat/ Taie-n lung pădurea.// Tot mai neștiut/ Spre adânc îl fură/ Și-l îngroapă-n sânu-i mut/ Veșnica natură.”). Este doar un pământean din cei peste 7 miliarde, de pe planeta Pământ, veche de 4,5 miliarde de ani, din pământenii care au o vechime de până la 200.000 de ani...

          Muzica nu putea ocoli crucile, unde găsiți expresii pe note. Fiindcă suntem în Săptămâna Patimilor, Diana Cârlig interpretează Priceasna „Când era Iisus pe cruce” (https://www.youtube.com/watch?v=cuns0StNi5s).  Paula Seling ne amintește de o „Cruce sfântă părăsită” (https://www.youtube.com/watch?v=xax9WOnWrao), dar se înclină și „La umbra crucii tale” (https://www.youtube.com/watch?v=85Jsfbi1aG0). „Cruce albă de mesteacăn” e cântată de Nicolae Furdui Iancu (https://www.youtube.com/watch?v=KOuH0jwfaXc), Jean Moscopol (https://www.youtube.com/watch?v=L8TDkuSLgc8&t=140s), dar și de bănățeanul Tiberiu Ceia (https://www.youtube.com/watch?v=_KvboAA1v44). Constantin Florescu nu se lasă mai prejos (https://www.youtube.com/watch?v=2VwQAxYpC3A), dar mai aproape de noi e Alexandru Arșinel (https://www.youtube.com/watch?v=Ypuc84miyYs).
          Ca să o luăm „în sens opus”, în București a fost până în 1948 și un loc rău famat, numit „Crucea de piatră”. Mulți scriitori au scris despre el, inclusiv Cioran. S-a turnat și un film în 1993 (vezi AICI, în regia lui Andrei Blaier, cu Gheorghe Dinică, Coca Bloos, Florina Cercel ș.a., despre desfiinţarea caselor de toleranţă vrea din București). Și pe acolo nu se prea cântau pricesne, că damele nu prea erau evlaviose. Că cele evlavioase se întind cât este patul, iar celelate se întind până la Dumnezeu...

           Există destule expresii legate de cruce, ca de exemplu: „a găta cu crucea”, adică a muri, precum unele partide care o vor da în bară la alegerile europarlamentare, deși se cam dau viteze înainte;  despre oameni -  „a(-i) pune crucea”, adică a înmormânta, precum Orban sabia războiului cu Cioloș după alegeri; tot „a pune cruce” înseamnă a lăsa neisprăvită o lucrare”, așa cum s-a întâmplat atâția ani cu metroul din cartierul meu, Drumul Taberei și cu segmentul de autostradă Deva – Lugoj, din cauza liliecilor nocturni șturlubatici. De autostrada București - Brașov ne-a trombonit destul Ponta!

          „Cruce de aur (în casă sau cu noi)” este o invocație pe care o știu din copilărie, pentru a fi ferit de nenorociri, când se pomenește numele diavolului. Interesantă era poziția bunicii Oprica și a mătușii Aritica, sora mamei, cele care nu pomeneau cuvântul „diavol” sau popularul „drac”, zicând doar „ăla cu coarne”, de parcă gândul lor nu era tot la diavol, cuvânt pe care mama îl pomenea mai des, mai ales când constata ușcheala mea de acasă fără voie, tocmai când avea nevoie de mine (unde dracu ești, Costele?).

          „A fi (flăcău) cât o cruce”, adică a fi înalt și voinic i s-ar potrivi unuia care pășește apăsat „pas cu pas”, dar după cele scrise despre armată, unde susține că a învățat doar să coasă nasturi, s-a dus dracului idea de schior alpin și comandant aproape suprem. Există și expresia „a fi (fată) ca o cruce”, adică a fi bine făcută, care li se atribuie multor dive, dar cum dracu să le pui o cruce în mână castelor Țurcanu, Oana Roman, Elena Udrea, Eba, Oana Lis, Drăgușanu ș.a.

„Cruce” de mandolină și „cruci” de politicieni

          „Cruce de voinic” i s-ar putea spune viteazului și voinicului Rareș Bogdan (vezi AICI). Vă cam închipuiți ce va face el în Parlamentul UE, el care a câștigat atâtea premii prin străinătate, în lupta directă cu reportaje de calitate dintre (i)Realitatea TV și CNN sau alte televiziuni mari, premii la care ar jindui Carmen de la Antena 3 (pardon, cred că e invers)...

          Cum care Antena 3? Aia hulită de mulți, dar care a avut mereu dreptate și cu procesul în care a fost condamnat Voiculescu, și cu banii „împrumutați” de fratele lui Traian de la țigani, și cu protocoalele, și cu procurorii DNA din Ploiești, „unitatea de elită”, și cu procurorii din Oradea, și cu Augustin Lazăr și cu zeița fostă la DNA și pariez că nu va fi procuror șef european pentru meritul de a închide dosarul EADS la cererea lui Merkel.

Prosit!

