Cartea
Moto: „Unele cărţi sunt gustate,
altele înghiţite, dar prea puţine sunt mestecate şi digerate.” (Francis Bacon)
Dacă scriserăm de bibliotecă, scriem
și despre carte, obiectul unei biblioteci. Carte (MDA, 2010) ar veni din latinescul
charta, prin franțuzescul carte și ar însemna succesiv, învechit, scrisoare, scrisoare
de recomandare, act de transport, foaie de parcurs, ordin scris, emis de la autoritate
(domnească), act scris, document, dovadă și câte și mai câte, abia în final
devenind o „scriere cu un anumit
subiect, tipărită și legată sau broșată în volum”.
Statele au inventat și cartea
albastră (albă, neagră etc.), publicație oficială a unui guvern care conține
documente justificative privitoare la o problemă politică. Cuvântul „carte”
există și în engleză, însemnând altceva, moștenit de la francezi cu sensul de „factură,
meniu”, în franceză, moștenit din latinescul charta, „papirus, hârtie”, din
vechiul grecesc χάρτης – khártēs, „bucată de hârtie, carte”, dar semnificând „card,
grafic, hartă sau meniu” și în italiană ca plural al lui carta, semnificând „card
sau hartă de navigație”.
Wikționarul se referă la cuvântul
românesc „carte”, specificând că e moștenit din latinescul charta, eventual
printr-o ipotetică formă intermediară română anterioară, *cartă, și creat din
pluralul său (derivând sensul din „multe foi de hârtie”). Dar e interesant că
din cuvântul latin „charta” au derivat multe cuvinte în diferite limbi (kaart
în neerlandeză, „carte poștală, carte de joc, hartă, meniu”, carte în engleză, កាត - kaat, „card” în kmeră, کارت -
kârt, „card” în persană, kart, „pătrime, sfert” în turcă etc., totul din „Le Trésor de la langue française
informatisé”, Tezaurul digital al limbii
franceze, precis neaccesat
de Vanghelie, Olguța sau Eba).
Să vedem cum e tradus „carte”
în diferite limbi:
a) Ba'i - বই în
bengaleză, વહી - vahī în gujarati, बही - bahī în hindusă, ਵਹੀ – vahī
și ਬਹੀ – bahī în punjabi etc. (din sanscritul वहिका – vahikā);
b) Bestil în daneză (?);
c) boek în frizonă și neerlandeză, bók
în islandeză, bok în norvegiană și suedeză, book în engleză (din englezele
evului mediu booke, book, bok, din vechiul englez bōc, din proto-germanicul
*bōks, „fag, carte”, din proto-indo-europeanul *bʰeh₂ǵos, „fag”), buch – בוך în
idiș, Buch în germană și în luxemburgheză (din germanele būch, buoch, din vechiul
german buoh, din proto-germanicul *bōks, acesta tot din proto-indo-europeanul
*bʰeh₂ǵos, „fag”);
Cuvântul „carte” în diferite limbi
d) carte în română;
e) girk’ - գիրք în armeană;
f) grāmata în letonă (din
vechiul slavic de est грамота - gramota, „alfabet, scriere; abilitatea de a
citi și scrie; document”; cf. rusescului гра́мота - grámota, „abilitatea de a
citi și scrie; document oficial”, moștenit din grecescul antic γράμματα -
grámmata, „simboluri scrise, litere”; cuvânt moștenit în letonă în secolul al XIII-lea,
cu referire întâi la texte religioase, iar din secolul al XVI-lea la orice scriere);
g) ketâb - کتاب în persană, kitaab
– किताब în hindusă, kitab – كتاب în arabă, kitaba – ਕਿਤਾਬ în punjabi, kitabn - کتاب în azeră, kitap în turcă și în tătară crimeană, ktieb în malteză (toate moștenite din arabicul كِتَاب -
kitāb, „carte”);
h) kirja în finlandeză (din
proto-finlandezul *kirja, care mai demult însemna ceva de genul „marcaj/
decorațiune sculptată”);
i) kniga – книга în bulgară,
macedoneană și rusă, kniha - кніга în bielorusă, kniha în cehă și slovacă,
knjiga – књига în sârbă, knjiga în bosniacă, croată și slovenă, knyga în
lituaniană, knyha – книга în ucraineamă (toate din proto-slavicul *kъňiga,
„carte”; aici vine ceva interesant - fie
moștenit și el din germanul kenning, „simbol, semn”, chiar dintr-o altă sursă germanică,
vezi goticul 𐌺𐌿𐌽𐌽𐌰𐌽 - kunnan, „a ști”, și vechiul nordic kunna, „a ști”,
alte păreri fiind că ar proveni chiar din chineză, dar nu insistăm);
j) könyv în maghiară (așa cum am
scris despre bibliotecă, ar avea origine incertă, dar noi știm că în erzya
există конёв - konjov, „hârtie” și există și proto-slavicul *kъňiga, „carte”,
de care scriserăm mai sus, din care ar putea fi moștenit; precedentele cuvinte
la nominativ singular au fost könyű, könyő, modernul könyv fiind de la
declinarea lor);
k) księga în poloneză (din
proto-slavicul *kъňiga, vezi mai sus);
l) leabhar în galica scoțiană și în
irlandeză (din vechiul irlandez lebor, din latinescul liber), libër în albaneză, libro
în galiciană, italiană și spaniolă, libru în corsicană, liburu în bască, livre în
franceză (din fran/uzescul livre), livro în portugheză, llibre în catalană, llyfr
în galeză (așadar, toate din latinescul liber, „peliculă situată între copac și scoarța
sa, pe care se scria”);
m) raamat în estonă (din vechiul
slavic de est грамота - gramota, din vechiul grec γράμματα - grámmata, „litere,
scriere”, vezi mai sus grāmata în letonă, comparați și cu finlandezul raamattu, „biblie”);
n) séfer - ספר în ebraică (de
comparat cu aramaicul sip̄rā - סִפְרָא, „carte”);
o) ts’igni - წიგნი în gruzină;
p) biblio
- βιβλίο în greacă (tratat separat în mod special, deoarece intră în
multe cuvinte românești, provenit din vechiul grec βιβλίον - biblíon, probabil
modificare prin asimilare a grecescului antic βυβλίον – bublíon, „fâșie de
papirus, carte mică, tăbliță, literă, orice carte sau scriere”).
Istorie a cărții
Moto: „Cărţile
sunt cărăuşii civilizaţiei. Fără cărţi, istoria e mută, literatura nu are glas,
ştiinţa paralizată, iar gândirea şi meditaţia suspendate.” (Barbara Tuchman)
După ce a scrijelit pe pietre, pe
stânci și în scoarța copacilor, unii „pitecantropi” urbani făcând asta și azi,
scriind unde pot, pe ziduri, pe baraje, pe poduri, pe copaci omul a căutat şi a
dezvoltat alte suporturi de scriere pentru transmiterea (sau uneori ascunderea)
gândurilor. Primele au fost tăbliţele din argilă. Au urmat foiţele din papirus
(lat. papyrus) şi sulurile de pergament (lat. pergamentum) din piele de
animale. Hârtia (ngr. xαρτία - hartia, vsl. xарти - harti) a fost invenţia
chinezilor (紙 - Zhi),
iar germanul Gutenberg a inventat tiparul (din grecescul bizantin τυπάριον -
tupárion; comparați cu slavicul tiparŭ!).
Cartea, ca suport de scriere,
are o istorie veche de 5.000 de ani, de
la tăbliţele de argilă din Mesopotamia la cartea electronică de azi, citită sau
ascultată (audiobook, e.g. ascultați Herbert George Wells, „In
abis”) cu toate device-urile moderne, așa cum am arătat în articolul
despre biblioteci (https://webdidacticanova.blogspot.com/2019/08/jocuri-de-cuvinte-biblioteca.html).
