Jocuri de cuvinte – vinul (1)

Geografie lingvistică

Moto 1: „Unui credincios: Dacă vorbeşti şi-mi vine-n minte/ In vino veritas, latinul,/ Deduc din câteva cuvinte:/ Nimic nu ai comun cu vinul!” (de Vasile Panaitescu din Antologia epigramei româneşti, 2007)

Moto 2: „Barmanii: Să nu mai înjurăm barmanii!/ Le curgă banii, râu, în pungă,/ Că ei ne prelungiră anii/ Cu vinul lor de... apă lungă.” (de Geo Olteanu din Pledoarie pentru epigramă, 2007)

Moto 3: „Inter pocula: Nu-l uităm pe Păstorel,/ Ruga i-o-mplinim integru:/ Doliu ţinem după el.../ Cu pahare de vin negru!” (de N. Petrescu-Redi din Reflexe (şi reflecţii) într-o picătură de cerneală, 2005)

Moto 4: „Vinurile româneşti: Faima lor a dat ocoale/ Peste nouă mări şi ţări;/ O afirm pe-această cale/ Şi-o confirm pe trei cărări!” (de George Petrone din Antologia epigramei româneşti, 2007 (2007)

Am scris despre porc, animalul specific românilor, pe care acum l-a lovit pesta africană, despre pământul țării care a fost dat altora (https://webdidacticanova.blogspot.com/2024/05/jocuri-de-cuvinte-sol.html), acum scriem despre vin. Și zicem noi că am fi moștenit de la latini cuvântul „vin”, dar și expresia „in vino veritas”, dicționarele specificând: „VIN, vinuri, s. n. Băutură alcoolică (de 7-16%) obținută prin fermentarea mustului de struguri sau, p. gener. prin fermentarea mustului altor fructe. – Din lat. vinum. Sursa: DEX '98 (1998)”;

„VIN, (2) vinuri, s. n. 1. Băutură alcoolică rezultată din fermentarea mustului de struguri. Rău e să nu bei. Și mai rău e să bei vin prost după ce ai băut vin bun. SADOVEANU, Z. C. 50. Jupânul Dumitru își lăuda mereu vinul cel nou. BUJOR, S. 99. Nouă buți de vin goliră și-ncă tot mai cer să bea, Iar Agnița Crâșmărița n-are vin să le mai dea! IOSIF, P. 63. Mă închin la cinstita fața voastră ca la un codru verde, cu un poloboc de vin și cu unul de pelin. CREANGĂ, P. 255. 2. (La pl.) Varietăți, soiuri, specialități de vin (1). Masa era totdeauna întinsă, vinurile bune curgeau din belșug. SADOVEANU, E. 174. 3. Băutură alcoolică obținută din fermentarea altor fructe decît strugurii. Vin de mere. Sursa: DLRLC (1955-1957)”.

Wicționarul ne zice că vin, cu variantele vín, vîn, viň, Vín, Vin și VIN, are în aromână formele yin, vinu, yinu, provenind de la latinescul vino, dar și de la daco-românul vin. În românește văzurăm definiția, dar notăm și alte cuvinte precum vinaț, vinimeriu, vinăricer, vinărie, vinos. Etimologia ar fi de la cuvântul latin vinum.

Cuvinte în diferite țări pentru vin

Obosirăm, nu? Dar să vedem cum zic alții vinului: albanezii verë, armenii գինի (gini, cei cu cea mai veche cramă), danezii vin [din vechiul danez win, din vechiul german de nord (norse) vín], francezii vin (din franceza evului mediu vin, din vechea franceză vin) bosniacii, cehii, slovacii, italienii și uzbecii vino, polonezii wino, bulgarii, macedonenii, rușii, sârbii, ucrainenii вино (vino), catalanii vi, corsicanii lu vinu, estonienii vein, finlandezii viini, frizonii wyn, galezii gwin (cu g-ul lor), germanii Wein, letonii vīns, lituanienii vyno, olandezii wijn (succesiv din olandeza evului mediu vinne, din vechea olandeză *finna, din proto-germanicul *finnō), islandezii vin (din vechiul cuvânt german de nord (norse) vin), occitanii, norvegienii, suedezii tot vin (ca românii), englezii wine (ar veni din engleza evului mediu ca wyn, win, din vechea engleză ca wīn, din proto-germană ca *wīną), portughezii vinho, până și zulu iwayini, doar turcii au şarap, grecii κρασί (krasi), iar ungurii bor.