          Și în poza de mai sus văzurăți o „cruce de muiere”, cea care se joacă cu țările est-europene Polonia, Ungaria și România, care a renunțat la candidatul procuror german pentru șefia „parchetului european” și care se înțelege perfect cu Putin, precum Ribentrop cu Molotov la 23 august 1939.

          Dar să trecem la lucruri mai vesele, tot cu gândul la cruce, urmărind-o la piaţă prin 2007 pe consoarta lui Nicolae Dărăbanţ („Soaţa-n piaţă, când se duce,/ Mai întâi îşi face-o cruce;/ Dând de preţul la ardei,/ ... Îşi mai face încă trei.”). Ce zice în aprilie 2019 despre miel și roșiile din solariile românești vom afla, poate, dintr-o viitoare antologie.

          Asta ca să nu fim intrigați de Ion Ionescu-Quintus care îl căina la cimitir pe un soţ îngropat cu nevasta („Plângeţi pe-un nenorocit/ Îngropat sub crucea asta!/ După cum vedeţi, nevasta/ Nici aici nu l-a slăbit!”). Dar mai bine e sub cruce decât pe cruce, deoarece „nimic nu este-ntâmplător”, așa cum ne spunea Goethe, prin intermediul traducărorului Aurel Iordache („<> aflai din şcoală/ Şi m-am convins c-aşa-i pe pielea mea:/ O cruce meşterisem cu migală,/ Iar oamenii m-au... răstignit pe ea./).

          Revenind la crucea de pe mormânt, Emil Cremer, prin 1974, se adresează criticilor săi și probabil are destule motive („Voi scrie-un vers pe crucea mea,/ Atunci când trista zi veni-va,/ Să aibă ei ce lăuda/ Ca să-şi justifice coliva!”).

Revenind la dusul crucii la figurat, Corneliu Sofronie, în „Antologia epigramei politice”, 1987, cu doi ani înainte de ura românilor doar împotriva lui „nea Nicu”, nu și a tuturor celor din jurul lui care i-au cântat în strună, inclusiv procurorul Lazăr, ne explica ce e conducerea colectivă („Când se afirmă astfel se greşeşte:/ Că toţi conduc şi nimeni nu munceşte,/ Fiindcă purtând, de fapt, aceeaşi cruce,/ Muncesc de parcă nimeni n-ar conduce.”). Bun ar fi fost punctul ăla 8 din rezoluția aia de pe la Timișoara!

          Ca urmare a evenimentelor din 1989, ne-am lins pe bot de datoriile pe care le aveau unele țări, precum Iracul sau Libia, la îndemnul SUA, față de România, dar epigramiștii noștri, copii cuminți, precum Constantin Dragodan în „Cimitirul vesel” (2000), tac mâlc despre aceste datorii, criticându-și doar „prietenii”, printr-un „epitaf banilor împrumutaţi” („Văzând că banii ce i-am dat/ Amicul nu mi-i mai aduce,/ I-am plâns amar, m-am resemnat/ Şi... le-am pus cruce!”). Generalizați, domnilor, la nivel de țară! Un exemplu: „Văzând că banii ce i-am dat/ Iracul nu ni-i mai aduce,/ I-am plâns amar, ne-am resemnat/ Și... le-am pus cruce!”

          Și tot „punând cruce”, facem cunoscut epitaful epigramatic referitor la viitorul vârstei a treia..., precum Virgil Petcu în „Bătrâneţe haine grele”, 2010: („Cândva, priveam încrezător,/ Cu optimism spre viitor./ Acum, când pun la toate cruce,/ Văd viitorul unde duce...”). Asta amintindu-mi de profesoara mea de latină din liceul militar, Ana Dumitrescu (atunci Osadeț), acum în Iași și colegă în cenaclul literar la distanță, care nu prea corespundea gândurilor lui Nicuşor Constantinescu („Pledoarie pentru epigramă”, 2007) despre profesoara sa de limba latină („Ţi-a fost pesemne scris de soartă/ Ca să predai o limbă moartă/ Şi totuşi fă-ţi al crucii semn/ Că nu predai una de lemn!”). Dar excelent matematician, multe din preocupările mele amatoristice lingvistice le datorez acelor ore de latină.

          Oare punem cruce și unirii cu Republica Moldova? Că doar nu suntem două popoare sau două nații, așa cum perora unul dus cu pluta î=n 2019... sau cum ne spunea Ion Berghia, prin 2007 („Fără tămâie: Când Katastroica încă n-a apus/ Şi-i un talcioc întregul plai nistrean,/ Un popă moldovean şi altul rus/ Ne miruiesc cu crucea lui Ivan!”).

          Fericiţilor miri li se adresează Petruş Luncaşu, punând cruce... fericirii („Dintr-o funestă presimţire/ În doliu te îmbraci ca mire,/ Că după nuntă, ca toţi mirii,/ Poţi pune cruce fericirii.”). La mine a început fericirea. Pentru el, știe omul ce știe! Oare Sfântul Duh e de acord? Că după Costel Zăgan, cu ale sale „Epigrame disponibile” (2008) îi atribuie Sfântului Duh un oarece capital („S-au dat şi ţăranii la brazdă:/ Primăvara dau cu toţii colţul!/ Aceasta-i, Doamne, ruga noastră:/ Zilnic să le tai la cruce moţul.”). Cam forțată!