Din argilă mesopotamienii au confecţionat tăblițele ca suporturi
de scriere (lângă Uruk, pentru ţinerea unor evidenţe ale oraşului, cu
scrijelire pe tăblițe umede, uscate apoi în cuptoare).
Și ţesăturile au fost suport
pentru scrierea şi transmiterea informaţiilor câteva sute de ani, chinezii scriind
cu pensule pe mătase. Papirusul a fost inventat de egipteni în mileniul al
treilea î.Hr., foițe din tulpina unei alge din Delta Nilului, sub forma
unor suluri din foiţe lipite unele de
celelalte, prinse pe beţe de lemn sau de fildeş. Celebru este papirusul Harris,
o cronică a regelui egiptean Ramses al III-lea,
de peste 40 de metri.
În secolul al II-lea î.Hr. a
apărut pergamentul, care permitea ştergerea şi refolosirea, piele de animal
prelucrată (vită, capră sau măgar), de la oraşul Pergamon din Asia Mică (vezi
articolul precedent la https://webdidacticanova.blogspot.com/2019/08/jocuri-de-cuvinte-biblioteca.html). Pielea curăţată, spălată şi pusă în gropi cu var era curăţată
din nou şi frecată cu piatră ponce până când devenea fină. Pergamentul din piele de animal nenăscut se
numea „vellum” (de aici vine denumirea de astăzi pentru hârtie velină).
Pergamentele erau introduse în
codexuri în primele secole ale actualei ere, ansambluri de caiete cusute, pe
care se putea scrie atât pe faţă, cât şi pe verso. Primul codex ar fi fost inventat chiar de
împăratul roman Iulius Cezar care a legat pergamentele în stil acordeon.
Hârtia sau pasta de hârtie este
invenţia chinezilor. Primele materiale de bază au fost cânepa, ţesătura şi
bumbacul, toate fiind amestecate cu apă, tranformate într-o pastă care era
întinsă în foaie. În Europa hârtia a
ajuns abia în anii 1100 d.Hr. Foile de hârtie formau manuscrisul. Și să știți că în
facultate am făcut practică la fabrica de hârtie din Bacău, unde se fabrica și
hârtia cartografică, suport al hărții, și hârtia suport pentru bancnote, care
cred că „a dispărut în ceață”! TVR dă vina pe Ceaușescu! Faţă de pergament, hârtia era mult mai ieftină.
În timp, pergamentul a ajuns să fie
folosit pentru manuscrisele de lux, iar hârtia
pentru cele obişnuite. Cărţile erau scrise de copişti, de regulă călugări,
conduși de cronicari, un manuscris fiind scris de unul sau mai mulți copişti. Și ce mai înjură unii bisericile! În Ţara Românească, valoarea unei cărţi manuscris în secolul al XV-lea echivala cu valoarea unei moşii.
Prima formă de tipar a fost
xilogravura, folosită încă din secolul al IX-lea în China. Se inscripţiona
textul pe o placă de lemn cu ajutorul căreia se făceau exemplare în serie, cam
cum e cu ștampila acum! Germanul
Johannes Gutenberg a inventat tiparul cu litere mobile de plumb în 1440 d.Hr.,
prima carte publicată în serie fiind Biblia
în 1456 d.Hr., în 48 de exemplare, în două volume cu 1200 de pagini (în peste
doi ani). În primul secol de existență a imprimeriilor, adică între 1450 și
1550, s-au tipărit 35.000 de titluri. Și de atunci s-au tipărit în lume milioane de cărți pe hârtie. La mijlocul secolului al XIX-lea a fost introdusă hârtia
făcută din celuloză din lemn, deoarece era mai ieftină, astfel că s-au putut
realiza copii ieftine, manuale școlare, romane și cărți din orice domeniu,
ducând la un salt al alfabetizării în națiunile industrializate și a ușurat
răspândirea informației în timpul celei de-a doua revoluții industriale. Pe la noi mai încetișor...
Device-uri pentru citirea cărții
electronice (și un plătitor)
A avea o bibliotecă era
privilegiul prinților, celor avuți, mănăstirilor și altor instituții religioase
și universităților. Odată cu apariția cărților cu coperți de hârtie ieftine de
la începutul secolului al XX-lea s-a ajuns la o explozie a publicațiilor
populare, devenind mai accesibile pentru oamenii obișnuiți. Multe din secretele
meseriei de tipograf mi le-a destăinuit socrul meu, Dimitrie Sechereș, fost
tipograf la editura Dicezana a episcopiei ortodoxe a Aradului, din 1933, apoi după
1953 la ziarul Flacăra Roșie al județului. Iar soacra Silvia era tot
tipograf... În facultate am făcut practică o lună și la Casa Scânterii...
Socrii aveau niște tichete pe care erau desenate cărămizi, care atestau că toți
tipografii țării au cotizat lunar mulți ani pentru construcția Casei
Scânteii... Cea blamată de noii „analfabeți”!
În era internetului a apărut și
cartea în format electronic (e-book). Primul (device) e-reader a apărut în 2007.
Cărțile pot fi citite acum cu orice device, iPhone, iPad, iPod etc., chiar și
pe ecranul televizorului inteligent stând în fotoliu, doar dacă e un fraier care
a plătit conectarea la rețea (iPaid)!
Există și unele topuri ale
celor mai citite cărți din lume, prima fiind în toate biblia, cu 4 miliarde
exemplare. Prima traducere integrală a bibliei în limba română a fost „Biblia
lui Șerban Cantacuzino", tipărită în anul 1688. Într-unul din topuri, pe
locul al doilea este cartea „小紅書” (Mica
carte roșie) a lui Mao Zedong (毛澤東), cu 820
milioane exemplare.
Nu este o surpriză acest loc doi,
cartea cu citate din înțelepciunea intemeietorului Chinei comuniste, Mao
Zedong, deoarece resturile feudale erau prezente în China la începutul
secolului al XX-lea și partidul căuta să-și impună ideologia prin studierea ei
obligatorie de către populație, în majoritate țărani. Și unde a ajuns China
acum știți cu toții, cu tot războiul lui Trump și al lui Biden împotriva firmei Huawei,
făcându-și aliați și contra unei șepci!
Locul următor în acel top este
ocupat acum de „Harry Potter", cu 400 milioane exemplare, cel mai rapid
mare succes editorial din istoria lumii. Autoarea J.K.Rowling (pseudonim
literar) a terminat primul volum in 1995, folosind o modestă mașină de scris
mecanică, dar a găsit cu greu un agent literar dispus să citească manuscrisul.
După ce a parcurs primele trei capitole, acesta i l-a returnat, socotind că nu
merită osteneala.
Cartea a fost prezentată la 12
edituri, toate respigând-o. După un an, o mică editură londoneză, Barry
Cunningham, s-a încumetat să riște, acordând autoarei si un avans de 1.500 de
lire sterline. Prima ediție a apărut în 1997, în 1.000 de exemplare.
