Jocuri de
cuvinte - bănățean
Geografie lingvistică
Moto: „Căutând în tot Banatul,/ Mari
epigramişti sunt trei,/ Acceptaţi
de subsemnatul):/ Ionel, Iacob şi Bencei.” (Carte de vizită, de Ionel Iacob-Bencei din „Pledoarie
pentru epigramă”, 2007)
Bănățean are 13 definiții în dicționarele românești,
aflând noi din MDA2 (2010) că „bănățean, ~ă, (reg.) bălățan, bănățan, ~ă, pl. bănățeni,
bănățene, este o persoană care face parte din populația de bază a Banatului, o
persoană din Banat, populație care locuiește în Banat, care aparține (Banatului
sau) bănățenilor.” Și mai există bănățenesc, adică privitor la (Banat sau)
bănățeni, care este specific (Banatului sau) bănățenilor etc. Etimologia e
simplă, din Banat + -ean.
Banatul și zonele sale din trei state (B.M. – Banatul
Maghiar)
Iar Banat, cu 39 de definiții, nu înseamnă altceva
decât „provincie sau ținut administrate de un ban”, format din Ban + suf. –at
[DEX '98, 1998]. Iar după [MDA2 (2010)], ban este (rangul de) guvernator al
unei regiuni de graniță în Ungaria veche, (rangul de) mare dregător în Țara
Românească după secolul al XV-lea, Mare (sau Vel) Ban fiind (rangul de)
guvernator al Banatului, Severinului și apoi al Olteniei etc. Se specifică
etimologia conform maghiarului bán, dar provine
din sârbul bȃn - ба̑н, „conducător; ban”.
Enciclopedia britanică arată că „ban” e de origine
persană, a intrat în limbile slave de sud și în maghiară prin intermediul
avarilor. Conducătorul suprem al avarilor a fost hanul Baian, nume (fals, n.n.)
despre care unii cercetători au presupus că se află la originea rangului de
bani medievali.
Etimologia cuvântului a fost contestată. Alții cred că
e de origine veche germană (fals, n.n.). Din 1929 și până la invazia
germano-italiană din aprilie 1941, Regatul Iugoslaviei era împărțit în banovine
(singular banovina, acum termen
folosit pentru regiune geografică în Croația) sau provincie, a reactualizat titlul de ban în octombrie 1929.
Vikționarul scrie că banat a fost acceptat și de limba engleză, fiind explicat
ca „from/or equivalent to banat, banate, the territory of a ban, leader”, adică
„din/sau echivalent cu banat, teritoriul
unui ban, conducător”.
Dar să facem precizările noastre. Provine de la slavii
de sud (comparați cu sârbo-croatul bȃn), moștenit din proto-slavicul *banъ,
acesta din *bojan- (comparați cu vechiul grec βοάνος - boános, atestat în
secolul al X-lea, o moștenire dintr-o limbă turcică, probabil din bajan al
avarilor, „conducător al hoardei”, titlu al hanului avarilor, interpretat
greșit ca nume ca în enciclopediile britanice (că unii l-au adoptat ca nume, e
altceva); comparați cu dezvoltarea similară a lui *vodzь, din proto-turcicul
*bāj, „bogat, nobil”. Iar cuvântul turcic e considerat a fi moștenit din limba
persană, din aceeași rădăcină lexicală ca
proto-slavicul *bogъ, „Dumnezeu”, dar alții îl consideră a fi altaic. Ungurii
l-au acceptat, dar și noi, iar englezii precizează că l-au luat de la români!
Cuvântul „bănățean” nu are echivalente în alte limbi
găsite de noi, traducând bănățean ca „banat” sau „Banat”, așa că nu are rost să
afișăm harta cu denumiri, cum am procedat mereu în „geografia lingvistică”.
