RESURSE INTERACTIVE GRATUITE PENTRU UZ DIDACTIC

31.08.2019

Jocuri de cuvinte – cartea



Jocuri de cuvinte – cartea



Cartea

Moto: „Unele cărţi sunt gustate, altele înghiţite, dar prea puţine sunt mestecate şi digerate.” (Francis Bacon)

Dacă scriserăm de bibliotecă, scriem și despre carte, obiectul unei biblioteci. Carte (MDA, 2010) ar veni din latinescul charta, prin franțuzescul carte și ar însemna succesiv, învechit, scrisoare, scrisoare de recomandare, act de transport, foaie de parcurs, ordin scris, emis de la autoritate (domnească), act scris, document, dovadă și câte și mai câte, abia în final devenind o „scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum”.
Statele au inventat și cartea albastră (albă, neagră etc.), publicație oficială a unui guvern care conține documente justificative privitoare la o problemă politică. Cuvântul „carte” există și în engleză, însemnând altceva, moștenit de la francezi cu sensul de „factură, meniu”, în franceză, moștenit din latinescul charta, „papirus, hârtie”, din vechiul grecesc χάρτης – khártēs, „bucată de hârtie, carte”, dar semnificând „card, grafic, hartă sau meniu” și în italiană ca plural al lui carta, semnificând „card sau hartă de navigație”.
Wikționarul se referă la cuvântul românesc „carte”, specificând că e moștenit din latinescul charta, eventual printr-o ipotetică formă intermediară română anterioară, *cartă, și creat din pluralul său (derivând sensul din „multe foi de hârtie”). Dar e interesant că din cuvântul latin „charta” au derivat multe cuvinte în diferite limbi (kaart în neerlandeză, „carte poștală, carte de joc, hartă, meniu”, carte în engleză, កាត - kaat, „card” în kmeră, کارت‎ - kârt, „card” în persană, kart, „pătrime, sfert” în turcă etc., totul din „Le Trésor de la langue française informatisé”, Tezaurul digital al limbii franceze, precis neaccesat de Vanghelie, Olguța sau Eba).

Să vedem cum e tradus „carte” în diferite limbi:

a) Ba'i - বই în bengaleză, વહી - vahī în gujarati, बही - bahī în hindusă, ਵਹੀ – vahī și ਬਹੀ – bahī în punjabi etc. (din sanscritul वहिका – vahikā);
b) Bestil în daneză (?); 
c) boek în frizonă și neerlandeză, bók în islandeză, bok în norvegiană și suedeză, book în engleză (din englezele evului mediu booke, book, bok, din vechiul englez bōc, din proto-germanicul *bōks, „fag, carte”, din proto-indo-europeanul *bʰeh₂ǵos, „fag”), buch – בוך în idiș, Buch în germană și în luxemburgheză (din germanele būch, buoch, din vechiul german buoh, din proto-germanicul *bōks, acesta tot din proto-indo-europeanul *bʰeh₂ǵos, „fag”);   

Cuvântul „carte” în diferite limbi

d) carte în română; 
e) girk’ - գիրք în armeană;
f) grāmata în letonă (din vechiul slavic de est грамота - gramota, „alfabet, scriere; abilitatea de a citi și scrie; document”; cf. rusescului гра́мота - grámota, „abilitatea de a citi și scrie; document oficial”, moștenit din grecescul antic γράμματα - grámmata, „simboluri scrise, litere”; cuvânt moștenit în letonă în secolul al XIII-lea, cu referire întâi la texte religioase, iar din secolul al XVI-lea la orice scriere); 
g) ketâb - کتاب în persană, kitaab – किताब în hindusă, kitab – كتاب în arabă, kitaba – ਕਿਤਾਬ în punjabi, kitabn - کتاب în azeră, kitap în turcă și în tătară crimeană, ktieb în malteză (toate moștenite din arabicul كِتَاب‎ - kitāb, „carte”); 
h) kirja în finlandeză (din proto-finlandezul *kirja, care mai demult însemna ceva de genul „marcaj/ decorațiune sculptată”); 
i) kniga – книга în bulgară, macedoneană și rusă, kniha - кніга în bielorusă, kniha în cehă și slovacă, knjiga – књига în sârbă, knjiga în bosniacă, croată și slovenă, knyga în lituaniană, knyha – книга în ucraineamă (toate din proto-slavicul *kъňiga, „carte”; aici vine ceva interesant -  fie moștenit și el din germanul kenning, „simbol, semn”, chiar dintr-o altă sursă germanică, vezi goticul 𐌺𐌿𐌽𐌽𐌰𐌽 - kunnan, „a ști”, și vechiul nordic kunna, „a ști”, alte păreri fiind că ar proveni chiar din chineză, dar nu insistăm);
j) könyv în maghiară (așa cum am scris despre bibliotecă, ar avea origine incertă, dar noi știm că în erzya există конёв - konjov, „hârtie” și există și proto-slavicul *kъňiga, „carte”, de care scriserăm mai sus, din care ar putea fi moștenit; precedentele cuvinte la nominativ singular au fost könyű, könyő, modernul könyv fiind de la declinarea lor); 
k) księga în poloneză (din proto-slavicul *kъňiga, vezi mai sus); 
l) leabhar în galica scoțiană și în irlandeză (din vechiul irlandez lebor, din latinescul liber), libër în albaneză, libro în galiciană, italiană și spaniolă, libru în corsicană, liburu în bască, livre în franceză (din fran/uzescul livre), livro în portugheză, llibre în catalană, llyfr în galeză (așadar,  toate din latinescul liber, „peliculă situată între copac și scoarța sa, pe care se scria”); 
m) raamat în estonă (din vechiul slavic de est грамота - gramota, din vechiul grec γράμματα - grámmata, „litere, scriere”, vezi mai sus grāmata în letonă, comparați și cu finlandezul raamattu, „biblie”);
n) séfer - ספר în ebraică (de comparat cu aramaicul sip̄rā - סִפְרָא‎, „carte”);
o) ts’igni - წიგნი în gruzină; 
p) biblio - βιβλίο în greacă (tratat separat în mod special, deoarece intră în multe cuvinte românești, provenit din vechiul grec βιβλίον - biblíon, probabil modificare prin asimilare a grecescului antic βυβλίον – bublíon, „fâșie de papirus, carte mică, tăbliță, literă, orice carte sau scriere”).

Istorie a cărții

Moto: „Cărţile sunt cărăuşii civilizaţiei. Fără cărţi, istoria e mută, literatura nu are glas, ştiinţa paralizată, iar gândirea şi meditaţia suspendate.” (Barbara Tuchman)

