Jocuri de cuvinte - religie
Geografie lingvistică
Religie
Moto; „Epigramiştii
buni vor merge-n iad,/ Că-s plini de duh, de li se duce buhul!/ Speranţele să
meargă-n cer tot scad:/ În rai se duc acei săraci cu duhul!” (Valeria Moroşan,
„Ce ți-e scris...”)
MDA2 (2010) ne lămurește că religie, învechit relege, relighie,
relighion, relighiune e moștenit din latinul religio, religionis, prin germanul
Religion și francezul religion, fiind un „sistem de credințe și practici
privind sentimentul divinității care îi unește, în aceeași comunitate
spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest sistem”, „totalitatea
instituțiilor și organizațiilor corespunzătoare religiei”, dar și o „disciplină
care se predă în școli, având ca scop instruirea și educarea elevilor în
spiritul religiei date”.
Wikționarul precizează că e
moștenit din francezul religion, germanul religion, ambele provenite din
latinul religio, atestat în latina clasică (sec. I î.Hr.), folosit frecvent de
Cicero, care a legat cuvântul de relegō, re-leg, leg din nou; de altfel
cuvântul a fost legat (mai ales de autorii creștini) de religō, mă leg repede,
din re- + ligō, și obligātiō, de la obligō, „a obliga; a restrânge”, de la re-,
„la, împotriva”, + ligō, „a lega, a uni”, oricum, folosind sufixul -iō.
Dar să vedem cum zic alții
religiei:
agama în indoneziană și în
malaieziană;
anutan în malai;
átrúnaður în feroeză;
âyin - آیین în persană, ayîn دین în kurdă;
camayam - சமயம் în tamilă;
chos lugs - ཆོས་ལུགས în tibetană;
craueeaght în manxi;
crefydd și creideamh în irlandeză;
dat - דָּת în ebraică;
dham - दीन în hindi, dhamma - धम्म în
pali, dharm - دھرم în urdu, dharma - धर्म în
marathi, dharma - ಧರ್ಮ în kannada (kanaresiană, prin
India), dhôrmô - ধর্ম în bengali, sdharma - धर्म m în sanscrită;
diadhachd în scoțiană (limbaj
germanic din Scoția), diána - ديانة în arabă, dīn - دين m în arabă, uigură
și în urdu, dïn - дин în cazahă, cecenă, kirchiză și tadjică, din în turcă, azeră,
turcmenă și uzbecă, dîn - ئاین în
kurdă, ādin - адин în abhază, pdin - دین în persană;
erlijio în bască;
fe în albaneză;
geloofsovertuiging și godsdienst în
neerlandeză;
jonggyo - 종교 în coreeană;
kepercayaan în malaieziană;
kiš - کیش în persană;
kron - կրոն în
caucaziană-anatoliană;
matamu - మతము în telugu;
mazhab مذهب în persană, mazhab -
مذہب în urdu, mazhab मज़हब în hindi;
náboženství în cehă, náboženstvo
în slovacă, nabožina în sorbă de sus (upper sorbian), nabóžnina în sorbă veche;
nahaghá în navajo (în America de
Nord);
reiligiún în irlandeză, releegion
în scoțiană, religia - რელიგია în gruzină, religia în poloneză și în slovacă, religião
în portugheză, religie în română și în neerlandeză, religija - религија în macedoneană,
rèlīgija - рѐлӣгија în sârbo-croată,
religija - религия în bulgară și în rusă, reliģija în letonă,
lituaniană, sârbo-croată și slovenă, religió în catalană, religio în ido,
religiō în latină, religion în daneză, norvegiană, franceză, occitană, suedeză și engleză, Religion
în germană, religión în spaniolă, religione în italiană, religioon în estonă, religiun
în romanșă, religy în frizonă, religye - רעליגיע în idiș, relíhija - релігія
în ucraineană și în bielorusă, rełijon în venețiană, relijyon în creolă
haitiană, Relioun în luxemburgheză, relixión în galiciană, relixón în
asturiană, rilidjon în valonă;
saasnaa - សាសនា în kmeră, saat-sa-naa - ສາດສະໜາ în
laoțiană, sàat-sà-năa - ศาสนา în thai;
šašin - шашин în mongolă;
shūkyō - 宗教 în japoneză;
szoszroál în romani (țigănească);
tĕn - тĕн în ciuvașă;
thriskeía - θρησκεία în greacă, thrēskeía
- θρησκεία în greaca veche;
tôn giáo - 宗教 în vietnameză;
trosretning în norvegiană;
trúarbrögð în islandeză;
tupãrape în guarani;
uskonto în finlandeză;
vallás în maghiară (din vall, „a
se confesa”, + -ás, sufix de formare a substantivelor);
vjȅra - ве̏ра în
sârbo-croată, vera în slovenă, véra - ве́ра în rusă;
veroispovédanije вероиспове́дание
în rusă, veroizpoved în slovenă, veroizpovedánije - вероизповеда́ние în
bulgară;
wyznanie în poloneză;
zōngjiào - 宗教 în chineză.