Așadar, rădăcina „vin” e prezentă în marea majoritate a limbilor! Studiind etimologia cuvintelor, s-a impus succesiv latinescul vīnum, din proto-italicul *wīnom, din proto-indo-europeanul *wóyh₁nom [de comparat cu grecescul aeolic ϝοῖνος (woînos), vechiul cuvânt grec οἶνος (oînos), cu umbrianul 𐌅𐌉𐌍𐌖 (vinu), cu hititul 𒃾𒅖 (wiyan), cu armeanul գինի (gini), din sanscritul वयति (váyati)]. Uf! În sfârșit, gătarăm!

Și vinul se face din must, mustul din struguri și strugurii sunt produși de planta vița de vie. Să nu fi avut geto-dacii, mari amatori de vinuri și cultivatori de viță de vie vreo influență în istoria vinului? Mă îndoiesc!

Vița de vie

Am definit vinul din dicționare și am văzut că se face și din struguri, strugurele fiind produs de vița de vie. Vița de vie (Vitis vinifera Linnaeus) este o liană pe care o cam cunoașteți, că uneori vă face și umbră. Liana, care poate atinge o lungime de 35 m, este o specie de plante din genul Vitis, familia Vitaceae, originară, nu se știe de pe unde, dar acum este prezentă în regiunea mediteraneană, Europa Centrală și sud-vestul Asiei, din Maroc și Spania până în sudul Germaniei, în nord și în est până în nordul Iranului. Așa că originea latină nu e contestată [lat. *vitea (= vitis).sursa: DEX '09 (2009)].

Neînțelegându-se etniile ca la vin, se întâlnește totuși și aici rădăcina vin; viței de vie bosniacii îi zic vina, catalanii vinyes, cehii vinic, slovacii vínna réva, polonezii winorośl, corsicanii vignetu, croații vinova loza, bulgarii лозя (lozya), rușii лозы (lozy), macedonenii лозите (lozite), sârbii винове лозе (vinove loze), danezii vinstokke, olandezii wijnstokken, norvegienii vinstokker, suedezii vinstockar, englezii vinen (din vechea franceză, din latinul vinea „vineyard, viță de vie”, din latinul vinum „vin”), finlandezii viiniköynnökset, francezii vignes, estonienii viinapuud, portughezii videiras, spaniolii vides, frizonii reizen, galezii cu g-ul lor gwinwydd, germanii Reben (pluralul lui rebe, de la germana evului mediu ca rebe, din vechea germană ca reba, din proto-germanicul *rebǭ - „târâtor, vultur, viță de vie”, din proto-indo-europeanul *h₁reh₁p- - „a se târâ”), grecii αμπέλια (ampélia; αμπελώνας m – ampelónas, mai puțin cunoscut), italienii viti, armenii խաղողի այգիները (khaghoghi ayginery), letonii vīnogulāji, lituanienii vynuogynai, albanezii rrushi, bascii mahastiak, slovenii trte, ungurii szőlő (moștenit dintr-o linbă de tip turcic ciuvaș dinainte de sosirea în actuala Ungarie), turcii asmalar.

Struguri

Fructul este o bacă, boabele respective dezvoltându-se într-un ciorchine cunoscut sub numele de strugure, boabele coapte, de până la 30 mm lungime, dobândesc o culoare purpurie închis spre negru și pot avea diverse culori: albe, alb-gălbui, alb-verzui, roșii sau purpurii.

Strugure de Băbească Neagră („La noi bătrânii beau fetească, iar tinerii numai băbească!”)

Și strugurele ăsta e cunoscut sub diferite nume în lume. Proslavii zic că nu i se cunoaște originea, dar propun o variantă, că ar fi pluralul de la strug (termen regional găsit în Basarabia), care poate fi legat de strung, strunji sau de la verbul a struji („a curăța pene, ramuri, coame de porumb etc.; pentru a rade sau a rafina; a curăța cu dalta”), un regionalism de origine slavă, probabil din bulgara evului mediu strŭžiti, strŭgati (în bulgară стръга́ - strǎgá, стръжа́ - strǎžá, a desprinde, a freca”).

Pentru dezvoltarea semantică, comparați cu: spaniolul raspa („grămadă de struguri”), din verbul raspar [„a sabla (a șlefui cu nisip)”]. Alternativ, strug poate proveni din vechiul cuvânt grec τρύγος (trúgos), τρυγή (trugḗ), „recoltarea viței de vie”.

Altă variantă etimologică pentru strugure este de la latinescul *stribulus sau *strubulus, gepidele thrubilo sau struwilo, correspunzând în germană lui Traube - „poamă, strugure” și Träubel - „must de struguri”, sau o origine de substrat (notăm noi mai jos cum îi zice prin lume, inclusiv prin Balcani). Pare că „strugure” ar fi înlocuit vechiul cuvânt românesc auă, provenit din latinescul uva.