Banat
Moto: „Lui Ion Olaru care, în poeziile sale în grai bănăţean,
repetă prea des cuvântul `fruncea`: Zău că graiul tău de-atuncea/ Mi-a plăcut,
ca şi-altă dată,/ Însă nu se face artă/ Dacă scrii numai cu... fruncea.” (Gheorghe
Lungoci din „Epigrame şi epigramişti”, 1973)
Recapitulând, Banatul este regiunea istorică din
vestul României, dintre Dunăre, Tisa, Mureş şi Carpaţi. Circa două treimi din
Banat s-a unit cu România şi o treime a fost acordată Serbiei, conform
tratatelor din 1920. Banatul mai cuprinde şi o mică bucată de teritoriu între
Mureş, Seghedin şi Beba Veche (vezi harta de mai sus), aflată astăzi pe
teritoriul Ungariei.
Partea românească din vechiul Banat se întinde astăzi
pe teritoriul a cinci judeţe: Timiş şi Caraş-Severin în totalitate, teritoriul
la sud de Mureş din judeţul Arad (Viorica a fost pe malul celălalt, la sub 2 km
de Mureș), zona Orşovei din judeţul Mehedinţi şi câteva comune din judeţul
Hunedoara.
Banatul nu mai există ca entitate politică distinctă
din 1919, dar este o regiune istorică şi culturală funcţională a României
moderne. Centrul său economic, cultural şi spiritual se află la Timişoara, la
care se alătură Reşiţa, Lugojul, Caransebeşul sau Oraviţa, toate oraşe care au
jucat un rol de prim-rang în istoria regiunii. În ultimii ani, rolul
administrativ regional începe să fie înlocuit de regiunea de dezvoltare Vest,
care se suprapune aproximativ peste zona Banatului.
Istoric, pe scurt, în evul mediu, pe teritoriul
Banatului a existat o formațiune politică cu centrul la Morisena (astăzi
Cenad). Cei mai cunoscuți voievozi au fost Glad, care a dus lupte împotriva
nomazilor maghiari, cu armate formate din români, pecenegi și bulgari, Ahtum și
Chanadinus, strănepoții lui Glad, care s-au luptat între ei.
În drum spre Banat, sculptura în piatră a lui Decebal
la Cazanele Dunării
În perioada dominației Coroanei Maghiare au fost
numite „banaturi” toate comitatele de graniță, conduse de un ban: Banul de
Severin, Banul de Belgrad, Banul de Sabăț. Denumirea s-a limitat mai târziu la
actuala provincie „Banat” de Timișoara. Inițial, numele regiunii Banat se leagă
de (Turnu) Severin, Banatul de Severin și de succesorii istorici ai acestuia
Banatul de Lugoj-Caransebeș, și Banatul de Timișoara, formațiuni politice,
militare și administrative cu rolul de „marcă” în cadrul sistemului defensiv
antiotoman.
La originea Banatului românesc actual, Banatul de
Severin a fost organizat de Regele Andrei al II-lea (1205–1235) incă din 1228,
ca o regiune înființată la hotarele Țaratului româno-bulgar pentru paza
graniței Regatului maghiar și restabilirea influenței Bisericii catolice în
regiune. În această perioadă, sunt pomenite Banatul de Severin, Banatul de
Belgrad și Banatul bulgăresc (1365).
Prima atestare documentară a numelui Banatvs
Timisvariensis Pars se găsește în Harta Trans-Tisiensis întocmită cel mai
probabil în toamna anului 1685 (vă
recomand controversele din: http://www.banat.ro/academica/1685.pdf). Pentru români, regiunea a mai fost cunoscută și sub
denumirea de Temișana.
Regiunea a constituit o parte unitară, componentă a
Regatului Ungariei, apoi, din secolul al XVI-lea, a Imperiului Otoman (vezi mai
jos ce am scris noi), după care a fost înglobat spre sfârșitul secolului al
XVIII-lea în Arhiducatul Austriei, devenit apoi Imperiul Austriac. După 1867, a
făcut parte din partea maghiară a Imperiul Austro-Ungar, iar în urma primului război
mondial, Banatul a fost împărțit pe linii etnice între cele trei state
naționale ale căror etnii locuiau zona, Iugoslavia, România și Ungaria.
Proclamarea Republicii Bănățene în anul 1918, a fost o
încercare de păstrare a unității Banatului multietnic și multiconfesional,
eșuată însă din cauza promisiunilor făcute de Antantă, înainte de război,
României și a pretențiilor teritoriale emise de Serbia.