Cuvântul „religie” în diferite
limbi
Religii în lume
Moto:
„Nu-mi bat capul cu ştiinţa,/ Pentru capul meu e greu;/ Eu rămân doar cu
credinţa/ Restul ştie Dumnezeu.”
(„Opinia credinciosului”, de Goethe, din „Epigrama germană de cinci
secole” 1999, traducere de Florea Ştefănescu)
În cursul dezvoltării
sale religia a luat un imens număr de forme în diverse culturi, grupuri de
persoane, regiuni sau țări. După cum arătarăm, cuvȃntul „religie” în latină
înseamnă „re-legare", adică restabilirea relației dintre Dumnezeu și Om.
Simboluri religioase
(sus: creștin, iudaic, hindus, baha'i,
islamic, tribal, taoist, shinto; jos: budist, sikhist, hindus, jainist,
dyyavalist, tripla zeiță, crucea malteză, pre-creștin slavonic)
Religia implică o încredere în
existența unei realități absolute (sacrul, supremul, zeii, Dumnezeul) de care
omul ar depinde, această încredere fiind credința religioasă. Așadar, religia
este un tip de comportament uman (credințe, ritualuri) referitor la ființe,
forțe și puteri supranaturale.
Sociologia consideră că religia a
apărut și există încă, ba pe la noi, după 1989, a luat avânt mare, nelipsind de
la orice eveniment cel puțin un prelat, pentru că ea îndeplinește anumite
funcțiuni: cognitivă (explică lumea); acțională
(„extinde” capacitățile umane limitate de acțiune); de reducere a anxietății sau fricii de
necunoscut („spaima inventează zeii”, cum spuneau latinii, „primus in
orbe deos fecit timor”); socială (menține
solidaritatea societății, prin afirmarea superiorității morale a acesteia
asupra membrilor ei); compensatorie
[identificată de Karl Marx și Friedrich Engels în societățile stratificate social,
funcția compensatorie e cea de a fi un protest neputincios contra unei lumi
aliena(n)te, de care ne amintea Eminescu în „Împărat
și proletar” (Religia - o frază de dânșii inventată/ Ca cu a ei putere să vă
aplece-n jug,/ Căci de-ar lipsi din inimi speranța de răsplată,/ După ce-amar
muncirăți mizeri viața toată,/ Ați mai purta osânda ca vita de la plug?)];
identitară (constituirea și menținerea identității unui grup, a unei comunități
etnice sau doar religioase).
Concluzionând, religia
poate fi definită ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica
universul și fenomenele lui naturale, adesea implicând una sau mai multe zeități sau alte
forțe supranaturale, sau ca un sistem de căutare a scopului sau înțelesului
vieții.
Așadar distingem o mitologie –
zei, Dumnezeu, îngeri, sfinți ș.a., necesitatea credinței și
un mod specific de a gândi și a acționa pe care credincioșii sunt îndemnați să
le respecte. Iar religia interacționează cu știința, adaptându-se mereu la
realitățile științifice descoperite, cu filosofia, având și bisericile
filosofii lor, se reformează sau fie se integrează, fie se „împrăștie”, luptă
cu superstițiile etc.