Că dacă ne uităm în DEX online, din 23 de definiții, reținem: „STRÚGURE, struguri, s. m. Fructul viței-de-vie, în formă de ciorchine; poamă. [Var.: (pop.) strúgur s. m.] – Et. nec. sursa: DEX '09 (2009)”; „STRÚGURE, struguri, s. m. Fructul viței de vie (în formă de ciorchine); (Mold.) poamă. Coardele retezate musteau mai departe sîngele dulce al strugurilor.DUMITRIU, N. 250. Struguri de chihlimbar licăreau și se ascundeau iarăși. ANGHEL, PR. 57. Vulpea cînd n-ajunge la struguri zice că sînt acri, se spune despre cel care, neputînd dobîndi un lucru, se preface că nu-l dorește. ◊ (Glumeț) Mi-a dat gînsacul cea mai fină pană și-un strugure de boz. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 12. ◊ Fig. Clopotarii de asemenea năboiseră la una din firidele turnului, scoțînd către valea Nemțișorului un strugure de capete. SADOVEANU, F. J. 17. – Variantă: strúgur (HODOȘ, P. P. 55, SEVASTOS, N. 162, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 12) s. m. sursa: DLRLC (1955-1957)”.

Dar nouă ne place Scriban: „Strúgure și (nord) strúgur m. (gep. thrûbilo, struguraș, care corespunde cu germ. träublein, dim. d. traube, poamă, strugure. P. thr-str, cp. cu Israil-Istrailorĭ șrapnel-ștrapnel. Cp. și cu vgr. stróbilos, lat. strobilus, cucuruz de brad, titirez. .... Vest. Poamă, bobițe de viță de vie așezate așa cum le produce natura: un coș de strugurĭ, niște strugurĭ negrĭ. Strugurele ursuluĭ, un copăcel ericaceŭ perpetuŭ verde care crește pin brădet, tufișurĭ și stîncĭ și care face niște drupe roșiĭ cărnoase care aŭ cîte cincĭ sîmburĭ și-s bune de mîncat (arctostáphylos uva ursi). Fructele luĭ se întrebuințează ca medicament astringent. – În Bas. P. P. și strug (gep. thrube), ca fagure și fag. V. corimb. sursa: Scriban (1939)”. Așa că puteți alege sau propune altceva!

Că strugurelui, diferite etnii îi zic: albanezii hardhi, armenii խաղող (khaghogh), azerii și turcii üzüm, uzbecii uzum, bascii mahats, bosniacii grožđa, sârbii грожђа (grožđa), croații zrno grožđa, macedonenii грозје (grozje), bulgarii гроздов (grozdov), slovenii grozdja, catalanii raïm, cehii și slovacii zrnko vína, corsicanii uva, englezii grapes, finlandezii viinirypäle, francezii grain de raisin, germanii Traube, grecii σταφύλι (stafýli), latinii, portughezii, spaniolii, asturienii și italienii uva [moștenit din vechiul latin ūva „strugure”, unii crezând că vine de la ūmeō, alții de la proto-indo-europeanul *ey- („multicolor, roșiatic”), cognat cu vechiul cuvânt grec ὄα (óa, „Sorbus domestica”)], estonienii viinamari, letonii vīnoga, lituanienii vynuogė, maghiarii szőlő, danezii drue, olandezii druif, norvegienii drue, suedezii druva, polonezii winogrono, rușii și ucrainenii виноград (vinograd) etc.

Așa că din vechiul cuvânt latin ūva au derivat în aromână și vechea română auã, în asturiană uva, în dalmațiană joiva, în italiană uva, în friuliană ue, uve, în galiciană uva, în occitană uva, în portuggheză uva, în romanșă iva, ieuva, uia, iua, în sard(inian)ă úa, în siciliană uva, în spaniolă uva, în venetă ua, ùa, ova. Și noi renunțarăm la auă și adoptarăm „strugure”! Dar aromânii l-au păstrat pe auã. Asta nu ne dă de gândit?

Dicționarul ne explică: „áuă s. f. – Struguri. Lat. ūva (Pușcariu 166; Candrea-Dens., 117; DAR); cf. it., sp., port. uva (sard. ua, engad. üa). Cuvînt vechi, care pare să fi fost arhaism încă în sec. XVII; totuși, s-a păstrat, parțial, în Oltenia, ca nume al unei varietăți de strugure. (Cf. Pușcariu, Dacor., VIII, 324). sursa: DER (1958-1966)”.