După ce a scrijelit pe pietre, pe stânci și în scoarța copacilor, unii „pitecantropi” urbani făcând asta și azi, scriind unde pot, pe ziduri, pe baraje, pe poduri, pe copaci omul a căutat şi a dezvoltat alte suporturi de scriere pentru transmiterea (sau uneori ascunderea) gândurilor. Primele au fost tăbliţele din argilă. Au urmat foiţele din papirus (lat. papyrus) şi sulurile de pergament (lat. pergamentum) din piele de animale. Hârtia (ngr. xαρτία - hartia, vsl. xарти - harti) a fost invenţia chinezilor ( - Zhi), iar germanul Gutenberg a inventat tiparul (din grecescul bizantin τυπάριον - tupárion; comparați cu slavicul tiparŭ!).
Cartea, ca suport de scriere, are  o istorie veche de 5.000 de ani, de la tăbliţele de argilă din Mesopotamia la cartea electronică de azi, citită sau ascultată (audiobook, e.g. ascultați Herbert George Wells, „In abis”) cu toate device-urile moderne, așa cum am arătat în articolul despre biblioteci (https://webdidacticanova.blogspot.com/2019/08/jocuri-de-cuvinte-biblioteca.html).
 Din argilă mesopotamienii au confecţionat tăblițele ca suporturi de scriere (lângă Uruk, pentru ţinerea unor evidenţe ale oraşului, cu scrijelire pe tăblițe umede, uscate apoi în cuptoare).
Și ţesăturile au fost suport pentru scrierea şi transmiterea informaţiilor câteva sute de ani, chinezii scriind cu pensule pe mătase. Papirusul a fost inventat de egipteni în mileniul al treilea î.Hr., foițe din tulpina unei alge din Delta Nilului, sub forma unor  suluri din foiţe lipite unele de celelalte, prinse pe beţe de lemn sau de fildeş. Celebru este papirusul Harris, o cronică a regelui egiptean Ramses al III-lea,  de peste 40 de metri.
În secolul al II-lea î.Hr. a apărut pergamentul, care permitea ştergerea şi refolosirea, piele de animal prelucrată (vită, capră sau măgar), de la oraşul Pergamon din Asia Mică (vezi articolul precedent la https://webdidacticanova.blogspot.com/2019/08/jocuri-de-cuvinte-biblioteca.html). Pielea  curăţată, spălată şi pusă în gropi cu var era curăţată din nou şi frecată cu piatră ponce până când devenea fină.  Pergamentul din piele de animal nenăscut se numea „vellum” (de aici vine denumirea de astăzi pentru hârtie velină).
Pergamentele erau introduse în codexuri în primele secole ale actualei ere, ansambluri de caiete cusute, pe care se putea scrie atât pe faţă, cât şi pe verso.  Primul codex ar fi fost inventat chiar de împăratul roman Iulius Cezar care a legat pergamentele în stil acordeon.
Hârtia sau pasta de hârtie este invenţia chinezilor. Primele materiale de bază au fost cânepa, ţesătura şi bumbacul, toate fiind amestecate cu apă, tranformate într-o pastă care era întinsă în foaie.  În Europa hârtia a ajuns abia în anii 1100 d.Hr. Foile de hârtie formau manuscrisul. Și să știți că în facultate am făcut practică la fabrica de hârtie din Bacău, unde se fabrica și hârtia cartografică, suport al hărții, și hârtia suport pentru bancnote, care cred că „a dispărut în ceață”! TVR dă vina pe Ceaușescu! Faţă de pergament, hârtia era mult mai ieftină. În timp, pergamentul  a ajuns să fie folosit pentru manuscrisele de lux, iar hârtia  pentru cele obişnuite. Cărţile erau scrise de copişti, de regulă călugări, conduși de cronicari, un manuscris fiind scris de unul sau mai mulți copişti. Și ce mai înjură unii bisericile! În Ţara Românească, valoarea unei cărţi manuscris în secolul al XV-lea  echivala cu valoarea unei moşii. 
Prima formă de tipar a fost xilogravura, folosită încă din secolul al IX-lea în China. Se inscripţiona textul pe o placă de lemn cu ajutorul căreia se făceau exemplare în serie, cam cum e cu ștampila acum! Germanul  Johannes Gutenberg a inventat tiparul cu litere mobile de plumb în 1440 d.Hr., prima carte publicată în serie fiind Biblia  în 1456 d.Hr., în 48 de exemplare, în două volume cu 1200 de pagini (în peste doi ani). În primul secol de existență a imprimeriilor, adică între 1450 și 1550, s-au tipărit 35.000 de titluri. Și de atunci s-au tipărit în lume milioane de cărți pe hârtie. La mijlocul secolului al XIX-lea a fost introdusă hârtia făcută din celuloză din lemn, deoarece era mai ieftină, astfel că s-au putut realiza copii ieftine, manuale școlare, romane și cărți din orice domeniu, ducând la un salt al alfabetizării în națiunile industrializate și a ușurat răspândirea informației în timpul celei de-a doua revoluții industriale. Pe la noi mai încetișor...



Device-uri pentru citirea cărții electronice (și un plătitor)

A avea o bibliotecă era privilegiul prinților, celor avuți, mănăstirilor și altor instituții religioase și universităților. Odată cu apariția cărților cu coperți de hârtie ieftine de la începutul secolului al XX-lea s-a ajuns la o explozie a publicațiilor populare, devenind mai accesibile pentru oamenii obișnuiți. Multe din secretele meseriei de tipograf mi le-a destăinuit socrul meu, Dimitrie Sechereș, fost tipograf la editura Dicezana a episcopiei ortodoxe a Aradului, din 1933, apoi după 1953 la ziarul Flacăra Roșie al județului. Iar soacra Silvia era tot tipograf... În facultate am făcut practică o lună și la Casa Scânterii... Socrii aveau niște tichete pe care erau desenate cărămizi, care atestau că toți tipografii țării au cotizat lunar mulți ani pentru construcția Casei Scânteii... Cea blamată de noii „analfabeți”!
În era internetului a apărut și cartea în format electronic (e-book). Primul (device) e-reader a apărut în 2007. Cărțile pot fi citite acum cu orice device, iPhone, iPad, iPod etc., chiar și pe ecranul televizorului inteligent stând în fotoliu, doar dacă e un fraier care a plătit conectarea la rețea (iPaid)!
Există și unele topuri ale celor mai citite cărți din lume, prima fiind în toate biblia, cu 4 miliarde exemplare. Prima traducere integrală a bibliei în limba română a fost „Biblia lui Șerban Cantacuzino", tipărită în anul 1688. Într-unul din topuri, pe locul al doilea este cartea „小紅書” (Mica carte roșie) a lui Mao Zedong (毛澤東), cu 820 milioane exemplare.
Nu este o surpriză acest loc doi, cartea cu citate din înțelepciunea intemeietorului Chinei comuniste, Mao Zedong, deoarece resturile feudale erau prezente în China la începutul secolului al XX-lea și partidul căuta să-și impună ideologia prin studierea ei obligatorie de către populație, în majoritate țărani. Și unde a ajuns China acum știți cu toții, cu tot războiul lui Trump și al lui Biden  împotriva firmei Huawei, făcându-și aliați și contra unei șepci!
Locul următor în acel top este ocupat acum de „Harry Potter", cu 400 milioane exemplare, cel mai rapid mare succes editorial din istoria lumii. Autoarea J.K.Rowling (pseudonim literar) a terminat primul volum in 1995, folosind o modestă mașină de scris mecanică, dar a găsit cu greu un agent literar dispus să citească manuscrisul. După ce a parcurs primele trei capitole, acesta i l-a returnat, socotind că nu merită osteneala.
Cartea a fost prezentată la 12 edituri, toate respigând-o. După un an, o mică editură londoneză, Barry Cunningham, s-a încumetat să riște, acordând autoarei si un avans de 1.500 de lire sterline. Prima ediție a apărut în 1997, în 1.000 de exemplare.
După cinci luni, autoarei i se decerna primul premiu, iar când, în anul următor, s-a bucurat și de prestigiosul British Book Award pentru „Cea mai bună carte pentru copii a anului", hop și premii și tiraje imense, J.K.Rowling ajungând miliardară, continuând să scrie noi episoade din aventurile ciudatului personaj inventat. Cartea este tradusă acum in 65 de limbi, autoarea reușind să atragă atenția tineretului din nou spre citit, într-o perioadă când se zice că adolescenții nu vor să vadă altceva decât iPhone, iPad sau iPod și internet, după cum observa și Cornelia Georgescu în 2009 (Departe-carte!: „Nu citeşte tineretul,/ Ci doar site-uri `vizitează`,/ Că, de când cu Internetul,/ Cartea nu-i interesează.”), dar care văd că nu știe câte poți citi pe o pagină web, că poți citi și o carte electronică, dar și acest articol. Așa că tinerii citesc tot în aceeași proporție în care citeam și noi. Așadar, lăsați expresia „tineretul de azi...”, că nici noi nu am fost dați dracului, dacă România a ajuns așa cum a ajuns, să cedezi gazele (sub)marine pe o șapcă, ba să-l mai și susții pe semnatar!
Urmează în top „Stăpânul inelelor" de filologul englez J.R.R. Tolkien, cu 103 milioane exemplare, scrisă în timpul celui de al doilea război mondial și publicată ca trilogie în anii 1954 si 1955. Cartea cu oameni reali și specii umanoide (hobbiti, elfi, gnomi, orci) a fost și ecranizată, ultimul film înregistrând încasări de un miliard de dolari, obținând și 11 premii Oscar.
Ar urma în acest top „Alchimistul" de scriitorul brazilian Paulo Coelho, cu 65 milioane exemplare, tradusă in 67 de limbi, de pe toate continentele. Să vedem ce e și pe la noi!
În anul 2014, se estima că în ultimii cinci ani ai domniei lui Traian au dispărut două treimi din edituri și numărul angajaților din industria cărții s-a redus cu aproape 50%. În 2013, din 1.420 edituri care au rezistat recesiunii economice, crizei lecturii și intervenției haotice a statului în domeniu, 898 (63,2%) n-au produs mai mult de 10 titluri și doar 45 de case și grupuri editoriale au trecut de 100 de apariții, inclusiv Editura Politică, dată cadou, adică pe daiboj, de ministrul (trans)culturii (transcedentale) Pleșu prietenului Liiceanu și rebotezată Humanitas! Oricum, tirajele erau mult mai mari înainte de 1989. Jongleala cu manualele școlare „alternative” (ciudată denumire șmecherească), tipărite mereu cu întârziere datorită reclamațiilor făcute de firmele perdante e o dovadă a politicii de tipărire!
  