Religiile
moderne sunt împărțite în mai multe categorii: religii avraamice, credințele monoteiste care subliniază că originea lor
comună este profetul Avraam sau recunosc o tradiție spirituală identificată cu
Avraam (iudaismul, creștinismul, islamul); religii indiene (hinduismul, budismul, Jainismul etc.); religii est-asiatice (taoismul, confucianismul,
șintoismul etc.); religii iraniene
(zoroastrismul); religii neo-păgâne
și noi mișcări religioase (wicca,
satanismul, asatru, scientologia etc.);
religii indigene (nativ-americană,
afro-americană, polineziană, australiană). Nu analizăm diferențele dintre ele,
deoarece poate le vom analiza în viitor separat. Facem doar unele scurte
observații.
În
articolul următor vom trata ce este o „biserică” și ce este o „sectă”, biserica
(din latinul
basilica) fiind în general „instituție ce reunește ansamblul credincioșilor
într-o comuniune”, iar o sectă este o „comunitate religioasă desprinsă dintr-o
religie mare (creștinism, islam, budism etc.), în vederea practicării unui cult
independent, bazat pe o doctrină proprie”, dar și un „grup (închis) alcătuit
din adepții unei doctrine (filosofice sau politice)”. Și e moștenit din
francezul secte și latinul secta.
Există o religie născută pe
teritoriul României și care astăzi este răspândită în Statele Unite ale
Americii, Scoția, Țările de Jos și Ungaria. Este vorba despre credința
unitariană, care a apărut în Transilvania la mijlocul secolului al XVI-lea. Și
vă vom comunica ce demnitar minoritar aparține acestei religii.
Biserică unitariană din San Jose,
SUA
Religia în (c)arte
Moto: „Pe-o
pagină, de internet,/ Se dă o ştire, mai tot anul:/ Că-n Rai sunt locuri
berechet/ Şi-n Iad se depăşeşte planul.”
(„Judecata de apoi”, de Corneliu Costăchescu, din „Pledoarie pentru
epigramă”, 2007)
După ce am definit religia, notăm
că mulți alții s-au străduit s-o definească altfel. Franz Werfel ne spune că
„religia este dialogul etern dintre omenire şi Dumnezeu”, chiar dacă nimeni nu
l-a văzut, dar l-a simțit chiar în interiorul său. Karl Wilhelm Friedrich von
Schlegel ne lămurește că „religia este baza existenţei omeneşti”. Atunci
„ateii” nu există (ateu - din latinul atheos, din vechiul grec átheos - ἄθεος,
„fără de Dumnezeu, fără zeu”)? Ei în ce cred?
Statuia Cristos Mântuitorul (Cristo Redentor) din Rio de
Janeiro, Brazilia – statuie considerată una dintre minunile lumii moderne – are
chipul sculptat de românul Gheorghe Leonida
Emil Cioran, în „Amurgul
gândurilor”, crede, pe bună dreptate, că „În biserici mă gândesc adesea ce
lucru mare ar fi religia dacă n-ar fi credincioşii, ci numai neliniştea
religioasă a lui Dumnezeu, de care ne vorbeşte orga”. Corect gândește că dacă
n-am fi noi în triada Dumnezeu-prelat-credincios, prelatul și Dumnezeu, s-ar
plictisi de moarte, n-ar fi religia.
Iar Petre Ţuţea, în „Omul”, ne
explică ce e teologia - „tratat de antropologie creştină - știinţa realului”, la care mă mai gândesc până
a fi de acord. Teologia este doar o disciplină care se ocupă cu expunerea și
fundamentarea teoretică a izvoarelor și a dogmelor unei religii, mai restrâns parte
a dogmaticii având ca obiect exclusiv pe Dumnezeu.