Și ca să vedeți de unde vin celelalte cuvinte, de exemplu în engleză „grape” (strugure), provine din engleza evului mediu ca grape, acesta din vechea franceză ca grape, grappe, crape („ciorchine de struguri”), din graper, craper („a culege struguri”), de origine germanică, din limba francilor *krappō („cârlig”), din proto-germanicul *krappô („cârlig”), din proto-indo-europeanul *greb- („cârlig”), *gremb- („strâmb, nevinovat”), din *ger- („a întoarce, a îndoi, a răsuci”); cognat în olandeza evului mediu cu krappe (cârlig”), cu vechiul german krapfo („cârlig”) (în germană Krapfe). Asta ca să vedeți cum au luat și slavii și germanii vechiul cuvânt proto-indo-european *ger-, prezent în toate denumirile lor.

Teasc

Și strugurii se culeg și se introduc în teasc, se zdrobesc, pentru a rezulta mustul dulce. Oare acest teasc ce origine o fi având? Uite că și teascul ăsta, împrumutat și de tipografi, e luat de la slavi: „TEASC, teascuri, s. n. 1. Presă manuală cu ajutorul căreia se storc strugurii, semințele plantelor oleaginoase etc. pentru a se obține mustul, uleiul. 2. (Înv.) Mașină de imprimat; p. ext. tipar, tipărire. 3. (Reg.) Capcană pentru anumite animale. – Din sl. tĕskŭ. sursa: DEX '09 (2009)”;

„TEASC, teascuri, s. n. 1. Presă manuală cu ajutorul căreia se strivesc strugurii, semințele plantelor oleaginoase etc., pentru a se obține mustul, respectiv uleiul etc. În mijlocul cramei, lîngă teasc, pe pămîntul bătut, o cadă mare răspîndea un miros dulce de must. DUMITRIU, N. 259. Și prin teascul ca un urs Ridicat în două labe, Mustul rubiniu s-a scurs, Ca un sînge gros,din boabe. D. BOTEZ, F. S. 91. Țuțuienii... sînt vestiți pentru teascurile de făcut oloi. CREANGĂ, A. 72. 2.Mașină de imprimat (v. presă); p. ext. tipar, tipărire. În carul împodobit cu ghirlande și steaguri era un teasc al tipografiei care tipărea pe loc. CAMIL PETRESCU, O. II 353. Pune sub teasc literile... tipografiei. ODOBESCU, S. III 313. Mai în toate zilele ies de sub teasc cărți în limba romînească. KOGĂLNICEANU, S. A. 40. 3. Capcană pentru anumite animale (care sînt prinse și strivite de o greutate ce cade asupra lor). sursa: DLRLC (1955-1957)”; „..Din rom. Provine sb. tjaska (Dacor., X, 34). sursa: DER (1958-1966)”. Adică noi îl luarăm de la slavi și sârbii de la noi?

Și aici să vedem cum zic alții teascului (de struguri), inclusiv etniile de origine slavă: bosniacii presa, macedonenii Прес (Pres), sârbii преса (presa; au ]mprumutat și „tĕskŭ” de la români), bulgarii преса (presa), rușii și ucrainenii пресс (press), portughezii imprensa, spaniolii prensa, croații pritisnite, danezii presse, suedezii pressa, englezii press, estonienii vajutage, finlandezii puristin, francezii presse, frisonii druk, galicienii prensa, germanii Presse, albanezii shtyp, armenii մամուլ (mamul), bascii sakatu, catalanii premeu, cehii lis, slovacii stlačte, slovenii stiskalnice, corsicanii stampa, grecii πατήστε (patíste), italienii premere, letonii nospiediet, lituanienii spauda, norvegienii trykk, maghiarii sajtó, olandezii druk op, polonezii naciśnij, portughezii imprensa, turcii basın, uzbecii bosing etc.

Și fiindcă toți o dau pe „presă”, să vedem definiția în română: „PRÉSĂ, (I) prese, s. f. I. Dispozitiv, unealtă, mașină cu care se execută operația de presare a unui material, obiect. ...... – Din fr. presse. sursa: DEX '09 (2009)”. Dar să vedem etimologia extinsă. Englezii zic că provine din engleza evului mediu ca presse („mulțime, presă de haine”), parțial din vechea engleză ca press („presă de haine”) (din latina medievală ca pressa) și parțial din vechea franceză ca presse (în franceza modernă presse), din vechea franceză ca presser („a presa”), din latină ca pressāre, de la pressus, participiu trecut al lui premere („a presa”). Până la urmă tot de la latini veni cuvântul! O stoarcere manuală a strugurilor vedeți AICI, iar una mecanică AICI, unde, dacă lăsați și videoclipul următor, este și o explicație pentru un storcător sau zdrobitor modern! Pentru amatori, vizionați AICI, dar pe un fond muzical!