Curiozități despre cărți și mai ales despre autorii lor

Moto: „ O carte bună îţi lungeşte viaţa, iar o carte proastă te face să te gândeşti la acest lucru.” (Victor Martin)

De cartea tehnico-științifică nu scriu sau voi scrie în viitor. Este interesant de amintit alandala câteva curiozități despre cei care au scris nenumărate cărți de beletristică, de pe la noi și de pe la alții. Bogdan Petriceicu Hasdeu și-a început cariera literară scriind în limba rusă, pe care acum o hulesc destui. Dar știe și Constantinescu, cel ce se plângea că fu obligat să învețe rusa,  că nu e doar limba lui Stalin, Gorbaciov, Iliescu, sibiencei Țurcanu, a lui Putin sau a lui Zelenski, ci și a lui Tolstoi, Cehov sau Pușkin.
Camil Petrescu, cel care a scris despre război, s-a oferit voluntar să plece pe front si a fost respins în repetate rânduri din cauza constituției sale de slăbănog. Parcă s-a adeverit dictonul că „eroii mor în război, iar istoria militară e scrisă de cei inapți pentru serviciul militar”. Colonelul Dogaru, excelent istoric, o fi știind? Că pe șeful lui, generalul Oprea, nu contez!
De înamoratul Casanova, care în ultimii 12 ani din viață a lucrat ca bibliotecar, vă amintiți că a scris 42 de cărți, dar nu numai de amor, printre acestea se numără o traducere a Iliadei în italiană, câteva cărți de istorie, una de science fiction în care anticipa avionul, televizorul și automobilul si 12 volume de memorii. Cine e acest Casanova ne lămurește și Eugen Pop în „Pledoarie pentru epigramă”, prin 2007 (Casanova: „Amant ca şi la carte,/ I s-a-ntâmplat odată/ Că a ajuns pe moarte/ Şi ea mai vru o dată.”).De ce o fi folosit omul „ca și”, numai dânsul știe! 
Cea mai scumpă carte vândută vreodată a fost un exemplar din „Canterbury Tales" (Povești din Canterbury) de Chauser din 1477. Aceasta a fost scoasă la licitație în 1998 și vândută cu peste 4,6 milioane de lire sterline. Despre manualele alternative „antice” nu se spune nimic, în nicio țară, dar știm că cel mai bătrân laureat al Premiului Nobel pentru Literatură a fost Doris Lessing, la 88 de ani, iar cel mai tânăr laureat fu Rudyard Kipling, la 42 de ani, iar vârsta medie a laureaților este de 64 de ani. Românii tot așteaptă, inclusiv Dinescu, cel cu poezia lui „Moartea citește ziarul”. Mircea, fă-te că câștigi, că la nordici nu prea ține îndemnul lui Caramitru „Mircea, fă-te că lucrezi!” Fă de-ale gurii!
Reamintindu-ne de premiul ăla „antidinamită”, doar doi laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură au refuzat să-l ridice: anticomunistul Boris Pasternak și J.P. Sartre, membru marcant al Partidului Comunist Francez, primul sub presiunea autorităților sovietice, iar cel din urmă pentru că nu dorea să-i fie asociat numele cu o instituție, deși premiul respectiv consta în câteva sute de mii de dolari. 
Charles Dickens dormea si scria întotdeauna cu fața spre nord (geografic, magnetic, caroiaj?). Cu mult înaintea lui, tot prin insulă, cu excepția lui William, toți membrii familiei Shakespeare erau analfabeți. Sărind în Rusia, cum pe vremuri nu existau nici mașini de scris și nici calculatoare,  soția lui Tolstoi a trebuit să copieze de mână tot romanul „Război și Pace". De 7 ori! Viorica mea ar fi făcut grevă? Nu cred, că mereu o strig să noteze oarece, că eu scriu doar cu tastatura, iar ardeleanca are mereu un pix și o hârtie la dispoziție sau cu telefonul!
Cu tot topul de încasări arătat la subcapitolul precedent, într-un alt top, spaniolii susțin că Don Quixote este cel mai bine vândut roman din lume, până în prezent fiind comercializate peste 500 de milioane de exemplare. După englezi, în acelaș top, al doilea pe listă ar fi „Povestea a două orașe", de Charles Dickens.
Se spune că Emily Dickinson, cea mai mare poetă a Statelor Unite, țara aia în care în fiecare secundă sunt cumpărate 57 de cărți, spre deosebire de șturlubatica Nina Cassian, comunistă în sex și idei, mutată și ea peste ocean,  nu a publicat decât 7 poeme de-a lungul vieții. Ieșea arareori din casă, iar majoritatea membrilor familiei sale nu știau că ea scrie. Și tot prin acea emisferă  Ernest Hemingway s-a sinucis la 61 de ani. Dar nu a fost singurul din familia sa care a recurs la acest gest. Atât tatăl, cât si fratele și sora sa s-au sinucis. Și tot prin emisfera aia, ficționarul F. Scott Fitzgerald era înnebunit după picioarele damelor. Deși nu permitea nimănui să-i vadă propriile picioare, atunci când el le zărea pe cele ale altora se excita imediat. Bag seamă că intuia ce e între ele!
Revenind la Anglia fantomelor, observăm că fantomele apar în patru piese de teatru shakespeariene: Iulius Cezar, Hamlet, Richard al III-lea și Macbeth. Vorbind tot de fantome, dar a comunismului, în timpul perioadei comuniste din est, experimentată tot de vestici, care s-au grăbit imediat să-l repatrieze în Rusia în 1917 pe Lenin pentru a conduce „marea revoluție socialistă din octombrie care a avut loc în noiembrie ”, „Ferma Animalelor" de George Orwell a fost cenzurată în U.R.S.S. si refuzată inițial în Marea Britanie la sfatul unui ofițer care s-a dovedit mai târziu a fi spion sovietic. Iar monstrul din romanul „Frankestein", scris de Mary Shelly, nu are nume, deși scriitoarea obișnuia să-i spună Adam.
Un alt mare scriitor pentru noi „cei vechi”, Franz Kafka, era veșnic nemulțumit de cum arăta, așa că ajungea în costumul lui Adam foarte rar, deși credea că spa-urile nudiste îi vor face bine la sănătate, nu își dădea niciodată pantalonii jos. Iar Gabriel Garcia Marquez a refuzat în repetate rânduri ca magistralul sau roman „Un veac de singuratate" să fie ecranizat.
Se spune despre nordicul Hans Christian Andersen, cunoscut pentru basmele sale, că ar fi fost homesexual, Somerset Maugham bisexual practicant,  iar despre magistralul Honore de Balzac nimic de sex sau poate un știm noi, doar că adora cafeaua, în decursul unei zile el consumând circa 50 de cești de cafea tare, turcească. Dacă nu avea posibilitatea să fiarbă cafeaua, sfărâma niste boabe și le mesteca.
Ian Fleming, pasionat de ornitologie, şi-a numit personajul James Bond după ornitologul american cu acelaşi nume. După ce botanist sau legumicultor de ardei o fi fost numit domnul Boiá? Pe ce silabă e accentul? În 1939 scriitorul american Ernest Vincent a scris un roman de peste 51.000 de cuvinte, de-al naibii niciunul conţinând litera „e”, cea mai frecventă în engleză, că de aia e reprezentată în alfabetul Morse cu un punct! Domnul Boiá la ce vocală renunţă? Încercaţi jocuri de cuvinte!
Se zice că în fiecare an în Statele Unite se publică peste 50.000 de titluri noi. Orice comparație cu noi ar fi eficace? Că multe cărți de poezii apărură și pe aici! Reintrând la Franța, se știe că în intreaga sa carieră de pilot, Saint-Exupéry a suferit 15 accidente aviatice, neștiind precis că în Mizerabilii, Victor Hugo foloseşte o frază lungă de 823 de cuvinte. Câte cuvinte, în total,  folosesc domnul Boiá și domnul Pleșu într-o lucrare de critică filosofică sau (aproape) literară împotriva românilor sau pentru descrierea budelor nipone automate?
Trecând peste canal, în poemul său „Paradisul Pierdut", John Milton foloseşte peste 8.000 de cuvinte diferite, iar revenind în Spania, aici se publică anual mai multe cărți decât au fost traduse în toate țările arabe în ultimi 500 de ani. În timpurile în care columbianul G.G. Marquez abia își începea cariera de scriitor în spaniolă, de multe ori nu avea bani pentru chirie și nu de puține ori a fost nevoit sa înnopteze în bordeluri. Ce pedeapsă!
Retrecând canalul, aflăm că Ray Bradbury si-a numit inițial romanul „Fahrenheit 471", „Pompierul", iar Jack London  este considerat ca fiind primul scriitor care a devenit bogat exclusiv de pe urma cărților sale, asta după ce a fost refuzat de nu mai puțin de 600 de ori și era cât pe ce să se lase de scris după ce a primit doar 5 dolari pentru prima sa povestire acceptată.