După cinci luni, autoarei i se
decerna primul premiu, iar când, în anul următor, s-a bucurat și de prestigiosul
British Book Award pentru „Cea mai bună carte pentru copii a anului", hop
și premii și tiraje imense, J.K.Rowling ajungând miliardară, continuând să
scrie noi episoade din aventurile ciudatului personaj inventat. Cartea este
tradusă acum in 65 de limbi, autoarea reușind să atragă atenția tineretului din
nou spre citit, într-o perioadă când se zice că adolescenții nu vor să vadă
altceva decât iPhone, iPad sau iPod și internet, după cum observa și Cornelia
Georgescu în 2009 (Departe-carte!: „Nu citeşte tineretul,/ Ci doar site-uri `vizitează`,/
Că, de când cu Internetul,/ Cartea nu-i interesează.”), dar care văd că nu știe
câte poți citi pe o pagină web, că poți citi și o carte electronică, dar și
acest articol. Așa că tinerii citesc tot în aceeași proporție în care citeam și
noi. Așadar, lăsați expresia „tineretul de azi...”, că nici noi nu am fost dați
dracului, dacă România a ajuns așa cum a ajuns, să cedezi gazele (sub)marine pe
o șapcă, ba să-l mai și susții pe semnatar!
Urmează în top „Stăpânul
inelelor" de filologul englez J.R.R. Tolkien, cu 103 milioane exemplare,
scrisă în timpul celui de al doilea război mondial și publicată ca trilogie în
anii 1954 si 1955. Cartea cu oameni reali și specii umanoide (hobbiti, elfi,
gnomi, orci) a fost și ecranizată, ultimul film înregistrând încasări de un
miliard de dolari, obținând și 11 premii Oscar.
Ar urma în acest top
„Alchimistul" de scriitorul brazilian Paulo Coelho, cu 65 milioane
exemplare, tradusă in 67 de limbi, de pe toate continentele. Să vedem ce e și
pe la noi!
În anul 2014, se estima că în
ultimii cinci ani ai domniei lui Traian au dispărut două treimi din edituri și
numărul angajaților din industria cărții s-a redus cu aproape 50%. În 2013, din
1.420 edituri care au rezistat recesiunii economice, crizei lecturii și
intervenției haotice a statului în domeniu, 898 (63,2%) n-au produs mai mult de
10 titluri și doar 45 de case și grupuri editoriale au trecut de 100 de
apariții, inclusiv Editura Politică, dată cadou, adică pe daiboj, de ministrul (trans)culturii
(transcedentale) Pleșu prietenului Liiceanu și rebotezată Humanitas! Oricum,
tirajele erau mult mai mari înainte de 1989. Jongleala cu manualele școlare „alternative”
(ciudată denumire șmecherească), tipărite mereu cu întârziere datorită
reclamațiilor făcute de firmele perdante e o dovadă a politicii de tipărire!
Curiozități
despre cărți și mai ales despre autorii lor
Moto: „ O carte bună îţi lungeşte viaţa, iar o carte proastă te
face să te gândeşti la acest lucru.” (Victor Martin)
De cartea tehnico-științifică nu scriu sau voi scrie în viitor. Este
interesant de amintit alandala câteva curiozități despre cei care au scris
nenumărate cărți de beletristică, de pe la noi și de pe la alții. Bogdan
Petriceicu Hasdeu și-a început cariera literară scriind în
limba rusă, pe care acum o hulesc destui. Dar știe și Constantinescu, cel ce se
plângea că fu obligat să învețe rusa, că
nu e doar limba lui Stalin, Gorbaciov, Iliescu, sibiencei Țurcanu, a lui Putin sau a lui Zelenski, ci
și a lui Tolstoi, Cehov sau Pușkin.
Camil
Petrescu, cel care a scris
despre război, s-a oferit voluntar să plece pe front si a
fost respins în repetate rânduri din cauza constituției sale de slăbănog. Parcă
s-a adeverit dictonul că „eroii mor în război, iar istoria militară e scrisă de
cei inapți pentru serviciul militar”. Colonelul Dogaru, excelent istoric, o fi știind? Că pe șeful lui,
generalul Oprea, nu contez!
De înamoratul Casanova, care în ultimii 12 ani din viață a lucrat ca bibliotecar, vă amintiți că a scris 42 de cărți, dar nu numai de amor, printre acestea se numără o
traducere a Iliadei în italiană, câteva cărți de istorie, una de science
fiction în care anticipa avionul, televizorul și automobilul si 12 volume de
memorii. Cine
e acest Casanova ne lămurește și Eugen Pop în „Pledoarie pentru epigramă”, prin
2007 (Casanova: „Amant ca şi la carte,/ I s-a-ntâmplat odată/ Că a ajuns pe
moarte/ Şi ea mai vru o dată.”).De ce o fi folosit omul „ca și”, numai dânsul știe!
Cea mai scumpă carte vândută vreodată a fost un exemplar din „Canterbury
Tales" (Povești din Canterbury) de Chauser din 1477. Aceasta a fost scoasă la licitație în 1998 și vândută cu peste
4,6 milioane de lire sterline. Despre manualele alternative „antice” nu se
spune nimic, în nicio țară, dar știm că cel mai bătrân laureat al Premiului
Nobel pentru Literatură a fost Doris Lessing, la 88 de ani, iar cel mai tânăr laureat fu Rudyard
Kipling, la 42 de ani, iar vârsta medie a
laureaților este de 64 de ani. Românii tot așteaptă, inclusiv Dinescu, cel cu
poezia lui „Moartea citește ziarul”. Mircea, fă-te că câștigi, că la nordici nu
prea ține îndemnul lui Caramitru „Mircea, fă-te că lucrezi!” Fă de-ale gurii!
Reamintindu-ne de premiul ăla „antidinamită”, doar doi laureați ai
Premiului Nobel pentru Literatură au refuzat să-l ridice: anticomunistul Boris Pasternak și J.P. Sartre, membru marcant al Partidului Comunist Francez, primul sub presiunea autorităților sovietice, iar cel din urmă pentru că
nu dorea să-i fie asociat numele cu o instituție, deși premiul respectiv consta
în câteva sute de mii de dolari.
Charles
Dickens dormea si scria întotdeauna cu fața spre
nord (geografic, magnetic, caroiaj?). Cu mult înaintea lui, tot prin insulă, cu
excepția lui William, toți membrii familiei Shakespeare erau analfabeți. Sărind în Rusia, cum pe vremuri nu existau nici mașini de
scris și nici calculatoare, soția lui Tolstoi a trebuit să copieze de mână tot romanul „Război și Pace". De 7 ori!
Viorica mea ar fi făcut grevă? Nu cred, că mereu o strig să noteze oarece, că
eu scriu doar cu tastatura, iar ardeleanca are mereu un pix și o hârtie la
dispoziție sau cu telefonul!
Cu tot topul de încasări arătat la subcapitolul precedent, într-un alt top,
spaniolii susțin că Don Quixote este cel mai bine vândut roman din lume, până
în prezent fiind comercializate peste 500 de milioane de exemplare. După
englezi, în acelaș top, al doilea pe listă ar fi „Povestea a două orașe",
de Charles
Dickens.
Se spune că Emily Dickinson, cea mai mare poetă a Statelor Unite, țara aia în care în fiecare secundă sunt cumpărate 57 de cărți, spre
deosebire de șturlubatica Nina Cassian, comunistă în sex și idei, mutată și ea
peste ocean, nu a publicat
decât 7 poeme de-a lungul vieții. Ieșea arareori din casă, iar majoritatea
membrilor familiei sale nu știau că ea scrie. Și tot prin acea emisferă Ernest Hemingway s-a sinucis la 61 de ani. Dar nu a fost singurul din familia sa care a
recurs la acest gest. Atât tatăl, cât si fratele și sora
sa s-au sinucis. Și tot prin emisfera aia, ficționarul F.
Scott Fitzgerald era înnebunit după picioarele damelor. Deși
nu permitea nimănui să-i vadă propriile picioare, atunci când el le zărea pe cele ale
altora se excita imediat. Bag seamă că intuia ce e între ele!