Mustul

Pentru amatorii de must și apoi de vin, e necesar să analizăm și acest cuvânt. Și pentru must există vreo 16 definiții în dicționare, noi rezumându-ne la: „MUST, musturi, s. n. 1. Suc dulce care nu a început încă să fermenteze, obținut prin zdrobirea și presarea boabelor de struguri sau, p. ext., a altor fructe ori plante. ..... – Lat. mustum. sursa: DEX '09 (2009)”; „MUST, (rar) musturi, s. n. 1. Suc dulce, stors din struguri (mai rar din alte fructe), care n-a început încă să fermenteze. Aduceau un boloboc de țuică și unul de must. PAS, Z. I 170. În Cotnari, ieșeau oameni cu cofăiele de must. SADOVEANU, O. VII 233. O, dați-mi vin și must să beii, să-nec durerea-n mine! COȘBUC, P. II 220. Să beau must de poamă coarnă. TEODORESCU, P. P. 332. 2. Zeamă, suc, sevă. Ar fi trebuit să-i prezenți... în loc de pui de găină fripți, prepelițe tăvălite în mălai și ficați prăjiți în mustul lor. ODOBESCU, S. III 39. sursa: DLRLC (1955-1957)”.

Și „mustum” ăsta în latină ar fi neutrul lui mustus („nou-născut, nou, proaspăt, probabil luminat, umed”). Și tot așa, mustus ar proveni din proto-indo-europeanul *mus-, *mews- („umed”). Este cognat cu cuvintele mos din vechea germană („mușchi”, din vechea occitană) (în germană acum Moos), latinul muscus („mușchi”), islandezul mosi, danezul mos, suedezul mossa.

Alții denumesc mustul ca: albanezii duhet, armenii պետք է (petk’ e), bascii muztioa, bosniacii morati, sârbii морати (morati), cehii, și croații mošt, slovacii mušt, danezii most, englezii must (din franceza veche ca must, most, din latină ca mustum), estonienii must, finlandezii paremehua, francezii moût (din franceza veche ca moust, din latină ca mustum), frosonii moat, germanii most, grecii πρέπει (prépei), italienii mosto, мора (mora), ungurii kell, olandezii moet, norvegienii må, polonezii musi, portughezii mosto, bulgarii și rușii сок (sok), slovenii mošt, spaniolii mosto, catalanii most, turcii gerekir etc.

Scurt istoric

Fructul este cules atât pentru proprietățile sale medicinale, cât și pentru cele nutriționale, istoria lui fiind strâns legată de cea a vinului. Strugurii sălbatici au fost recoltați de cultivatorii timpurii. Folosirea strugurilor datează din neolitic, fapt demonstrat de descoperirea unui depozit improvizat de vin, vechi de 7.000 de ani pe teritoriul actual al Georgiei, în 1996.

Cea mai veche licoare înrudită cu vinul datează din China, de acum

9.000 de ani (orez fermentat cu miere). Însă tradiția preparării vinului așa

cum îl stim noi a început abia cu 2.000 de ani mai târziu, in vestul Asiei.

Astăzi vinul este unul dintre cele mai populare și consumate produse.

Cultivarea viței de vie a avut loc între cca 4500-3000 î. Hr., în sud-vestul Asiei sau în sudul Transcaucaziei (Armenia și Georgia). Cea mai veche cramă a fost localizată într-o peşteră din Armenia, datând din anul 4100 î.Hr. Aceasta ar fi conţinut o presă de struguri, vase pentru fermentat şi pentru băut. Tehnologia era atât de bine dezvoltată în anii 4000 î. Hr., încât ne putem gândi fără teama de a greşi că această îndeletnicire de obţinere a vinului este cu mult mai îndepărtată în timp.

Cultivarea strugurilor s-a răspândit și în alte părți ale lumii, în perioada preistorică sau în antichitate (Patrick McGovern, Vinul în Antichitate. Cercetări asupra originii viticulturii, apărută la Princeton University Press).

Detaliu al scărilor estice ale Apadanei, Persepolis, care reprezintă armenii care au adus regelui amfore, probabil de vin

Mesopotamienii și vechii egipteni aveau plantații de viță de vie și dețineau măiestria necesară fabricării vinului. Filozofii greci preamăreau puterea vindecătoare a strugurilor, atât ca întreg cât și sub formă de vin. În China, cultivarea viței de vie, ca și producția vinului, au început în timpul dinastiei Han, în secolul al II-lea î.Hr., odată cu importarea speciei din Ta-Yuan. Totuși, după alți autori, vița de vie sălbatică, crescută la munte ca Vitis thunbergii, a fost folosită pentru producerea vinului înainte de secolul al II-lea î.Hr. Dar ce ne-am face fără nenumăratele legende despre originea vinului?