Țara
Românească în jurul anilor 1390
Principatele
Țara Românească, Moldova și Transilvania și vilaietul (elayetul) Timișoara în
1682
În descrierea „călătoriilor noastre geodezice”, am scris despre Ungrovlahia
și Banatul otoman, deoarece istoria acestor ținuturi a fost destul de complexă,
imperiile vecine disputându-și-le multă vreme (vezi AICI).
Fiind militar, geodez și mic geograf, după documentarea din Austria din 1991, la
arhiva și biblioteca Marelui Stat Major al Armatei Austriece, nu puteam să nu
scriu despre un general român bănățean, Alexandru Guran, născut în comuna
Borlovenii Vechi din județul Caraș-Severin, care a ajuns șeful Serviciului
Geografic Militar al armatei Imperiului Austriac (vezi AICI),
despre generalul Nicolae Cena (vezi AICI),
primul director
român al stațiunii Băile Herculane în România Mare, de care acum s-a ales
praful (după privatizarea către Armaș, un mare pungaș), și despre alți generali
români din Transilvania și Banat care au servit în armata imperiului, unii
dintre ei salvând Viena, în 1918, de „introducerea comunismului” (vezi AICI),
cum avea să o facă și armata română în 1919, salvând Budapesta, unii din ei
participând și aici. Și plâcându-ne
viața, inclusiv anumite păcate, am scris și despre viile și vinul din Banat (și
Transilvania, vezi AICI).
Dunărea la Cazane, în drum către Banat
Banatul în
(c)arte
Moto: „Transfer de identitate urbanistică: Când eram cu
cobiliţa/ Cucerisem Dâmboviţa,/ Azi, cu mapa `Diplomat`:/ Aprozarul din Banat.”
(Florea Florescu din „Printre epigramiştii olteni”, 2008)
Banatul nu putea să nu fie prezent și în arte. Despre
literatura Banatului fac doar o trimitere la criticul literar timişorean Cornel
Ungureanu, cel care înainte de „Literatura Banatului” a publicat mai multe
cărţi în care explică ce înţelege prin conceptul de „geografie literară”. Concurez
și eu cu el cu „geografie lingvistică”. Citindu-l, vă veți convinge că scriitorii bănăţeni au alt mediu de
inspiraţie decât cei ardeleni: mediul satului sau al oraşului bănăţean, ba şi
alt vocabular faţă de cel ardelean, tot aşa şi cu istoriografia bănăţeană.
Așa că dacă vreți să
citiți operele scriitorilor actuali, alegeți dintre nume celebre sau abia
cunoscute: Petru Ilieşu, Mihai Şora, Traian Liviu Birăescu, Radu Ciobanu, Paul
Eugen Banciu, Ion Marin Almăjan, Pavel Şuşară, Iosif Caraiman, Marius Munteanu,
Ioan Ardeleanu, Gheorghe Iancovici, Simona Constantinovici, Dorin Murariu, Dan
Floriţa-Seracin, Graţiela Benga, Herta Muller, Nicolae Breban, Ioan Viorel
Boldureanu, Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş, Viorel Marineasa, Daniel Vighi,
Lucian-Vasile Szabo, Lucian Petrescu, Corina Ciocârlie, Tudorel Urian, Marius
Lazurcă, Ciprian Vălcan, Dan Ungureanu, Radu Pavel Gheo, Petre Stoica, Anghel
Dumbrăveanu, George Suru, Ion Cocora, Şerban Foarţă, Duşan Petrovici, Eugen
Dorcescu, Damian Ureche, Mandics György, Marcel Tolcea, Traian Dorgoşan, Eugen
Bunaru, Ion Monoran, Adrian Derlea, Mircea Bârsilă, Robert Şerban, Adrian
Bodnaru, Gabriel Timoceanu, Tudor Creţu, Leonard Gavriliu, Radu Theodoru, Ion
Arieşanu, Simion Dima, Valentina Dima, Maria Pongrácz Popescu, Veronica Balaj,
Vasile Bogdan, Titus Suciu, Nina Ceranu, Ilie Chelariu, Aurel Gheorghe
Ardeleanu, Ion Jurca Rovina, Constanţa Marcu, Toma George Maiorescu, Gheorghe
Jurma, Ionel Bota, Gheorghe Azap, Nicolae Sârbu, Nicolae Irimia, Octavian
Doclin, Ada Cruceanu, Ion Chichere, Costel Stancu, Iacob Roman, Raul Bribete,
Simion Dănilă, Vasile Pistolea, Ioan Cărmăzan, Eginald Schlattner, Nikolaus
Berwanger, René Philip Müller, Ana Simon, Victor Iancu, Ana Blandiana, Dorin
Tudoran, Cătălin Dorian Florescu, Petru Cârdu, Andrei A. Lillin, Florica
Ştefan, Ion Miloş, Slavco Almăjan, Stefan Ehling, Angela Marinescu (Marcovici),
Walter Engel, Adam Puslojić, Ioan Flora, Duşan Baiski, Moni Stanila, Ivo
Muncian, Hans Dama, Slavomir Gvozdenovici, Liubiţa Raichici, Simeon Lăzărean,
Mariana Dan, Pavel Gătăianţu, Ioan Radin Peianov, Vasile Barbu ș.a. Căutați-i
și cu Google, că oricum găsiți oarece!