Revenind la Anglia fantomelor, observăm că fantomele apar în patru piese de
teatru shakespeariene: Iulius Cezar, Hamlet, Richard al III-lea și Macbeth.
Vorbind tot de fantome, dar a comunismului, în timpul perioadei comuniste din
est, experimentată tot de vestici, care s-au grăbit imediat să-l repatrieze în
Rusia în 1917 pe Lenin pentru a conduce „marea revoluție socialistă din
octombrie care a avut loc în noiembrie ”, „Ferma Animalelor" de George
Orwell a fost cenzurată în U.R.S.S. si refuzată
inițial în Marea Britanie la sfatul unui ofițer care s-a dovedit mai târziu a fi
spion sovietic. Iar monstrul din romanul
„Frankestein", scris de Mary
Shelly, nu are nume, deși scriitoarea obișnuia să-i
spună Adam.
Un alt mare scriitor pentru noi „cei vechi”, Franz
Kafka, era veșnic nemulțumit de cum arăta, așa că ajungea în costumul lui Adam
foarte rar, deși credea că spa-urile nudiste îi vor face bine la sănătate, nu
își dădea niciodată pantalonii jos. Iar Gabriel
Garcia Marquez a refuzat în repetate rânduri ca
magistralul sau roman „Un veac de singuratate" să fie ecranizat.
Se spune despre nordicul Hans Christian Andersen, cunoscut pentru basmele sale, că ar fi fost homesexual, Somerset Maugham bisexual practicant, iar despre magistralul Honore de Balzac nimic de sex sau poate un știm noi, doar că adora cafeaua, în decursul unei zile el consumând circa 50 de cești de
cafea tare, turcească. Dacă nu avea posibilitatea să
fiarbă cafeaua, sfărâma niste boabe și le mesteca.
Ian
Fleming, pasionat de ornitologie, şi-a numit
personajul James Bond după ornitologul american cu acelaşi nume. După ce botanist sau legumicultor
de ardei o fi fost numit domnul Boiá? Pe ce silabă e accentul? În 1939
scriitorul american Ernest Vincent a scris un roman de peste 51.000 de
cuvinte, de-al naibii niciunul conţinând litera „e”, cea mai frecventă în
engleză, că de aia e reprezentată în alfabetul Morse cu un punct! Domnul Boiá
la ce vocală renunţă? Încercaţi jocuri de cuvinte!
Se zice că în fiecare an în Statele Unite se publică peste 50.000 de
titluri noi. Orice comparație cu noi ar fi eficace? Că multe cărți de poezii
apărură și pe aici! Reintrând la Franța, se știe că în intreaga sa carieră de
pilot, Saint-Exupéry a suferit 15 accidente
aviatice, neștiind precis că în Mizerabilii, Victor Hugo foloseşte o frază lungă de 823 de cuvinte.
Câte cuvinte, în total, folosesc domnul
Boiá și domnul Pleșu într-o lucrare de critică filosofică sau (aproape)
literară împotriva românilor sau pentru descrierea budelor nipone automate?
Trecând peste canal, în poemul său „Paradisul Pierdut", John
Milton foloseşte peste 8.000 de cuvinte diferite,
iar revenind în Spania, aici se publică anual mai multe cărți decât au fost
traduse în toate țările arabe în ultimi 500 de ani. În timpurile în care
columbianul G.G. Marquez abia își începea cariera de scriitor în
spaniolă, de multe ori nu avea bani pentru chirie și nu de puține ori a fost
nevoit sa înnopteze în bordeluri. Ce pedeapsă!
Retrecând canalul, aflăm că Ray Bradbury si-a numit inițial romanul „Fahrenheit 471",
„Pompierul", iar Jack London este considerat ca fiind primul scriitor care a devenit bogat
exclusiv de pe urma cărților sale, asta după ce a fost refuzat de nu mai puțin
de 600 de ori și era cât pe ce să se lase de scris după ce a primit doar 5
dolari pentru prima sa povestire acceptată.
Tot pe acolo James Joyce a suferit de cinofobie, keraunofobie şi
hidrofobie, adică îi era frică de câini, fulgere şi apă. Domnul Boia suferă de
eminescofobie și românofobie... Acelaș James Joyce era interesat de actul sexual extrem de
mult, până la obsesie. Și-a început viața sexuală foarte devreme, alături de o
prostituată. Că parcă trebuia să și-o înceapă cu o călugăriță? Până după căsătoria
cu Nora, a continuat să se culce cu prostituate, dezgustat de act, dar convins
că experiențele îi vor folosi. Măcar la scris!
Se zice că James Joyce si-a petrecut sapte ani din viață scriind romanul „Ulisse", iar lui Joseph
Heller i-au trebuit 8 ani să termine romanul
„Catch 22", în engleză, limbă în care se estimează că sunt înglobate
zilnic 14 cuvinte noi, desigur, amintindu-ne noi, care scriem
despre jocurile de cuvinte și etimologia lor, că la fiecare două săptămâni o
limbă din cele multe existente dispare pentru totdeauna.
Dar sunt și scriitori prolifici, precum belgianul Georges
Simenon. Timp de mai multe decenii, obișnuia să termine
o carte la fiecare 11 zile. A publicat peste 530 de cărți, majoritatea sub pseudonim.
În aceste vremuri când unii copii români cam „trag pe nas” și statul român
se cam ferește să acționeze, deși la Copenhaga în 1744, a apărut prima biblie
chiar și în limba eschimoșilor, ne
reamintim că la sfârsitul lunii februarie din 1974, scriitorul de ficțiune si
consumator de amfetamină, Philip K. Dick, în timp ce se odihnea în casa
lui, a avut o serie de viziuni puternice. Acestea au continuat și pe tot parcursul
lunii următoare, o combinație de modele geometrice vii cu imagini ecleziastice,
cu scopul de a crea interpretări noi și profunde a istoriei religioase si
literare. Grea problemă de rezolvat! Fie la ei!
Chiar și Lev Tolstoi a suferit de cazuri grave si frecvente de
depresie, dar nu prea a consumat substanțe nașpa, si, în cele din urmă, a
devenit un ascet rătăcitor în cursul vieții sale octogenare. Tragic, el a murit
după ce s-a îmbolnăvit de pneumonie, plecând în miezul nopții și în mijlocul
iernii spre gară!
Dar parcă trebuia să plătească acest „LEU”, Lev
Tolstoi, păcatele tinereții, că fusese un Don
Juan în timpurile „bune”. A rămas celebru pentru ceea ce a făcut în noaptea nunții
sale cu Sophia Behrs (în vârstă de 18 ani): a obligat-o să-i citească jurnalele
întreaga seară pentru a o pregăti cu năravurile lui sexuale și a-și mărturisi
toate aventurile amoroase pe care le avusese până atunci.
Trecând Nistrul, adică revenind la noi, că ne învecinam cu Rusia atunci
potrivit bancului (Î.: Cu cine se învecinează Rusia? R: Cu cine vrea ea!), să
reținem că Liviu Rebreanu a creat personajul lui Apostol Bologa din „Pădurea Spânzuraților"
inspirându-se din viața familiei sale. Personajul principal
este, de fapt, o copie destul de fidelă a fratelui său, Emil, spânzurat la
Ghimeș în 1917.