Cercetătorii Bibliei susţin că Noe şi fiii săi ar fi obţinut vin din parcelele cultivate la poalele muntelui Ararat. Cu vin se îmbată Noe (primul beţiv biblic şi, probabil, din istorie) în Facerea, 9:20-25, după ce se retrag apele, ancorează Arca şi plantează mai mulţi butaşi de viţă-de-vie.

Legământul lui Dumnezeu cu Noe

Pentru creştini, vinul roşu reprezintă sângele Domnului care s-a vărsat pentru mântuirea neamurilor, băutura fiind nelipsită de la ceremonialele religioase, în timpul Sfintei Liturghii, alături de azimă, transsubstanţiindu-se în carnea şi sângele Mântuitorului.

Persanii au o legendă potrivit căreia la un moment dat, un rege a alungat o cadână din haremului lui pentru că, din disperare, femeia ar fi încercat să se sinucidă. Ea a mers în pivniţa regelui şi a găsit acolo un vas cu resturi de struguri „stricaţi”, de fapt fermentaţi, nişte boască, după cum i-ar spune un viticultor (amator) de astăzi, precum fratele Vasile de la Lipănești, care l-a întrecut pe fratele Cornel, tot fost militar, ca mine și ca Vasile, dar doctor în științe economice, la fabricarea vinului, dar și la „integrarea” acestuia!

Femeia a descoperit, după ce a consumat din ei, că efectul este plăcut şi a remarcat că spiritul său a luat avânt. Ea a dat fuga şi i-a spus regelui despre descoperirea sa, iar acesta s-a îndrăgostit într-atât de această licoare încât nu numai că a primit-o pe femeie îndărăt în harem, dar a şi decis ca toţi strugurii să fie destinaţi obţinerii nemaipomenitei băuturi. Pentru cei mai mulţi istorici ai vinului aceasta este însă doar o simplă legendă. Că mulți știu că din boasca fermentată se face oarece rachiu!

Există totuşi dovezi că vinul era cunoscut de regii persani. Şi nu numai de ei. „Ni-i vinul şi prieten, şi aur, şi noroc”, scria poetul şi matematicianul persan Omar Khayyam (1048-1131), care i-a dedicat nenumărate catrene. Noi scriem doar prima strofă dintr-o poezie a sa (Omar Khayyam - Vinul – eliberator):

O, vinul mă inundă în marea lui lumină

Se risipește ceața ce-a fost sau ce-o sa vină.

Cad lanțurile grele de rob întemnițat

Și într-un nimb de aur - renasc eliberat.

Dacii și vinul

Vinul a fost introdus pentru prima dată acum 3000 de ani în Dacia (România de astăzi) de către greci, în momentul în care au sosit la Marea Neagră.

Dacia, circa 100 d.HR., înainte de cucerirea romană

Se spune că dacii cunoşteau plăcerea vinului, iar unii autori antici afirmau că triburile tracice aveau viciul beţiei. Mărturii păstrate până în prezent vorbesc despre modul în care „se împăcau” strămoşii noştri cu degustarea băuturilor. Viţa de vie era cultivată de daci în regiunile deluroase din sudul ţării, pe ţinuturi întinse, susţin istorici ca Vasile Pârvan. De asemenea, dacii importau vin.

„Că geto-dacii au fost din cele mai vechi timpuri băutori de vin, întocmai ca şi celţii, chiar atunci când nu l-au avut la ei în ţară, ne stau mărturie amforele de vin grecesc, de pr la Thasos, Rhodos şi Cnidos, găsite pretutindeni în părţile noastre, până în creierii munţilor şi povestea banchetului dat de Dromichaites lui Lysimachos, la Diodor XXI, 12. Întocmai ca şi celţii, care în vremea preromană încă nu ştiau să cultive viţa de vie în regiunile lor friguroase şi de aceea beau exclusiv vin italian sau cel mult massaliot, şi anume curat, neîndoit cu apă, tot aşa la Dunăre nu e aşezare getică din epoca La Tène unde să nu găsim numeroase resturi de amfore greceşti şi pontice, dovadă peremptorie a consumării vinului grecesc la strămoşii noştri”, afirma istoricul Vasile Pârvan, în volumul Getica - o protoistorie a Daciei.