Tot pe acolo James Joyce a suferit de cinofobie, keraunofobie şi hidrofobie, adică îi era frică de câini, fulgere şi apă. Domnul Boia suferă de eminescofobie și românofobie... Acelaș  James Joyce era interesat de actul sexual extrem de mult, până la obsesie. Și-a început viața sexuală foarte devreme, alături de o prostituată. Că parcă trebuia să și-o înceapă cu o călugăriță? Până după căsătoria cu Nora, a continuat să se culce cu prostituate, dezgustat de act, dar convins că experiențele îi vor folosi. Măcar la scris!
Se zice că James Joyce si-a petrecut sapte ani din viață scriind romanul „Ulisse", iar lui Joseph Heller i-au trebuit 8 ani să termine romanul „Catch 22", în engleză, limbă în care se estimează că sunt înglobate zilnic 14 cuvinte noi, desigur, amintindu-ne noi, care scriem despre jocurile de cuvinte și etimologia lor, că la fiecare două săptămâni o limbă din cele multe existente dispare pentru totdeauna.
Dar sunt și scriitori prolifici, precum belgianul Georges Simenon. Timp de mai multe decenii, obișnuia să termine o carte la fiecare 11 zile. A publicat peste 530 de cărți, majoritatea sub pseudonim.
În aceste vremuri când unii copii români cam „trag pe nas” și statul român se cam ferește să acționeze, deși la Copenhaga în 1744, a apărut prima biblie chiar și în limba eschimoșilor,  ne reamintim că la sfârsitul lunii februarie din 1974, scriitorul de ficțiune si consumator de amfetamină, Philip K. Dick, în timp ce se odihnea în casa lui, a avut o serie de viziuni puternice. Acestea au continuat și pe tot parcursul lunii următoare, o combinație de modele geometrice vii cu imagini ecleziastice, cu scopul de a crea interpretări noi și profunde a istoriei religioase si literare. Grea problemă de rezolvat! Fie la ei!
Chiar și Lev Tolstoi a suferit de cazuri grave si frecvente de depresie, dar nu prea a consumat substanțe nașpa, si, în cele din urmă, a devenit un ascet rătăcitor în cursul vieții sale octogenare. Tragic, el a murit după ce s-a îmbolnăvit de pneumonie, plecând în miezul nopții și în mijlocul iernii spre gară!
Dar parcă trebuia să plătească acest „LEU”, Lev Tolstoi, păcatele tinereții, că fusese un Don Juan în timpurile „bune”. A rămas celebru pentru ceea ce a făcut în noaptea nunții sale cu Sophia Behrs (în vârstă de 18 ani): a obligat-o să-i citească jurnalele întreaga seară pentru a o pregăti cu năravurile lui sexuale și a-și mărturisi toate aventurile amoroase pe care le avusese până atunci.
Trecând Nistrul, adică revenind la noi, că ne învecinam cu Rusia atunci potrivit bancului (Î.: Cu cine se învecinează Rusia? R: Cu cine vrea ea!), să reținem că Liviu Rebreanu a creat personajul lui Apostol Bologa din „Pădurea Spânzuraților" inspirându-se din viața familiei sale. Personajul principal este, de fapt, o copie destul de fidelă a fratelui său, Emil, spânzurat la Ghimeș în 1917.
Trecând iar canalul, reținem că lui Edgar Allan Poe îi era frică de întuneric, una din cauzele acestei fobii fiind că în copilărie a învățat… în cimitir, asta în țara în care manuscrisul original al romanului lui Steinbeck „Despre soareci si oameni" a fost mâncat de un câine. Cum care Poe? Cel care a intrat la Universitatea din Virginia la vârsta de 17 ani, dar care în primul an și-a pierdut toată bursa la pariuri și a fost dat afară; este cel cu prima povestire polițistă scrisă vreodată, „Crimele din Rue Morgue", în care îl introduce pe detectivul Auguste C. Dupin.
Avea și al nostru Marin Preda meteahna lui - nu scria niciodată cu pixul sau cu creionul. Se respecta, pe când Dinescu era încadrat pe post de portar la Uniune, scriind cu un stilou cu peniță de aur, găsindu-se multe la librăriile din București, care după moartea lui nu a mai functionat niciodată. Penița era tocită mai mult într-o parte și pentru a scrie cu el trebuia să știi cum sa îl ții și în ce poziție să îl apleci, dar nimeni nu a reușit să îl facă să scrie, nici măcar Mircea D. Probabil i-a zis Caramitru „- Mircea, fă-te că scrii!”
Noi l-am cam citit pe Mark Twain, dar parcă nu l-aș mai citi după ce am aflat că  adora pisicile, dar ura copiii (a vrut să-i facă o statuie regelui Irod). L-am cam citit și pe Marquizul de Sade, care a avut, fără îndoială, o viață excentrică. Credințele sale culturale stăteau la confluența ideilor revolutionare legate de libertatea sexuală și morală, narate, de altfel, în multe lucrări și de unde noi am moștenit termenul de sadism. În 1803, nu la mult timp după încarcerarea sa, a fost declarat nebun și plasat într-un azil. Dar nici în azilul respectiv, de Sade nu a renunțat la relațiile sexuale ilicite, până la moartea sa din 1814.
Al nostru Mircea Eliade, autorul unor capodopere precum „Maitreyi" sau „Romanul adolescentului miop" (o lectură recomandată tuturor adolescenților), pe care Crin Antonescu ne interzice să îl iubim, inițiind o lege antinație și anti Ion Antonescu, deoarece Eliade a fost, probabil, legionar.
Și cum cărțile sunt scrise pe domenii, iubitorii de șah (unul dintre ei fiind profesorul meu de Fortran și Assembler, Stelian Niculescu) trebuie să afle că până în prezent s-au scris peste 20.000 de cărți despre șah, mai ales de către ruși, dintr-una din ele aflând noi că expresia șah-mat vine din limba persană. Zic unii că șah este moștenit din germanul Schach, acesta din persanul شاه‎ - šāh, „rege”, dar de ce să nu-l fi luat noi direct de la sursă? Iar expresia „șah-mat”, cuvânt compus paneuropean, vine din persanul شاه مات‎ - šāh māt, „regele a murit”. De șah ne scrie prin 2012 și Marius Ceteraş, scriitor și șahist din Alba-Iulia cu ghiduri de șah publicate (Dedicaţie pe o carte: „Din Cealaltă Capitală,/ Îţi trimit un ghid de şah/ Cu Păcală şi Tândală,/ Scris de un... maharadjah!”).
Aflăm noi că în Anglia, pe vremea lui Shakespeare nu existau femei actori, așa că toate rolurile erau interpretate de bărbați, iar că primul dictionar american în engleză a fost scris de Noah Webster, trebuindu-i 36 de ani ca să îl termine.
După alt top, primul roman american din care s-au vândut mai mult de 1 milion de copii a fost „Coliba unchiului Tom" de Harriet Beecher Stowe, aceasta locuind la o casă depărtare de Mark Twain, Twain fiind primul scriitor care a terminat (l-a dictat, de fapt) un roman la o mașină de scris.
Și să nu credeți că doar la noi pușcăriașii de lux, mari scriitori ca Năstase, Becali și alții sunt eliberați mai devreme dacă scriu cărți. Cărților lui Năstase și ale lui Iliescu le-a găsit utilitatea George Budoi („Zac în anticariate, la un leu duzina,/ Merg şi eu să iau o tonă, când oi lua chenzina,/ Căci la preţul ăsta, frate, c-un aşa noroc,/ Nu mai trebuie să cumpăr lemne pentru foc.”).
De Becali știe mai bine Valentin David (Activităţi educative în penitenciar: „Gigi va zbura departe/ De băieţii cu cagulă,/ După ce va face-o carte,/ Cu colegii de celulă.”), iar de alții care și-au însușit pe de-a moaca din averea popoului, depune mărturie George Ceauşu în 2008 în dosarul „Printre epigramiştii olteni” (Exemplu negativ: „Că pot avea lesne parte/ Fără carte, ţâncii-aflară/ C-au strâns unii, pe furate,/ Multă carte funciară.”).
Prizonierii din Brazilia îsi pot reduce sentința dacă se apucă doar de citit cărți. Pentru fiecare carte citită li se scad 4 zile din sentință, dar din păcate nu li se pot scădea mai mult de 48 de zile într-un an. De Borcea nu știm! Că dacă știa Aura Georgescu, norocos ar fi fost (Declaraţie de dragoste: „După ce-i citi o carte/ Ce-o scrisese la `răcoare`/ Îi declară zi şi noapte/ Că-l iubeşte cu ardoare.”).
David Valentin revine și redepune mărturie în dosarul facebook din august 2019 pentru bieții politicieni nărăviți (Cu două ieșiri: Răcoarea din beci nu-i destulă,/ De legi nu le pasă defel/ Căci pentru aleși, o celulă,/ De fapt, e un fel de tunel!”).