Trecând iar canalul,
reținem că lui Edgar Allan Poe îi era frică de întuneric, una din cauzele
acestei fobii fiind că în copilărie a învățat… în cimitir, asta în țara în care
manuscrisul original al romanului lui Steinbeck „Despre soareci si oameni" a fost
mâncat de un câine. Cum care Poe? Cel care a intrat la
Universitatea din Virginia la vârsta de 17 ani, dar care în primul an și-a pierdut toată bursa la pariuri și a fost dat afară; este
cel cu prima povestire polițistă scrisă vreodată, „Crimele din Rue Morgue", în care îl introduce pe detectivul Auguste
C. Dupin.
Avea și al nostru Marin Preda meteahna lui - nu scria niciodată cu pixul sau cu creionul. Se respecta, pe când Dinescu
era încadrat pe post de portar la Uniune, scriind cu un stilou cu peniță de
aur, găsindu-se multe la librăriile din București, care după moartea lui nu a
mai functionat niciodată. Penița era tocită mai mult într-o parte și pentru a
scrie cu el trebuia să știi cum sa îl ții și în ce poziție să îl apleci, dar
nimeni nu a reușit să îl facă să scrie, nici măcar Mircea D. Probabil i-a zis
Caramitru „- Mircea, fă-te că scrii!”
Noi l-am cam citit pe Mark Twain, dar parcă nu l-aș mai citi după ce am aflat că adora pisicile, dar ura copiii (a vrut să-i facă o statuie regelui Irod).
L-am cam citit și pe Marquizul de Sade, care a avut, fără îndoială, o viață excentrică. Credințele sale culturale stăteau la confluența ideilor revolutionare
legate de libertatea sexuală și morală, narate, de altfel, în multe lucrări și
de unde noi am moștenit termenul de sadism. În 1803, nu la mult timp după
încarcerarea sa, a fost declarat nebun și plasat într-un azil. Dar nici în
azilul respectiv, de Sade nu a renunțat la relațiile sexuale ilicite, până la
moartea sa din 1814.
Al nostru Mircea Eliade, autorul unor capodopere precum „Maitreyi" sau „Romanul
adolescentului miop" (o lectură recomandată tuturor adolescenților), pe
care Crin Antonescu ne interzice să îl iubim, inițiind o lege antinație și anti
Ion Antonescu, deoarece Eliade a fost, probabil, legionar.
Și cum cărțile sunt scrise pe domenii, iubitorii de șah (unul dintre ei
fiind profesorul meu de Fortran și Assembler, Stelian
Niculescu) trebuie să afle că până în prezent s-au scris peste 20.000 de
cărți despre șah, mai ales de către ruși, dintr-una din ele aflând noi că expresia
șah-mat vine din limba persană. Zic unii că șah este
moștenit din germanul Schach, acesta din persanul شاه - šāh, „rege”, dar de ce
să nu-l fi luat noi direct de la sursă? Iar expresia „șah-mat”, cuvânt compus
paneuropean, vine din persanul شاه مات - šāh māt, „regele a murit”. De șah ne scrie prin
2012 și Marius Ceteraş, scriitor și șahist din Alba-Iulia cu ghiduri de șah
publicate (Dedicaţie pe o carte: „Din Cealaltă Capitală,/ Îţi trimit un ghid de
şah/ Cu Păcală şi Tândală,/ Scris de un... maharadjah!”).
Aflăm noi că în Anglia, pe vremea lui Shakespeare nu existau femei actori, așa că toate
rolurile erau interpretate de bărbați, iar că primul dictionar american în engleză a fost scris de Noah
Webster, trebuindu-i 36 de ani ca să îl termine.
După alt top, primul roman american din care s-au vândut mai mult de 1
milion de copii a fost „Coliba unchiului Tom" de Harriet
Beecher Stowe, aceasta locuind la o casă depărtare de Mark
Twain, Twain fiind primul scriitor care a
terminat (l-a dictat, de fapt) un roman la o mașină de scris.
Și să nu credeți că doar la noi pușcăriașii de lux, mari scriitori ca
Năstase, Becali și alții sunt eliberați mai devreme dacă scriu cărți. Cărților lui Năstase și
ale lui Iliescu le-a găsit utilitatea George Budoi („Zac în anticariate, la un
leu duzina,/ Merg şi eu să iau o tonă, când oi lua chenzina,/ Căci la preţul
ăsta, frate, c-un aşa noroc,/ Nu mai trebuie să cumpăr lemne pentru foc.”).
De Becali știe mai bine Valentin David (Activităţi educative
în penitenciar: „Gigi va zbura departe/ De băieţii cu cagulă,/ După ce va
face-o carte,/ Cu colegii de celulă.”), iar de alții care și-au însușit pe de-a
moaca din averea popoului, depune mărturie George Ceauşu în 2008 în dosarul
„Printre epigramiştii olteni” (Exemplu negativ: „Că pot avea lesne parte/ Fără
carte, ţâncii-aflară/ C-au strâns unii, pe furate,/ Multă carte funciară.”).
Prizonierii
din Brazilia îsi pot reduce sentința dacă se apucă doar de citit cărți. Pentru
fiecare carte citită li se scad 4 zile din sentință, dar din păcate nu li se
pot scădea mai mult de 48 de zile într-un an. De Borcea nu știm! Că dacă știa
Aura Georgescu, norocos ar fi fost (Declaraţie de dragoste: „După ce-i citi o
carte/ Ce-o scrisese la `răcoare`/ Îi declară zi şi noapte/ Că-l iubeşte cu
ardoare.”).
David Valentin revine
și redepune mărturie în dosarul facebook din august 2019 pentru bieții
politicieni nărăviți (Cu două ieșiri: Răcoarea din beci nu-i destulă,/ De legi
nu le pasă defel/ Căci pentru aleși, o celulă,/ De fapt, e un fel de tunel!”).
Celulă
= tunel?
Ne amintim că romanul Anna Karenina are peste 800 de pagini, dar a fost
publicat inițial sub forma unui foileton, romanul lui Marcel
Proust, „În căutarea timpului pierdut”, conține
aproximativ 1,7 milioane de cuvinte, iar romanul „Mândrie si prejudecată"
de Jane
Austen s-a numit inițial „Primele impresii".
Cu toate că „Să ucizi o pasăre cântătoare" este singurul roman scris de Harper Lee, cu el a câștigat premiul Pulitzer,
romanul stând 88 de săptămâni pe lista best seller-urilor.
Scriitorii au fost și buni sportivi, de exemplu Samuel Beckett, care a jucat crichet pentru Universitatea din Dublin, dar și buni manageri, de
exemplu scriitorul si omul politic român Ion Ghica, cel care a fost guvernator al insulei Samos (unde a trăit Pitagora).
Ați auzit, desigur, de Peter Pan, dar precis nu știați de altruismul unor
scriitori, că toți banii obținuți de James M. Barri de pe urma cărții „Peter Pan" au fost
donați unui spital. Cui au donat bani Pleșu, Liiceanu, Patapievici, Tismăneanu
sau Păunescu nu știm! Doar Corneliu Vadim Tudor hrănea niște câini abandonați! Dar
citind mult să știți că aveți o limită în însușirea cuvintelor, deoarece vocabularul
unei persoane normale este format din 5.000 - 6.000 de cuvinte. Ce credeți,
treceți peste? Să nu leșinați când vă vedeți limitele, așa cum leșina Voltaire ori de câte ori mirosea trandafiri.
Și peste limita asta, dacă sunteți genii puteți și inventa cuvinte, așa cum
a făcut William Shakespeare, care a inventat peste 1.700 de cuvinte.
O fi inventat, dar poate din cauză că Bill ăsta s-a căsătorit la 18 ani cu Anne
Hathaway, care avea 26 de ani și mai era și însărcinată în trei luni. Asta
deoarece Anne poate era yoghină, deoarece Hathaway – „hatha way” înseamnă în
yoga „calea spre hatha”, forma fundamentală a yoga care se concentrează pe
asanas!