Pârvan preciza că în unele zone din nordul Daciei vinul era încă necunoscut în urmă cu mai mult de două milenii, iar clima rece nu permitea cultivarea viţei de vie. „Cum întreaga Europă pare a fi avut în ultimul mileniu înainte de Hristos o climă mai aspră ca astăzi, e probabil că şi în Dacia strugurii nu se coceau deplin decât în anume regiuni bine expuse şi podgoriile sacrificate de Decaeneus nu vor fi fost nici chiar aşa de numeroase, nici prea alese ca neamuri de vinuri. Fără îndoială că şi la geţi va fi fost aceeaşi deosebire ca şi la celţi, că numai cei mai bogaţi beau vin din miazăzi, adus de corăbieri, în vreme ce săracii vor fi băut sau bere tracică de care vor fi ştiut să facă şi ei, sau mied, întrucât aveau miere din belşug. Destul că numărul amforelor greceşti găsite aici indică un import foarte însemnat de vin grecesc”, scria Vasile Pârvan, în volumul Getica – o protoistorie a Daciei.

Potrivit istoricului, vinul era una dintre mărfurile căutate de daci, în schimburile comerciale pe care le făceau cu grecii. „Ori pentru vin, ori pentru argint, dacii dădeau sclavi (prizonierii luaţi în războaiele ori năvălirile ultime), cai, piei, ceară, miere, lână, blănuri şi, alăturea de grâul indispensabil sudului — credem, foarte multă sare, pe care grecii desigur o desfăceau la tracii din Balcani, lipsiţi de acest mineral aşa de folositor, realizând câştiguri foarte însemnate. Cum însă bogăţiile Daciei erau aşa de variate, pentru obţinerea lor nu erau de ajuns vinul şi uleiul şi atunci grecii trebuiră să plătească şi în bani; aşă avem a ne explică marele număr de tezaure monetare din Dacia, începând chiar cu sec. IV a. Chr.”, informa Vasile Pârvan.

Și pe aici se cultiva vița de vie și vinul era băutura dacilor, că doar nu putem uita că geograful și istoricul Strabon (63 î.Hr. - 19 d.Hr.), contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea regatului dac, relatează în anul 70 î.Hr.: „Ajungând în fruntea neamului său... getul Burebista l-a înălțat atât de mult... încât, a ajuns să fie temut și de romani. O inscripție grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia".

Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau geţii, este şi faptul că „ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin”, afirma Strabon, în Geografia.

Privind abţinerea de la vin, au apărut legende legate de faptul că Burebista (82-44 î.Hr.) ar fi ars toate viile din regat, sfătuit de omul său de încredere, filosoful şi astronomul Deceneu, după ce s-a constatat că dacii pe care îi conducea căzuseră în patima vinului.

Etnologii au încercat să explice această teorie, nedemonstrată, potrivit căreia Burebista ar fi dat foc la vii, să-i scape pe supuşi de viciul beţiei.

Etnologul Mircea Vulcănescu, în lucrarea sa „Mitologia română", susţine că această măsură extremă luată de Burebista, ajutat de marele lui preot Deceneu, relevă un aspect din evoluţia vieţii dacilor, care îşi schimbase cursul sub influenţa convieţuirii cu celţii şi sciţii, lichidaţi de daci prin luptă, prin asimilare.

Probabil că abuzul de vin s-a dispersat din zonele de convieţuire în cele net dace. Nu trebuie desconsiderate nici mişcările metanastatice între tracii sud-dunăreni şi cei nord-dunăreni, rezultate în urma expansiunii romane în peninsula Hermus şi a formelor lor de civilizaţie şi cultură, în care intrau numeroase ofrande, sacrificii şi liberaţiuni antrenate de consumul abuziv al vinului, mai ales în sărbătorile afectate cultului vinului: bacanalele, saturnalele, robigalele. Toate aceste forme, dar şi prilejuri de consum ale vinului, căpătând cu timpul o motivaţie erotică, contraveneau austerităţii, sobrietăţii şi devoţiunii religioase a dacilor, credinţei în ideile-forţă ale religiei lor henotoiste: nemurirea sufletului, dorinţa de a muri în acte de vitejie care să le asigure intrarea în paradisul ceresc profesat de clerul dac”, consideră etnologul.

Mircea Vulcănescu susţine însă mai mult teoria abstinenţei dacilor faţă de vin, decât cea a arderii viilor, întrucât şi după moartea lui Burebista dacii au continuat să consume vin, considerat de ei un dar al zeilor.

În aceeaşi idee este şi profesorul de istorie focşănean Florinel Agafiţei, care spune că tema arderii viilor de către Burebista este o legendă şi atât. „Sunt convins că Burebista a dat ordin să se scoată viile, dar acelea bătrâne, pentru a fi înlocuite cu vii tinere, să fie mai productive. Se ştie că romanii s-au minunat de viile pe care le-au găsit aici şi de licoarea plină de har. Burebista şi-a îndemnat poporul la abstinenţă, dar nu a avut o putere reală în tot teritoriul pentru a-şi impune punctul de vedere. De altfel, a şi murit în anul 44 î.Hr în urma unui complot", a declarat istoricul Florinel Agafiţei.