Muzica de orice gen a
Banatului nu poate fi uitată. De lugojanul Tiberiu Brediceanu (1877 –1968),
compozitor, folclorist și jurist, a auzit fiecare român „citit”. A compus muzică
de teatru, muzică simfonică, muzică de cameră, muzică corală (S-a dus cucul
etc.), muzică vocală, muzicologie și folclor
etc. Noi vă exemplificăm cu câteva, âncepând cu „Câte flori pe deal in sus”
(Doina Stăncuței), în interpretarea Angelei Gheorghiu.
Timișoara și
împrejurimile (maplandia.com)
Și cum noi suntem
folcloriști, că opera și operata n-au făcut altceva decât să integreze și să
stilizeze ce se cânta pe diferite meleaguri, vă invităm să vizionați sau să
ascultați, chiar lângă un pahar de vin (dar cu vin): colaj de cântece din Banat;
muzică
veche din Banat; doina „Lume,
lume trecătoare”; Achim Nica „Lăsai
pușca ruginită”; Pera Todorovici „Nu
mi-aș da eu satul meu” și Laza (în sărbă) Knezevic „Pe
dealul cu liliacul” (dedicate special prietenului colonel Petru
Drăghicescu, retras deseori pe acolo); Laza (în română) Cnejevici și Corin
Irimia „Decât să ai o
casă mare”; „Din Jina
până-n Banat”, colaj de muzică populară. Și nu-l putem omite pe Tiberiu
Ceia, formator de talente, aici într-un concert (Frumoasă-i vecina noastră).
Că oi fi eu
mușcelean, dar ardelean după nevastă, însă arădeanca Viorica, la sub 2 km
dincolo de Mureș, s-a cam „bănățănit”, nărăvit la Banat, deoarece acolo a urmat
liceul sportiv și facultatea, acolo a fost sportivă de performanță și i-a dat
domnul unul care, deși locotenent, era cam comod, mai mult cu matematica și
teoria optimizării...
Și
fiindcă am scris și noi despre vinul bănățean în proză, mai bine cântă vinul Corneliu
Culman, iubitor de Banat și cu prieteni pe acolo, în „Nişte poezii”: „Mi-e dor
de obiceiul vostru/ Mi-e dor de obiceiul din Banatul vostru/ De-aţi pune'n mână
paharul cât mai plin./ E-un obicei frumos, pe gustul nostru,/ Să simţi din plin
că ai băut un vin.// În înserarea ce pe deal se pierde,/ Să beau cu Roşca-un
Cabernet de Recaş, gros,/ Să simt cum sângele în mine fierbe/ Ş-apoi să plec,
nebun, încet, pe jos.//...”
Și
cum Banatul e bogat, înțelegem cele scrise în 1973 despre trecut de Dion Mardan
în „Epigrame şi epigramişti”: „Pace. Anul 1933, an de greve şi de represiuni
sângeroase, de scandaluri electorale provocate de guvern: De-acum dormiţi în
pace, Ştefane şi Mihai/ Căci în Banat e pace... ţăranii n-au mălai./ Nu mai
avem războaie... avem numai bătăi/ Guvernul ne arată ce pot oamenii săi.” Așa
pace... Doar comuniștii au arestat bogații țărani bănățeni și i-au trimis în
Bărăgan...