Să nu vă mirați că sunteți nevoiți să vă îngrijiți singuri de publicarea
eventualelor manuale sau cărți, cum am făcut și noi, eu și colega Camelia
Slave, că doar și Walt Whitman, Edgar Allen Poe, Henry
David Thoreau, Rudyard Kipling, Mark Twain si Beatrix Potter si-au publicat singuri cărțile.
Dacă scrieți, dar aveți și o profesie pe care o practicați, nu procedați ca
celebrul William
Faulkner, care a muncit câțiva ani ca poștaș, până
când s-a descoperit că el arunca scrisorile nelivrate în coșul cu gunoi.
Problemele sexuale ale unor popi catolici sunt o preocupare și acum a papei,
care are de lucrat cu știurlubaticii prelați. S-a declarat de acord și cu căsătoria homosexualilor! Să știți că cea mai bine
vândută carte din sec. al XV-lea este un roman erotic numit „Povestea a doi
iubiți", scris de Papa Pius al II-lea. Necitindu-l noi și
neștiind dacă cei doi iubiți erau de acelaș sex, ne ferim să ne pronunțăm!
O altă curiozitate este cea privindu-l pe poetul englez Byron (1788-1824), despre care am scris și noi (vezi Călătorii geodezice - Anglia),
care era într-atât de îndrăgostit de
civilizația elenă încât s-a dus în Grecia să lupte împotriva turcilor în
razboiul grec pentru independență. Acolo s-a
procopsit cu o răceală care i-a fost fatală. Grecii îl consideră un erou național.
Poate tot un fel de erou a fost și poetul ucrainian Taras
Șevchenko, cel în cinstea
căruia monumentele ridicate se găsesc
în peste 1.200 de locuri din lume, majoritatea, bineînțeles, aflându-se în
Ucraina, chipurile prietena noastră, dar care ne-a cam luat Bucovina de nord și
Insula Șerpilor. Iar Taras apare pe bancnota de 50 de ruble transnistrene, din
emisiunea 2007 și pe cea de 100 de hrivne din Ucraina.
Taras Șevcenko pe bancnota de 100 hrivne din Ucraina
Dacă unul scria numai spre nord, există alți scriitori care obișnuiau să
scrie stând în picioare printre aceștia fiind Ernest Hemingway, Thomas Wolfe, Lewis Carroll, Vladimir Nabokov si Philip Roth.
Până să ajungă unul dintre cei mai bogați scriitori ai vremii, Jack
London a trăit în sărăcie, schimbând mai multe
slujbe: fermier, vânzător de ziare, marinar, pirat, căutator de aur s.a.m.d.
Din pricina vagabondajului a ajuns de mai multe ori la închisoare.
Revenind în Rusia, Fyodor Dostoevsky era un cartofor împătimit și adeseori scria pentru a-și putea plăti
datoriile. Tot în Rusia, interesant era Gorky, care înseamnă în rusă
„amar", compatriot cu Ivan Turgheniev, cel cu cel mai mare
creier din lume, care cântărea aproape două kilograme (de el am citit în
original „În Ajun”, Na
Kanune, google books). Compatriotul lor Tolstoi avea mai bine de 2 metri înălțime și îi plăcea să joace cărți. Pe bani.
Odată, după un joc care-a durat trei zile și două nopți, a reușit să-și piardă
casa, dacă asta se poate numi reușită. Iar Lermontov, celebru pentru poemul sau „Demonul" a murit la doar 27 de ani în
urma unui duel.
Cartea în (c)arte
Moto: „Dacă
toată lumea ar învăţa carte, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele.” (Ion
Creangă)
Au apărut expresii
numeroase precum: „a vorbi ca la carte”, așa cum procedează Ioan Aurelian Pop,
președintele Academiei Române, a face caz de erudiția sa, precum academicianul
Teodorescu; „a se pune (cu burta) pe carte”, așa cum a procedat Andrei Năstase,
fiul fostului premier după ce a luat nota 3 la simularea testelor naționale; „cum
scrie la carte”, adică așa cum trebuie, cum se cere, ca discotecarul finanțist
când propunea vreo modificare a codului fiscal; „cartea neamului”, pe care unii
tineri o cam neglijează; „carte de școală”, adică manual, acum și „alternativ”,
precum curentul electric, ăla care niciodată nu e tipărit la 1 septembrie, când
începe anul școlar; „cartea de bucate”, adică cea care conține rețete de
mâncăruri; „a nu ști boabă de carte”, adică a nu ști să scrie și să citească,
așa cum au reapărut în România analfabeții, tară de care vechiul regim, ăla
criticat zilnic de televiziunea română regalistă și popagandistică
anticomunistă, liicenistă, dinesciană, tănăsistă, tismăneană și pleșistă, ne
scăpase.
Și tot așa mai există: „Sfânta carte”,
adică biblia, care a fost tradusă chiar și în limba eschimoșilor de către
danezi, pentru cei din Groenlada, aia pe care vrea să o cumpere Trump în
schimbul unei șepci probabil, așa cum a procedat cu gazele noastre (sub)marine;
„carte de muncă”, pentru oamenii activi, neajutorați social de PSD, PNL, proRomânia
și până mai ieri de răzgânditul ALDE; „carte de vizită”, prezentată de liberali
sau de useriști cu noile programe de guvernare pe care nu le-a văzut nimeni;
„cărți de joc”, împărțite de guvernanții care se joacă cu viața noastră, de
care ne amintește și Adrian Timofte în 2019 (De ziua iubitorilor de carte:
„Cartea dacă o iubeşti/ Ea îţi dă tot ce doreşti:/ În viaţă să ai noroc,/ Nu la
cărţile de joc.”); „a da cărțile pe față”, adică a-și arăta gândurile sau
planurile, precum amantul tânăr Ponta care zicea că spune adevărul (după ce mai
întâi a încercat să-l ascundă) sau cocota bătrână Tăriceanu, căruia nu-i mai
plăcea programul de guvernare după ce i s-a mărit salariul); „a-(și) juca ultima
carte”, precum KWJ pentru postul prezidențial din 2019, Tăriceanu sau Ponta; „a
juca cartea cea mare”, precum Viorica la prezidențiale, Tăriceanu sau Ponta
antiVeorica; „a da în cărți”, adică a încerca să ghicești viitorul cu ajutorul
cărților de joc, precum TVR cu „ora regelui” și cu propaganda antiromână și antiCeaușescu etc.
Mai avem „om de carte”, cărturar,
precum Vanghelie și marinarul dacă ne limităm la damă, treflă și alte cele; „ai
carte, ai parte”, adică ești cu proprietăți în cartea funciară, cu 6 case
precum Ioha sau Năstase; „fiecare din cele 52 sau 32 de cartoane
dreptunghiulare, diferențiate după culorile, semnele și figurile imprimate pe
ele și întrebuințate la anumite jocuri de noroc”, inclusiv cu gazele din Marea
Neagră sau cu șapca primită cadou de cineva; „a da în cărți”, adică a pretinde
că ghicește viitorul cu ajutorul cărților de joc, precum Barna, Orban, Cioloș,
Ponta, Ciucă, Ciolacu și (n)europarlamentarul Bogdan, dar și pentru toți șmecherii
ce prezintă horoscopul și numerologia etc.