Legenda regelui Dromichaetes, care a domnit peste geţi în secolul al III-lea, menţionează folosirea vinului în ospeţele date de căpeteniile poporului. Istorisirea aparţine lui Diodor din Sicilia şi prezintă ospăţul dat de regele geţilor în onoarea generalului macedonean Lisimah, care eşuase în încercarea de a cuceri ţinuturile din nordul Dunării.

„Dromichaites puse să le toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi de aur, pe câtă vreme el şi tracii lui beau vinul în pahare de corn şi de lemn, aşa cum obinşuiesc geţii. Pe când băutura era în toi, Dromichaites umplu cornul cel mai mare, îi spuse lui Lisimah «tată» şi îl întrebă care din cele două ospeţe i se pare mai vrednic de un rege: al macedonenilor sau al tracilor”, informa Diodor din Sicilia.

„Tracii beau vin neamestecat deloc şi îl împrăştie pe hainele lor, atât femeile cât şi bărbaţii, socotind că este o deprindere frumoasă şi aducătoare de fericire”, afirma filosoful antic Platon. Istoricul latin Xenopol afirma că „patria cea veche a geto-dacilor, Tracia, era o regiune viticolă, cauză pentru care şi era considerată ca locul de naştere a zeului vinului, Dionysos“, informează enciclopedia-dacica.ro.

Alţi autori antici afirmau că dacii cultivau orz pentru a face bere. "Ei beau bere făcută din rădăcini, întocmai ca tracii care beau bere pregătită din orz", informa Hellanicos. Autorul antic Pomponius Mela afirma că la unii traci folosirea vinului era necunoscută, „dar la ospeţe se aruncă în focuri seminţe al căror miros provoacă mesenilor o veselie asemănătoare cu beţia”.

Dion Chrysostomos relata despre populaţiile antice că „era nevoie să se bucure de plăcerile dragostei, ale mâncării şi ale băuturii atât ionianul, cât şi tesalianul şi italiotul, şi getul şi indul şi spartanul”. În Dobrogea, locul unde a fost exilat poetul latin Ovidius, viţa de vie nu se cultiva, afirma autorul antic, însă vinul se găsea din belşug. În timpul iernii, din cauza gerurilor, vinul abia putea fi băut.

„Vinul păstrează forma vasului şi rămîne solid atunci când îl scoţi din el; aici nu este băut ca vin curat, ci în bucăţele pe care şi le trec unii altora”, afirma Ovidius, în Tristele, citat de autorii volumului „Izvoare privind istoria României”, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1964.

Poetul latin Vergilius (70 î.Hr. – 19 î. Hr.), autorul epopeii Eneida, oferea o descriere asemănătoare modului de trai al dacilor, în timpul iernilor grele. „Vinul, nu de mult încă lichid, se taie acolo cu securea şi lacurile sunt prefăcute până la fund în blocuri compacte de gheaţă, picăturile de apă respingătoare din nepieptănatele bărbi îngheaţă şi se prefac în ţurţuri. Şi în timpul acesta ninge mereu”, afirma poetul latin, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României”, apărut în 1964 la Editura Academiei Republicii Populare Române.

„Locuitorii petrec la joc lunga noapte de iarnă şi le face plăcere să prepare, din orz fermentat şi din fructe acre de sorb, o băutură ce seamănă cu vinul. Un asemenea neam de oameni neînfrânaţi sălăşluieşte sub cele şapte stele”, relata Vergilius.

Tescuirea strugurilor, secolul al XIV-lea (Tacuinum Sanitatis)

Strugurii au fost transportați în coloniile europene din întreaga lume, ajungând în America de Nord în jurul anului 1600 și apoi în Africa, America de Sud și Australia. La vița de vie e și o boală numită Phylloxera, pestă cauzată de o insectă, care a afectat vița-de-vie europeană. Noroc cu rădăcinile speciilor nord-americane, folosite în întreaga lume pentru a altoi V. vinifera, astfel încât aceasta să reziste în fața Phylloxerei.

România este unul dintre cei mai mari producători de vinuri din lume, cu o producție (în 2003) de aproximativ 545.700 de tone de vin. Mulți europeni și cumpărători de vin au venit pe aici, datorită prețurilor accesibile atât la terenurile cu viță de vie cât și la vinuri, comparativ cu alte vinuri produse de națiuni cum ar fi Franța, Germania sau Italia. Dar vom reveni la România!