          Sfânt Duh, potrivit lui Aurel Chirescu în „Epigramişti români de ieri şi de azi” (1975), îl cam favoriza pe epigramistul Mircea Pavelescu, nepotul lui Cincinat („În cer, Sfântul Duh purcede/ De la Tatăl, din rărunchi./ Pe pământ, însă, se vede/ Că purcede... de la Unchi.”). Ce-o fi vrut să accentueze nu știu.

Știu doar de I. St. Bogza, care în „Palatul de Justiţie” (2001) se cam ia de călugărul iubitor și purtător de cruce („Sfântul duh l-ar vrea şi el/ Să-i pogoare-n odăiţă,/ Dar nu-n chip de porumbel,/ Ci în chip de porumbiţă!”). „Pușchea pe limbă!” ar zice amicul fost Snagoveanul, acum mitropolit, cu gândul și credința la poarta Raiului, arbitrând meciul de idei între modernul de miner-șef și medievalul de mine, cum ne cam zice Ştefan Marinescu („Se ciondăneau între ei/ Nevinovaţi mieluşei:/ - Am făcut opt cruciade./ - Eu şapte mineriade!).

          

 

Cruce anonimă pe câmp

 

          

          Redevenind serioși, adică normali temperați, în final amintim o frumoasă poezie:

          Lângă crucea părăsită

La o margine de codru, pe-o colina însorită,

Lângă potecuţa-ngustă, stă o cruce părăsită.

Răstignit in patru cuie, prăfuit de ani şi vreme,

Stă Hristos uitat şi singur, peste El timpul se cerne!

Doar un biet copil ce zilnic paște turma de mioare

Se opreşte să se-nchine, şi se-ntreabă cu mirare:

"- Cât mai poţi să rabzi, Hristoase, cuiul şi singurătatea,

Nu Ţi-e frica de-ntuneric când se-aşterne-n codru noaptea?

Nu Ţi-e foame, nu Ţi-e sete, n-ai pe nimeni lângă Tine,

Eşti şi Tu la fel de singur, eşti orfan la fel ca mine?

Eu pasc turma de mioare ca să-mi dea un colţ de pâine,

Cel ce e stăpân pe turmă... azi îmi dă... dar nu ştiu, mâine!

Ţi-am adus un colţ de pâine, e mai veche, dar e bună,

Sunt prea mic... nu pot ajunge, să-ţi dau jos acea cunună

Şi să-Ţi scot din frunte spinii, care pielea Ţi-au străpuns.

Cum sa fac, că-s mic, Hristoase, şi n-ajung aşa de sus?

Ţi-am adus şi apă rece, că Ţi-o fi amar şi sete,

Ei Ţi-au dat oţet şi fiere, da' zic: Dumnezeu să-i ierte!

Că şi astăzi trec grăbiţi şi nu vor să se oprească,

Chinul să Ţi-l uşureze, setea să Ţi-o ostoiască!

N-ai nici haină, n-ai nici cuşmă, pentru când o fi mai rece,

Dar îţi las a mea cămaşă, că nu ştiu când 'oi mai trece.

N-am mai multe, că aş vrea să-ţi mai las, să ai de schimb,

Dar ce văd?! Sau mi se pare? Ai în jurul Tău un nimb?

Ooo... nu pot să cred, Hristoase, că-ntinzi mâna către mine,

Că nici cuiul nu mai poate, răstignit a Te mai ţine!"

"-Drag copil, grăieşte Domnul, Crucea mea n-ar mai fi grea,

Dacă ar veni cu toţii, cu iubire lângă ea.

Şi eu sunt Păstor la oi, mi-am dat viaţa pentru ele,

Multe au plecat din staul, eu le caut cu durere

Şi le-aştept sa se întoarcă, să le mân către păşune

Cu iubirea mea cea sfântă, eu le strig ca să se-adune!

Tu eşti mic, da-n suflet mare şi bogat cum alţii nu-s,

C-ai întins un colţ de pâine şi-ai dat apă lui Iisus

Şi-ţi voi da, când va fi vremea, apă vie şi merinde,

Viaţă veşnică şi Raiul, pentru dragostea-ţi fierbinte!"

Şi i-a pus Hristos, pe creştet, mâna Sa cu răni de cui

Şi-a mâncat din pâinea tare, pusă înaintea Lui.

Binecuvântând orfanul şi gustând din apa rece,

S-a urcat din nou pe Cruce, pentru cei ce vor mai trece!

          Eliana Popa

            Alte cuvinte ar fi de prisos, față de cele ale Elianei... Să fiți iubiți!

Al vostru „tot doar copil cu turma lui”,

Scrisă înainte de Săptămâna Patimilor

Săptămâna Patimilor (nu e vorba de Lazăr de la Aiud, fiecare epocă își are Lazărul său)

Constantin NIŢU

http://webdidacticanova.blogspot.ro/

http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html

http://lenusa.ning.com/profiles/blog/list?user=2xbgg4a2kinp8

nitu.constantin@yahoo.com

constantin.nitu@g.unibuc.ro