Și marii gânditori au lăudat
cărțile prin cugetări, limitându-ne noi la: Confucius („Nu poţi deschide o
carte şi să nu înveţi ceva”); Bernardin Saint-Pierre („Cărţile sunt fiice ale
cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferinţele neamului omenesc”); Jose Luis de Vilallonga („Cartea de căpătâi nu
se alege, ci te îndrăgosteşti de ea”); Teodor Burnar („Cărţile sunt amantele
singuraticilor”); Walter Pater („Cărţile sunt un refugiu, un fel de refugiu
monahal, faţă de vulgarităţile lumii reale”); Oscar Wilde („Nu există cărţi
morale sau cărţi imorale. Cărţile sunt bine scrise sau prost scrise. Asta e
totul.”); Vladimir Ghika („Cărţile te vindecă de oameni, iar oamenii de cărţi”)
ș.a.
Scriitorii români nu puteau să nu se refere la cărți, precum: Nicolae Iorga („A şti carte nu înseamnă a şti
înţelepciune” sau „Cititor înseamnă cine înţelege o carte”); Mihail Sadoveanu
(„Cărţile ne sunt prieteni statornici… Ne sunt sfetnici şi nu ne contrazic.
Cărţile care ne plac sunt şi urne pline de amintiri.”); Vasile Alecsandri („Limba
este cartea de nobleţe a unui neam”); Costel Zăgan („Cărţile sunt jucăriile
mele preferate: citind redevin copil”); Nicolae Băciuţ („O carte necitită e o
carte tristă”); Octavian Paler („Cărţile se scriu în singurătate, însă
împotriva ei”); Valeriu Butulescu („Cărţile plictisitoare apar atunci când
erudiţia autorului depăşeşte inteligenţa sa”) ș.a.
Popoarele
au destule proverbe referitoare la carte, orecum islandezii („Orb e cel ce n-a
citit în viaţa lui o carte”), dar și românii („Cine ştie carte are patru ochi”,
„Cine ştie carte departe ajunge”, „Cartea e pomul înţelepciunii”, „Pentru unii,
cartea e o comoară, pentru alții, o povară”, „Cărțile de joc sunt cărțile
dracului” etc.).
În
operele lor, scriitorii români s-au referit la carte, precum: Sahia („Îmi
defilează pe dinainte toată istoria până la sfîrșitul cărții.”); Hogas („Rar îl
vedeai cu cartea-n mână, căci, mai la urmă, nici nu prea avea cărți de
școală.”); Odobescu („Ai voit, amice, ca mai nainte de a o tipări, să citesc
eu, în manuscript, cartea românească ce tu ai compus.”); Sadoveanu („Vacă-Mare
e boier get-beget, strănepot al Țifescului, bolborosește trei vorbe
franțuzești, nu știe carte, abia poate iscăli și brațul lui ține gârbaciul
stăpânirii asupra «prostimii»”, „Postelnicul Ștefan Meșter își petrecuse o
parte din tinereță la Veneția, unde învățase carte latinească.”); Creangă („Întrecea
mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii.”, „Sărmane omule, dacă nu
știi boabă de carte, cum ai să mă înțelegi?”); jarnik-Bîrseanu („C-o mâână pe
carte scrie/ Și cu alta-mi face mie/ Să merg în cănțelărie./ Să mă-nvăț și eu a
scrie./”); Dumitriu („Eu zic să puie pe masă cartea de membru.”); Pas („Le
arăta unde să se ducă pentru a căpăta cartea de membru.”); Eminescu („Pe ici pe
colo, pe la mese, se zăreau grupe de jucători de cărți, oameni cu părul în
dezordine, ținînd cărțile într-o mînă ce tremura, plesnind din degete cu
ceelaltă înainte de-a bate, mișcîndu-și buzele fără a zice o vorbă.”);
Alecsandri („Nu pot să bat măcar o carte!... Ce ghinion!”); Alexandrescu („Trageți
toți cîte-o carte!”) etc.
Epigramiștii
au fost mereu atenți la tema sau folosirea cuvântului carte. Visi Ghencea ne
anunța că la lansarea volumului său de poezie, S.V. Păcală a făcut cadou
publicului câte o carte şi un felinar („Păcală, azi, ne-a dat în dar./ O carte
şi un felinar./ Numai mie [de ce oare?]/ Mi-a dat între felinare.”).
Grigore Drăgan contesta unele zise
ale predecesorilor despre moldoveni (Lui Dimitrie Cantemir, care afirma că
moldovenii nu se prea trag la carte: „C-ai noştri nu se trag la carte,/ Ai spus,
fără să ai dreptate:/ Prin baruri - am văzut cu toţii -/ Se-nghesuie, ades,
netoţii!”). Mă rog, dar moldovencele sunt frumoase!
Despre expresia „ai carte, ai
parte” am scris și noi, dar și colegul colonel și scriitor Nicolae Birceanu, că
semnifică „ai carte funciară, ai avere,
adică proprietate imobiliară, case sau parcele de teren”. Dar epigramiștii au
dat și alte sensuri expresiei, precum: Marian Cioacă în 1989 („Cel care-a
lansat întâi/ Vorba asta în popor,/ Dacă vrei mata să ştii,/ A fost mare...
cartofor.”); Ion Bratu în „Antologia epigramei româneşti”, 2007 ( „În timp ce
ei, acei cu carte/ Stau toţi la rând să-şi ia o parte,/ Apare şeful şi -
imberbul -/ Ia tot... că nu ştia proverbul”);
Constantin Enescu în 2011 ( „N-a ieşit bine din `ou`/ Şi-a intrat în
viaţă bou;/ A făcut şcoală `ninţel`/ Şi e marele viţel...”); Aura Georgescu (
„Stau pe raft în librărie/ Cărţi de proză, poezie'/ Şi de-atâta praf şi pete/
Librăresele sunt bete.”); Gheorghe Leu
în 2006 ( „Zicala asta, ni s-a spus,/ Conţine adevăruri mari/ Şi-a-mbogăţit pe
cărturari/ ... Dar numai c-o zicală-n plus.”); Ica Ungureanu în 2012 („Şcolarul
în sinea-i îşi spune:/ `Pe carte, ca parte să-mi fac,/ Îndată cu burta m-aş
pune.../ Dar prea-mi pică greu la stomac.`”).
Alegerile și cartea cu diferite
semnificații au constituit mereu un motiv de meditație. Impricinații sunt Ioan
Toderaşcu în „Pledoarie pentru epigramă” prin 2007 (Alegătorul român şi
candidaţii: „Fără pic de inhibiţii,/ Îi sortează ca la carte:/ Bagă-n urne
favoriţii,/ Iar pe restu-n altă parte.”) și Constantin Iuraşcu-Tataia în „Reflexe
(şi reflecţii) într-o picătură de cerneală” în 2005 (Altă soluţie: „Pe crucea
lui de muritor/ Mai bine-ar ţintui, socot/ O carte de alegător/ Să aibă drept
şi el de vot.”).
Prin 2013, când prezentam o frumoasă poetă
olteancă, Ioana Burghel, și cartea ei „Hoața de maci”, căreia îi scrisesem
prefața
Și Sorin Beiu pomenea de carte
prin 2007, dar despre cea poştală ilustrată („Mi-a trimis-o nu ştiu cine,/ Ca
să ştiu pe unde-a fost;/ Nu se simte dânsul bine,/ Dacă nu mă simt eu prost!”),
Mircea Ursei are un plan publicistic îndoielnic (Carte: „Carte, eu te am în
plan,/ De mai bine de un an./ Astăzi mă întreb, fireşte:/ Te scriu. –/ Cine te
citeşte?”), pe când Gheorghe Culicovschi
în „Desene altoite pe catrene avocăţeşti”, prin 2002, ne explică ce e cartea
cu... carigrame („Criticii de-o vor citi/ Pân-la urmă or rosti:/ E o carte cu
desene/ Altoite pe... catrene.”).