 

Celulă = tunel?

Ne amintim că romanul Anna Karenina are peste 800 de pagini, dar a fost publicat inițial sub forma unui foileton, romanul lui Marcel Proust, „În căutarea timpului pierdut”, conține aproximativ 1,7 milioane de cuvinte, iar romanul „Mândrie si prejudecată" de Jane Austen s-a numit inițial „Primele impresii". Cu toate că „Să ucizi o pasăre cântătoare" este singurul roman scris de Harper Lee, cu el a câștigat premiul Pulitzer, romanul stând 88 de săptămâni pe lista best seller-urilor.
Scriitorii au fost și buni sportivi, de exemplu Samuel Beckett, care a jucat crichet pentru Universitatea din Dublin, dar și buni manageri, de exemplu scriitorul si omul politic român Ion Ghica, cel care a fost guvernator al insulei  Samos (unde a trăit Pitagora).
Ați auzit, desigur, de Peter Pan, dar precis nu știați de altruismul unor scriitori, că toți banii obținuți de James M. Barri de pe urma cărții „Peter Pan" au fost donați unui spital. Cui au donat bani Pleșu, Liiceanu, Patapievici, Tismăneanu sau Păunescu nu știm! Doar Corneliu Vadim Tudor hrănea niște câini abandonați! Dar citind mult să știți că aveți o limită în însușirea cuvintelor, deoarece vocabularul unei persoane normale este format din 5.000 - 6.000 de cuvinte. Ce credeți, treceți peste? Să nu leșinați când vă vedeți limitele, așa cum leșina Voltaire  ori de câte ori mirosea trandafiri.
Și peste limita asta, dacă sunteți genii puteți și inventa cuvinte, așa cum a făcut William Shakespeare, care a inventat peste 1.700 de cuvinte. O fi inventat, dar poate din cauză că Bill ăsta s-a căsătorit la 18 ani cu Anne Hathaway, care avea 26 de ani și mai era și însărcinată în trei luni. Asta deoarece Anne poate era yoghină, deoarece Hathaway – „hatha way” înseamnă în yoga „calea spre hatha”, forma fundamentală a yoga care se concentrează pe asanas!
Să nu vă mirați că sunteți nevoiți să vă îngrijiți singuri de publicarea eventualelor manuale sau cărți, cum am făcut și noi, eu și colega Camelia Slave, că doar și Walt Whitman, Edgar Allen Poe, Henry David Thoreau, Rudyard Kipling, Mark Twain si Beatrix Potter si-au publicat singuri cărțile.
Dacă scrieți, dar aveți și o profesie pe care o practicați, nu procedați ca celebrul William Faulkner, care a muncit câțiva ani ca poștaș, până când s-a descoperit că el arunca scrisorile nelivrate în coșul cu gunoi. Problemele sexuale ale unor popi catolici sunt o preocupare și acum a papei, care are de lucrat cu știurlubaticii prelați. S-a declarat de acord și cu căsătoria homosexualilor! Să știți că cea mai bine vândută carte din sec. al XV-lea este un roman erotic numit „Povestea a doi iubiți", scris de Papa Pius al II-lea. Necitindu-l noi și neștiind dacă cei doi iubiți erau de acelaș sex, ne ferim să ne pronunțăm!
O altă curiozitate este cea privindu-l pe poetul englez Byron (1788-1824), despre care am scris și noi (vezi Călătorii geodezice - Anglia), care  era într-atât de îndrăgostit de civilizația elenă încât s-a dus în Grecia să lupte împotriva turcilor în razboiul grec pentru independență. Acolo s-a procopsit cu o răceală care i-a fost fatală. Grecii îl consideră un erou național. Poate tot un fel de erou a fost și poetul ucrainian Taras Șevchenko,  cel în cinstea căruia monumentele ridicate se găsesc în peste 1.200 de locuri din lume, majoritatea, bineînțeles, aflându-se în Ucraina, chipurile prietena noastră, dar care ne-a cam luat Bucovina de nord și Insula Șerpilor. Iar Taras apare pe bancnota de 50 de ruble transnistrene, din emisiunea 2007 și pe cea de 100 de hrivne din Ucraina.


Taras Șevcenko pe bancnota de 100 hrivne din Ucraina

Dacă unul scria numai spre nord, există alți scriitori care obișnuiau să scrie stând în picioare printre aceștia fiind Ernest Hemingway, Thomas Wolfe, Lewis Carroll, Vladimir Nabokov si Philip Roth.
Până să ajungă unul dintre cei mai bogați scriitori ai vremii, Jack London a trăit în sărăcie, schimbând mai multe slujbe: fermier, vânzător de ziare, marinar, pirat, căutator de aur s.a.m.d. Din pricina vagabondajului a ajuns de mai multe ori la închisoare.
Revenind în Rusia, Fyodor Dostoevsky era un cartofor împătimit și adeseori scria pentru a-și putea plăti datoriile. Tot în Rusia, interesant era Gorky, care înseamnă în rusă „amar", compatriot cu Ivan Turgheniev, cel cu cel mai mare creier din lume, care cântărea aproape două kilograme (de el am citit în original „În Ajun”, Na Kanune, google books). Compatriotul lor Tolstoi avea mai bine de 2 metri înălțime și îi plăcea să joace cărți. Pe bani. Odată, după un joc care-a durat trei zile și două nopți, a reușit să-și piardă casa, dacă asta se poate numi reușită. Iar Lermontov, celebru pentru poemul sau „Demonul" a murit la doar 27 de ani în urma unui duel.


Cartea în (c)arte

Moto: „Dacă toată lumea ar învăţa carte, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele.” (Ion Creangă)