George
Ceauşu descrie condensat românii: „Calităţi: Ardelenii au rigoare/ Şi fruncea
îs bănăţenii.../ Moldovenii au vigoare,/ Dar culoare dau... oltenii!” S-o fi
referit craioveanul și la oltenii din Craiova care au fost înarmați cu bâte și
trimiși la Timișoara să „calmeze” revoluția ce începuse, dar care s-a
transformat în București în îngrămădeala din decembrie, în spatele căreia au
acționat Iliescu, Roman, Măgureanu, Voican și compania?
Degeaba scriam noi
mai sus că boian e substantiv comun, că uite, prin Banat e și nume de familie, Sergiu
Boian: „Nopţ dă mai: Nopţ dă mai să tăt spăţâră,/ Prân tăt satu să răsfiră,/ Şî
dân fiecare noapce.../ Îm culeg miros şî şoapce.// Nopţ s-aprind şî parcă suie/
Verge satu numa buie,/ Şî poşoare dă vergeaţă/ Împlecesc o gimineaţă.// Şăd,
atâcea nopţ colindă,/ N-au oceş, vor să mă prindă,/ Să mă-mbreşe, nu scăpai/ Într-o
gimneaţă dă mai...”
Un traseu turistic
inedit (cu aplicația rome2rio, software cu dedicație doar la bordul mașinii
Vioricăi)
Și tot în graiul ăsta
al locului se exprimă și Marius Munteanu în 2005 în „Semne ale timpului nostru”
(Dudu: Prăstă gard, prăstă cotarcă,/ Prăstă cruce, prăstă casă,/ Dăjghinat să
lasă dudu -/ Cloţă verge dă mătasă.”). Poate celor de mai sus li se adresa Gheorghe
Busuioc în ziarul „Viaţa Buzăului" din 21 noiembrie 2005 (Unui poet în
grai bănăţean: „El se tot juca cu graiul,/ Precum în coteţ, cu paiul,/ Că ştiţi
dumneavoastră cine,/ Când se schimbă vremea-n bine.”).
Secretul
că bănățenii sunt bogați e doar datorită muncii, efortului, chibzuinței și
economiei, așa cum ne demonstrează și Valentin David, destul de prolific în ale
epigramei, scriind noi de domnia sa în multe articole (Iluminare: „Ca
bănăţeanul, chibzuit,/ Atins de pronia divină,/ De foarte tînăr am chelit.../ Să
scad factura la lumină!”).
Și
mă îngrozesc când aflu că până și Horia Sima, în „Sfârşitul unei domnii
sângeroase”, se referea la Banat, spunând „Examinând harta, văd că Banatul
figura ca împânzit în întregime de echipe teroriste. Continua cu Aradul,
Hunedoara, Sibiu şi Braşov.” Chiar așa să fi fost? Ciudată trecere peste
decenii, deoarece...
Degeaba
a venit schimbarea în România de la Timișoara, transformată în îngrămădeala din
decembrie în toată țara, pentru care se iau și îndemnizații de revoluționari, și
lovitură de stat în București, că ăștia care se perindară la timonă, fie
Iliescu-Roman, fie Constantinescu-Ciorbea, Iliescu-Năstase, Băsescu-Tăriceanu, Băsescu-Boc,
Băsescu-Ponta și Klaus-Ponta și cu destui alții din PSD, inclusiv Grindeanu
bănățeanu`, pila unui popă, socru al lui Ponta, că datorită lor și nouă țara a
ajuns cum a ajuns, chiar și în Banatul lui Claudiu Românu (Fiin'că bătrânii nu
măi îs pă lume: „Un sat măi gol ca nişiodată,/ Pămânce goale, nelucrace,/ Fiin'că
bătrânii nu măi îs pă lume,/ Iar copiii-s în altă parce.// Cu spini, urzâşi şî
mulţ bruscani/ S-o `împodobit` grăgina,/ Fiin'că bătrânii nu măi îs pă lume,/ În
Şieruri ş-or găsât ogina,// Cu lacrămi pă obraz priveşci,/ Poarta ge la drum
că-i rujinită,/ Fiin'că bătrânii nu măi îs pă lume,/ Ca poarta să măi fie
fărbuită.// Pă la oraşă îs plecaţ copiii/ Ge casa părincească s-or zuitat,/ Fiin'că
bătrânii nu măi îs pă lume,/ Casa sângură, lăsată... îi în sat.”)