Robert de Flers, în „Din
epigramiştii lumii”, în 2000, în traducerea lui Aurel Iordache ne spune că
prietenul cel mai bun e cartea ( „O carte ţi-e prieten bun, de bază,/ Alină
dor, dă sfaturi, nu trădează,/ Iar de-o-mprumuţi, e-atât de dezolată,/ Că nu
mai vine-acasă... niciodată.”). Dar trebuie, totuși, să împrumutăm și celor
săraci cărțile, chiar dacă le fac pierdute, că până și Dan Căpruciu cerșea prin
2007 (Cerşetor şi scriitor sponsorizat: „Cerşim mereu, şi azi, şi mâine,/ Dar
într-un mod cumva aparte:/ El să îşi cumpere o pâine,/ Iar eu să tipăresc o
carte.”).
Cu Ileana Vulpescu, Eli Gâlcescu,
Nina Vizireanu, Malciu Marian și alți artiști în 2013, la Biblioteca
Națională, la manifestarea „Infinitul Iubirii”
Să nu vă mirați dacă se face
legătura între carte și femeie, sexul ăla frumos „pe care-l urci de sus în jos
când faci pe alpinistul caraghios”, vorba lui Minulescu, așa cum proceda
Aurel Cehan în „Elixir de sănătate” în 2010 (Dorinţă: „Te port în suflet ca
pe-o carte,/ Să nu-nţelegi că te-amăgesc;/ Ce bine-ar fi eu să am parte,/ Ca
într-o zi... să te `citesc`!”), Nicolae Moisiu în „Antologia epigramiştilor
români” în 2007 (Femeia: „Femeia este-o carte/ Ce-nchide mii de gânduri,/ În
care pân' la moarte/ Citeşti şi printre rânduri!”) și George Budoi în „Femeia
de la A la Z în Epigrame şi Madrigale” în 2013 (Femeia este ca o carte:
„Frumoasă şi deşteaptă foarte,/ Soţia lui e ca o carte;/ Oricât citeşte-al meu
amic,/ Tot nu pricepe mai nimic!...”). Asta dacă reușești să o citești... Eu le-am
citit o viață întreagă și nu am rezolvat problema, găsind doar epitete și
muzică (vezi AICI)!
Îi rog să mă anunțe și pe mine când termină de citit!
Iar de cum stau acum guvernanții
cu cartea, absolvenți unii pe la învățământ la distanță la universități
particulare, să nu vorbim. Încă de prin 2008 Paul Constantin ne atrăgea atenția
asupra dragostei pentru carte (- Cu şcoala cum stă băiatul?/ - Eu cred că îi
place cartea;/ Azi a `prelungit contractul`,/ Şi... va repeta a şaptea.”). Că
de aia ne atrăgea atenția George Ceauşu asupra a ce votăm și noi am ținut seama
o laie și uite cu ce guverne ne-am trezit pe cap (Fără prostălăi şi derbedei!:
„Guvernul să nu arate/ Ca o ceată de-ngălaţi/ Puşi pe furt şi proşti de carte/
Aveţi grijă... cum votaţi!”).
Și fiindcă veni vorba de
învățământul la distanță, nu sunt de acord cu ce scrie Ion Şoacă-Maglaviteanul
în „Pledoarie pentru epigramă” în 2007 (Învăţământul la distanţă: „Cei ce-nvaţă
la distanţă/ Recunosc cu nonşalanţă/ Că-n liceu sau facultate/ Au stat departe
de... carte!”). Asta deoarece omul sfințește locul. Și eu am predat la această
formă de pregătire la Facultatea de geografie a Universității din București. Am
avut acolo studenți de excepție, dar trebuie să publici manuale interesante,
așa cum am publicat eu „Informatică geografică”, „Geeoinformatică” și „Sisteme
informatice geografice”, la indicația domnului profesor univ. dr. Popescu
Nicolae, care răspundea de învățământul la distanță, apoi a domnului conf.
univ. dr. Ene Marian, învățăcelul care i-a luat locul, pe care le distribuiam
în prima oră de curs.
Aveau teme de rezolvat, particularizate
pentru fiecare student, lucrând efectiv cu calculatorul, pe care unii încă nu
puseseră mâna. Îmi sunt martori că toți erau pe lista mea de adrese și aveau
voie să-mi adreseze întrebări online de la ora 8.00 la 24.00, dacă mă vedeau
activ la facultate, apoi acasă. Pentru fiecare an și specializare cream un grup
de discuții, iar temele rezolvate erau trimise pe web, predate pe CD, iar în
anul I și sub formă de dosar la imprimantă.
Asta nu însemna că nu aveam și
surprize, dar trebuie să știi să le rezolvi. Prima a fost cu un dj de la un
post de radio, care în loc de temă mi-a oferit patru CD-uri cu melodii de
Beatles la cursul de „Geoinformatică”, dar eu l-am întrebat dacă știe poker.
Când mi-a răspuns că da, i-am zis „Pas!” Știa să lucreze perfect cu
calculatorul, edita și melodii mp3 și videoclipuri, dar până nu mi-a predat
tema în vară cu harta desenată cu programul pe care i l-am dat, nu a fost
iertat! Și mi-a predat harta digitală pe care i-o dădusem ca temă. Ca iubitor
de muzică i-am luat și discurile, „mita” lui, dar odată cu tema rezolvată. Și
la examen a luat 10! A nu se citi factorial! Ba am mai primit un audio CD cu
autograf de la o cunoscută solistă de muzică pop. Așa că am luat și eu câte o
„șpagă”, că de șase case, nicio speranță! I-am mai pus eu să anexeze la tema
despre o zonă geografică sau despre o localitate și o melodie de folclor sau de
ce gen de muzică vor ei legată de zonă, dar fără manele! Păstrez și acum
fișierele în colecții cu temele și melodiile! Așadar, lucrezi practic = „love
story”, nu lucrezi = „I`m sorry!” Toții foștii studenți îmi sunt martori!
Altă problemă a fost tot în primul
semestru din anul I. O studentă topmodel nu avea cartea de identitate, că la
examenul scris sau ora le ceream să o pună pe masă. A dat lucrare și i-am spus
să vină cu cartea de identitate și atunci îi voi scrie nota pe fișă. Am
întrebat-o din ce localitate e, nu mi-a spus, dar mi-a arătat cheia de la
camera din hotelul Marriott. Și nu s-a mai prezentat niciodată cu actul de
identitate! Așa că pe foaia de examen a apărut „neprezentat”. Și a mai fost o
încercare, dar nu a ținut.
Și subsemnatul Nițu Constantin, pe
28 august 2019 am scris pe facebook (Ca la carte: „Barca asta a luat apă și se
duce, clar, la fund!/ Șobolanii de prin ALDE se agită, se ascund,/ Ponta, june,
ca la carte, a ales, n-a dat cu banu`,/ Un concubinaj sinistru cu cocota
Tăriceanu!”).
Prietenul amiral Bill, fost comandant de portavion, cu doctorat la MIT în informatică, folosește și în 2023 „cartea poștală”, fiind împotriva rețelelor de socializare, acceptând doar yahoo mail
Cu sau fără carte de orice fel (de
autor, de cumpărat, de împrumut, de joc – de treflă, damă, popă, full de ași ci
popi în coadă, chintă, chintă regală, perechi, cacealma, funciară), să fiți
iubiți, că trebuiți, cumva, cuiva, undeva, cândva!
Constantin NIŢU
1)
„Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniți."
Jean Paul Richte;
2)
„Dacă-ți ștergi amintirile, e lege: praful se alege!...” Ananie Gagniuc