Au apărut expresii numeroase precum: „a vorbi ca la carte”, așa cum procedează Ioan Aurelian Pop, președintele Academiei Române, a face caz de erudiția sa, precum academicianul Teodorescu; „a se pune (cu burta) pe carte”, așa cum a procedat Andrei Năstase, fiul fostului premier după ce a luat nota 3 la simularea testelor naționale; „cum scrie la carte”, adică așa cum trebuie, cum se cere, ca discotecarul finanțist când propunea vreo modificare a codului fiscal; „cartea neamului”, pe care unii tineri o cam neglijează; „carte de școală”, adică manual, acum și „alternativ”, precum curentul electric, ăla care niciodată nu e tipărit la 1 septembrie, când începe anul școlar; „cartea de bucate”, adică cea care conține rețete de mâncăruri; „a nu ști boabă de carte”, adică a nu ști să scrie și să citească, așa cum au reapărut în România analfabeții, tară de care vechiul regim, ăla criticat zilnic de televiziunea română regalistă și popagandistică anticomunistă, liicenistă, dinesciană, tănăsistă, tismăneană și pleșistă, ne scăpase.
Și tot așa mai există: „Sfânta carte”, adică biblia, care a fost tradusă chiar și în limba eschimoșilor de către danezi, pentru cei din Groenlada, aia pe care vrea să o cumpere Trump în schimbul unei șepci probabil, așa cum a procedat cu gazele noastre (sub)marine; „carte de muncă”, pentru oamenii activi, neajutorați social de PSD, PNL, proRomânia și până mai ieri de răzgânditul ALDE; „carte de vizită”, prezentată de liberali sau de useriști cu noile programe de guvernare pe care nu le-a văzut nimeni; „cărți de joc”, împărțite de guvernanții care se joacă cu viața noastră, de care ne amintește și Adrian Timofte în 2019 (De ziua iubitorilor de carte: „Cartea dacă o iubeşti/ Ea îţi dă tot ce doreşti:/ În viaţă să ai noroc,/ Nu la cărţile de joc.”); „a da cărțile pe față”, adică a-și arăta gândurile sau planurile, precum amantul tânăr Ponta care zicea că spune adevărul (după ce mai întâi a încercat să-l ascundă) sau cocota bătrână Tăriceanu, căruia nu-i mai plăcea programul de guvernare după ce i s-a mărit salariul); „a-(și) juca ultima carte”, precum KWJ pentru postul prezidențial din 2019, Tăriceanu sau Ponta; „a juca cartea cea mare”, precum Viorica la prezidențiale, Tăriceanu sau Ponta antiVeorica; „a da în cărți”, adică a încerca să ghicești viitorul cu ajutorul cărților de joc, precum TVR cu „ora regelui” și cu propaganda antiromână și antiCeaușescu etc.
Mai avem „om de carte”, cărturar, precum Vanghelie și marinarul dacă ne limităm la damă, treflă și alte cele; „ai carte, ai parte”, adică ești cu proprietăți în cartea funciară, cu 6 case precum Ioha sau Năstase; „fiecare din cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferențiate după culorile, semnele și figurile imprimate pe ele și întrebuințate la anumite jocuri de noroc”, inclusiv cu gazele din Marea Neagră sau cu șapca primită cadou de cineva; „a da în cărți”, adică a pretinde că ghicește viitorul cu ajutorul cărților de joc, precum Barna, Orban, Cioloș, Ponta, Ciucă, Ciolacu și  (n)europarlamentarul Bogdan, dar și pentru toți șmecherii ce prezintă horoscopul și numerologia etc.
Și marii gânditori au lăudat cărțile prin cugetări, limitându-ne noi la: Confucius („Nu poţi deschide o carte şi să nu înveţi ceva”); Bernardin Saint-Pierre („Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferinţele neamului omenesc”);  Jose Luis de Vilallonga („Cartea de căpătâi nu se alege, ci te îndrăgosteşti de ea”); Teodor Burnar („Cărţile sunt amantele singuraticilor”); Walter Pater („Cărţile sunt un refugiu, un fel de refugiu monahal, faţă de vulgarităţile lumii reale”); Oscar Wilde („Nu există cărţi morale sau cărţi imorale. Cărţile sunt bine scrise sau prost scrise. Asta e totul.”); Vladimir Ghika („Cărţile te vindecă de oameni, iar oamenii de cărţi”) ș.a.
            Scriitorii români nu puteau să nu se refere la cărți, precum: Nicolae Iorga („A şti carte nu înseamnă a şti înţelepciune” sau „Cititor înseamnă cine înţelege o carte”); Mihail Sadoveanu („Cărţile ne sunt prieteni statornici… Ne sunt sfetnici şi nu ne contrazic. Cărţile care ne plac sunt şi urne pline de amintiri.”); Vasile Alecsandri („Limba este cartea de nobleţe a unui neam”); Costel Zăgan („Cărţile sunt jucăriile mele preferate: citind redevin copil”); Nicolae Băciuţ („O carte necitită e o carte tristă”); Octavian Paler („Cărţile se scriu în singurătate, însă împotriva ei”); Valeriu Butulescu („Cărţile plictisitoare apar atunci când erudiţia autorului depăşeşte inteligenţa sa”) ș.a.
            Popoarele au destule proverbe referitoare la carte, orecum islandezii („Orb e cel ce n-a citit în viaţa lui o carte”), dar și românii („Cine ştie carte are patru ochi”, „Cine ştie carte departe ajunge”, „Cartea e pomul înţelepciunii”, „Pentru unii, cartea e o comoară, pentru alții, o povară”, „Cărțile de joc sunt cărțile dracului” etc.).