Bănățenii
chiar și în armată erau ușor de diferențiat de vecinii olteni, așa cum ne arăta
Ioan Fărcaş, din arhiva personală a lui Gheorghe Culicovschi, 2006 (Cazonă: „Recrutul,
în cazarmă când apare,/ Întreabă şeful, un om cumsecade:/ Cel din Banat - de
unde ia mâncare,/ Olteanul - unde se dau grade?). Dar azi nu mai există așa
ceva, „recrut” devine arhaism....
Și
hanul sau „boianul” hoardei poeților în grai bănățean, numitul Sergiu Boian,
nici în iubire nu-și uită voroavele (Umbrilii tele: Umbrilii tele mă -astrucă,/
Doi paş îmbătaţ dă pucere/ Mă calcă, mă rup, mă- apucă/ În vara –mi pierdută şe
piere...// Lumini şi umbre ocesâce/ Mă ung, şă împleceşce un dor/ În urma
nopţâlor- sâce/ Dă gânduri beceje şe dor.// Păsăşce şi noapcea şi ea/ Doi paş
să – mpârângă şî pier/ Ş-atâta vară – oi avea/ Ş-atâta noapce măi şer...// Umbrilii
tele tot cresc,/ În mine potop dă lumini/ Gimneaţa pot s-o primesc/ Când nu ce
duşi, nişi nu vini.../”), recidivând (S-o strâns atâta primăvară: „S-o strâns
atâta primăvară/ În cine toată să răsfire.../ Lumina îmbătată dă – asară/ Ş-o
dat în mine întâlnire...// Tot arge satu, s-o aprins,/ Lumini să scutură dă
fum,/ În mine zăgu parcă stâns/ Adună noapcea dă pă drum..// O umbră creşce
întră focuri,/ Ce strânje vraja nopţî moi,/ Ce scald-ameţâtoare jiocuri,/ Şî
m-i ce-aduşe înăpoi...// Şiuleşce noapce-afurisâtă,/ Strânje-a primăverii glas,/
Lumina toată încălşită,/ Mă tot sâleşce să o las...”)
Și după Tristan Tzara
trebuia să apară în Banat și Traian Abruda („Mâine nu/ urc vreo coamă de deal/ cu
soarele-n ceafă/ urmez/ câmpia Banatului până la iecea/ mare e distanţa ce mă
desparte/ în crez/ de prietenii înecaţi/ în alcoolul îmbrăţişării/”), iar (corbul
alb) Vorona în București. Și dacă o ținem tot așa trece timpul și ne ofilim,
așa vom mai reveni cu altă ocazie! Îl salut pe colegul Petru Drăghicescu,
excelent ofițer de arme întrunite, care nu s-a rezumat la „ura, ura, trei
rachete, critica și-angajamente!”
A,
era să uit, tot hanul Sergiu Boian, având în vedere bogăția bănățenilor nu
putea să nu se refere prin august 2011 la împărțirea moștenirilor la trecerea
Styxului (Averea: „O murit şî baba Eva/ A ei d-abe aşceptară,/ Că avea suta dă
ani/ Șî nu măi dăgea să moară...// Ș-api la îngropăşiune/ Viniră care dă care/ Că
ţânură mult la babă/ C-o lăsat avere mare...// Ș-o fost scris la testament/ Tăt
se baba-o adunat/ Că șică pucea să fie/ A măi bogată dân sat// Avea o şioardă
dă vaşi/ Un șiopor mare dă oi/ Mulce lanţă dă pământ/ Şî bag sama
euroi./....”).
Așadar,
să fiți iubiți!
Dacă doriți să citiți despre oltean, purcedeți la:
Constantin NIŢU
1)
„Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniți."
Jean Paul Richte;
2)
„Dacă-ți ștergi amintirile, e lege: praful se alege!...” Ananie Gagniuc