            În operele lor, scriitorii români s-au referit la carte, precum: Sahia („Îmi defilează pe dinainte toată istoria până la sfîrșitul cărții.”); Hogas („Rar îl vedeai cu cartea-n mână, căci, mai la urmă, nici nu prea avea cărți de școală.”); Odobescu („Ai voit, amice, ca mai nainte de a o tipări, să citesc eu, în manuscript, cartea românească ce tu ai compus.”); Sadoveanu („Vacă-Mare e boier get-beget, strănepot al Țifescului, bolborosește trei vorbe franțuzești, nu știe carte, abia poate iscăli și brațul lui ține gârbaciul stăpânirii asupra «prostimii»”, „Postelnicul Ștefan Meșter își petrecuse o parte din tinereță la Veneția, unde învățase carte latinească.”); Creangă („Întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii.”, „Sărmane omule, dacă nu știi boabă de carte, cum ai să mă înțelegi?”); jarnik-Bîrseanu („C-o mâână pe carte scrie/ Și cu alta-mi face mie/ Să merg în cănțelărie./ Să mă-nvăț și eu a scrie./”); Dumitriu („Eu zic să puie pe masă cartea de membru.”); Pas („Le arăta unde să se ducă pentru a căpăta cartea de membru.”); Eminescu („Pe ici pe colo, pe la mese, se zăreau grupe de jucători de cărți, oameni cu părul în dezordine, ținînd cărțile într-o mînă ce tremura, plesnind din degete cu ceelaltă înainte de-a bate, mișcîndu-și buzele fără a zice o vorbă.”); Alecsandri („Nu pot să bat măcar o carte!... Ce ghinion!”); Alexandrescu („Trageți toți cîte-o carte!”) etc.
            Epigramiștii au fost mereu atenți la tema sau folosirea cuvântului carte. Visi Ghencea ne anunța că la lansarea volumului său de poezie, S.V. Păcală a făcut cadou publicului câte o carte şi un felinar („Păcală, azi, ne-a dat în dar./ O carte şi un felinar./ Numai mie [de ce oare?]/ Mi-a dat între felinare.”).
Grigore Drăgan contesta unele zise ale predecesorilor despre moldoveni (Lui Dimitrie Cantemir, care afirma că moldovenii nu se prea trag la carte: „C-ai noştri nu se trag la carte,/ Ai spus, fără să ai dreptate:/ Prin baruri - am văzut cu toţii -/ Se-nghesuie, ades, netoţii!”). Mă rog, dar moldovencele sunt frumoase!
Despre expresia „ai carte, ai parte” am scris și noi, dar și colegul colonel și scriitor Nicolae Birceanu, că semnifică  „ai carte funciară, ai avere, adică proprietate imobiliară, case sau parcele de teren”. Dar epigramiștii au dat și alte sensuri expresiei, precum: Marian Cioacă în 1989 („Cel care-a lansat întâi/ Vorba asta în popor,/ Dacă vrei mata să ştii,/ A fost mare... cartofor.”); Ion Bratu în „Antologia epigramei româneşti”, 2007 ( „În timp ce ei, acei cu carte/ Stau toţi la rând să-şi ia o parte,/ Apare şeful şi - imberbul -/ Ia tot... că nu ştia proverbul”);  Constantin Enescu în 2011 ( „N-a ieşit bine din `ou`/ Şi-a intrat în viaţă bou;/ A făcut şcoală `ninţel`/ Şi e marele viţel...”); Aura Georgescu ( „Stau pe raft în librărie/ Cărţi de proză, poezie'/ Şi de-atâta praf şi pete/ Librăresele sunt bete.”);  Gheorghe Leu în 2006 ( „Zicala asta, ni s-a spus,/ Conţine adevăruri mari/ Şi-a-mbogăţit pe cărturari/ ... Dar numai c-o zicală-n plus.”); Ica Ungureanu în 2012 („Şcolarul în sinea-i îşi spune:/ `Pe carte, ca parte să-mi fac,/ Îndată cu burta m-aş pune.../ Dar prea-mi pică greu la stomac.`”).



„Ai carte, ai parte”, dar pe zeci de cărți științifice publicate nu am luat niciun ban

Alegerile și cartea cu diferite semnificații au constituit mereu un motiv de meditație. Impricinații sunt Ioan Toderaşcu în „Pledoarie pentru epigramă” prin 2007 (Alegătorul român şi candidaţii: „Fără pic de inhibiţii,/ Îi sortează ca la carte:/ Bagă-n urne favoriţii,/ Iar pe restu-n altă parte.”) și Constantin Iuraşcu-Tataia în „Reflexe (şi reflecţii) într-o picătură de cerneală” în 2005 (Altă soluţie: „Pe crucea lui de muritor/ Mai bine-ar ţintui, socot/ O carte de alegător/ Să aibă drept şi el de vot.”).



Prin 2013, când prezentam o frumoasă poetă olteancă, Ioana Burghel, și cartea ei „Hoața de maci”, căreia îi scrisesem prefața

Și Sorin Beiu pomenea de carte prin 2007, dar despre cea poştală ilustrată („Mi-a trimis-o nu ştiu cine,/ Ca să ştiu pe unde-a fost;/ Nu se simte dânsul bine,/ Dacă nu mă simt eu prost!”), Mircea Ursei are un plan publicistic îndoielnic (Carte: „Carte, eu te am în plan,/ De mai bine de un an./ Astăzi mă întreb, fireşte:/ Te scriu. –/ Cine te citeşte?”), pe când  Gheorghe Culicovschi în „Desene altoite pe catrene avocăţeşti”, prin 2002, ne explică ce e cartea cu... carigrame („Criticii de-o vor citi/ Pân-la urmă or rosti:/ E o carte cu desene/ Altoite pe... catrene.”).
Robert de Flers, în „Din epigramiştii lumii”, în 2000, în traducerea lui Aurel Iordache ne spune că prietenul cel mai bun e cartea ( „O carte ţi-e prieten bun, de bază,/ Alină dor, dă sfaturi, nu trădează,/ Iar de-o-mprumuţi, e-atât de dezolată,/ Că nu mai vine-acasă... niciodată.”). Dar trebuie, totuși, să împrumutăm și celor săraci cărțile, chiar dacă le fac pierdute, că până și Dan Căpruciu cerșea prin 2007 (Cerşetor şi scriitor sponsorizat: „Cerşim mereu, şi azi, şi mâine,/ Dar într-un mod cumva aparte:/ El să îşi cumpere o pâine,/ Iar eu să tipăresc o carte.”).


Cu Ileana Vulpescu, Eli Gâlcescu, Nina Vizireanu, Malciu Marian și alți artiști în 2013, la Biblioteca Națională, la manifestarea „Infinitul Iubirii”

Să nu vă mirați dacă se face legătura între carte și femeie, sexul ăla frumos „pe care-l urci de sus în jos când faci pe alpinistul caraghios”, vorba lui Minulescu, așa cum proceda Aurel Cehan în „Elixir de sănătate” în 2010 (Dorinţă: „Te port în suflet ca pe-o carte,/ Să nu-nţelegi că te-amăgesc;/ Ce bine-ar fi eu să am parte,/ Ca într-o zi... să te `citesc`!”), Nicolae Moisiu în „Antologia epigramiştilor români” în 2007 (Femeia: „Femeia este-o carte/ Ce-nchide mii de gânduri,/ În care pân' la moarte/ Citeşti şi printre rânduri!”) și George Budoi în „Femeia de la A la Z în Epigrame şi Madrigale” în 2013 (Femeia este ca o carte: „Frumoasă şi deşteaptă foarte,/ Soţia lui e ca o carte;/ Oricât citeşte-al meu amic,/ Tot nu pricepe mai nimic!...”). Asta dacă reușești să o citești... Eu le-am citit o viață întreagă și nu am rezolvat problema, găsind doar epitete și muzică (vezi AICI)! Îi rog să mă anunțe și pe mine când termină de citit!
Iar de cum stau acum guvernanții cu cartea, absolvenți unii pe la învățământ la distanță la universități particulare, să nu vorbim. Încă de prin 2008 Paul Constantin ne atrăgea atenția asupra dragostei pentru carte (- Cu şcoala cum stă băiatul?/ - Eu cred că îi place cartea;/ Azi a `prelungit contractul`,/ Şi... va repeta a şaptea.”). Că de aia ne atrăgea atenția George Ceauşu asupra a ce votăm și noi am ținut seama o laie și uite cu ce guverne ne-am trezit pe cap (Fără prostălăi şi derbedei!: „Guvernul să nu arate/ Ca o ceată de-ngălaţi/ Puşi pe furt şi proşti de carte/ Aveţi grijă... cum votaţi!”).
Și fiindcă veni vorba de învățământul la distanță, nu sunt de acord cu ce scrie Ion Şoacă-Maglaviteanul în „Pledoarie pentru epigramă” în 2007 (Învăţământul la distanţă: „Cei ce-nvaţă la distanţă/ Recunosc cu nonşalanţă/ Că-n liceu sau facultate/ Au stat departe de... carte!”). Asta deoarece omul sfințește locul. Și eu am predat la această formă de pregătire la Facultatea de geografie a Universității din București. Am avut acolo studenți de excepție, dar trebuie să publici manuale interesante, așa cum am publicat eu „Informatică geografică”, „Geeoinformatică” și „Sisteme informatice geografice”, la indicația domnului profesor univ. dr. Popescu Nicolae, care răspundea de învățământul la distanță, apoi a domnului conf. univ. dr. Ene Marian, învățăcelul care i-a luat locul, pe care le distribuiam în prima oră de curs.
Aveau teme de rezolvat, particularizate pentru fiecare student, lucrând efectiv cu calculatorul, pe care unii încă nu puseseră mâna. Îmi sunt martori că toți erau pe lista mea de adrese și aveau voie să-mi adreseze întrebări online de la ora 8.00 la 24.00, dacă mă vedeau activ la facultate, apoi acasă. Pentru fiecare an și specializare cream un grup de discuții, iar temele rezolvate erau trimise pe web, predate pe CD, iar în anul I și sub formă de dosar la imprimantă.
Asta nu însemna că nu aveam și surprize, dar trebuie să știi să le rezolvi. Prima a fost cu un dj de la un post de radio, care în loc de temă mi-a oferit patru CD-uri cu melodii de Beatles la cursul de „Geoinformatică”, dar eu l-am întrebat dacă știe poker. Când mi-a răspuns că da, i-am zis „Pas!” Știa să lucreze perfect cu calculatorul, edita și melodii mp3 și videoclipuri, dar până nu mi-a predat tema în vară cu harta desenată cu programul pe care i l-am dat, nu a fost iertat! Și mi-a predat harta digitală pe care i-o dădusem ca temă. Ca iubitor de muzică i-am luat și discurile, „mita” lui, dar odată cu tema rezolvată. Și la examen a luat 10! A nu se citi factorial! Ba am mai primit un audio CD cu autograf de la o cunoscută solistă de muzică pop. Așa că am luat și eu câte o „șpagă”, că de șase case, nicio speranță! I-am mai pus eu să anexeze la tema despre o zonă geografică sau despre o localitate și o melodie de folclor sau de ce gen de muzică vor ei legată de zonă, dar fără manele! Păstrez și acum fișierele în colecții cu temele și melodiile! Așadar, lucrezi practic = „love story”, nu lucrezi = „I`m sorry!” Toții foștii studenți îmi sunt martori!
Altă problemă a fost tot în primul semestru din anul I. O studentă topmodel nu avea cartea de identitate, că la examenul scris sau ora le ceream să o pună pe masă. A dat lucrare și i-am spus să vină cu cartea de identitate și atunci îi voi scrie nota pe fișă. Am întrebat-o din ce localitate e, nu mi-a spus, dar mi-a arătat cheia de la camera din hotelul Marriott. Și nu s-a mai prezentat niciodată cu actul de identitate! Așa că pe foaia de examen a apărut „neprezentat”. Și a mai fost o încercare, dar nu a ținut.


Un autograf prețios

Și subsemnatul Nițu Constantin, pe 28 august 2019 am scris pe facebook (Ca la carte: „Barca asta a luat apă și se duce, clar, la fund!/ Șobolanii de prin ALDE se agită, se ascund,/ Ponta, june, ca la carte, a ales, n-a dat cu banu`,/ Un concubinaj sinistru cu cocota Tăriceanu!”).




    Prietenul amiral Bill, fost comandant de portavion, cu doctorat la MIT în informatică, folosește și în 2023 „cartea poștală”, fiind împotriva rețelelor de socializare, acceptând doar yahoo mail

Cu sau fără carte de orice fel (de autor, de cumpărat, de împrumut, de joc – de treflă, damă, popă, full de ași ci popi în coadă, chintă, chintă regală, perechi, cacealma, funciară), să fiți iubiți, că trebuiți, cumva, cuiva, undeva, cândva!



Constantin NIŢU
1) „Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniți." Jean Paul Richte;
2) „Dacă-ți ștergi amintirile, e lege: praful se alege!...” Ananie Gagniuc