Teologia pastorală este un domeniu
al teologiei având drept scop pregătirea viitorilor preoți în practica
bisericească pe baza studierii Noului Testament. Se zice că acest cuvânt a fost
moștenit din francezul théologie, format din théo- + -logie, moștenit succesiv,
la rându-i, din francezul medieval theologie, din vechiul francez theologie,
din latinul theologia, din vechiul grec θεολογία – theología.
Cuvântul rugăciune în diferite
limbi
Iar rugăciunea, monologul intim
către cel de sus, a făcut obiectul multor epigrame. De rugat se ruga și Marian
Cioacă prin 2009, pretinzând că a intrat în dialog cu Bunul Dumnezeu, care e
gata să ne ajute (- Doamne, ai grijă de noi/ Că e iadul pe pământ!/ - Depinde
numai de voi,.../ La Mine vă iau oricând), iadul pe pământ fiind confirmat tot
prin rugăciune prin 2007 și de Gheorghe
Popescu-Ger (Coboară, Doamne, printre noi/ Şi fă calvarul să sfârşească,/ Că
judecata de apoi/ Cui are să-i mai folosească?!”)
Cea mai scurtă și frumoasă
rugăciune
Mihai
Haivas susținea în „Haşmişuri umoristice” că și maestrul Brâncuşi se ruga când
cioplea (În piatră ai cioplit din greu,/ Şi te-ai rugat lui Dumnezeu., Ateii,
că nu ştiu de daltă,/ Întruna dau cu piatra-n baltă). Eugen Albu adresa în
revista „Rebus", nr. 1073 o urare-rugăciune guvernanţilor (Să v-ajute
Dumnezeu,/ Ca, din anul care vine,/ Să aveţi salariul meu/ Şi s-o duceţi tot ca
mine!”). Să citească Orban și Cîțu...
Martorul Gheorghe Gurău declara în
2012 că rugăciunea se face în mod sigur chiar și la mormântul unui scriitor
(Tămâie, lumânări, icoană/ Şi-o rugăciune, evident;/ La căpătâi i-au pus şi-o
pană/ Simbol al penei de talent!”).
O altfel
de rugăciune o aavea Stelică Romaniuc, parcă pentru a-l contrazice pe președintele blocului meu, cel care zicea
într-o zi că Prutul desparte două națiuni, ca ziua cealaltă că desparte două
popoare (Doamne, ce-o ieşi nu-mi pasă,/ Dacă Tu, citindu-mi slova,/ Mi-o aduci
din nou acasă/ Pe vecina mea... Moldova!”). Asta deoarece Plăieșii ne
informează că ei cântă clar despre limba română, ba
sunt atenți și la calul rusului sus pe malul Nistrului,
potcovit gratis și dorit expulzat în Stepa calmucă.
O
constatare după rugăciune face și muşchetarul prahovean Ion Grigore cu niște
„Proiecte modeste” despre o păcătoasă nedusă la biserică (Duduia jună şi
frumoasă/ S-a măritat c-un singur gând:/ Să fie soaţă credincioasă,/ Măcar
aşa... din când în când). Speranțe doar în rugăciune avea Romulus Filip prin
2007, mai ales pentru pensionari (Ne-or aduce vremuri bune/ Cei ce i-am votat
şi eu./ Pân–atunci, cu rugăciune,/ Mă va duce Dumnezeu!). Ce e în 2019 cu
liberalii ajunși guvernanți fără alegeri, doar cu umărul lui Tăriceanu și
Ponta, vom vedea! Rugați-vă!
Intrarea Maicii Domnului în
biserică
Dar degeaba faci o rugăciune către
cel de sus, dacă trimișii lui pe pământ, popii, au păreri nașpa, cu toate că li
s-au adresat destui poeți, precum George Topîrceanu, care cere blagoslovirea
preotului prof. N. Hodoroabă, autograf pe „Scrisori fără adresă"
(Fiindcă-n viaţa mea n-am fost/ Din cale-afară de cuminte,/ Nici cartea asta
nu-i de post,/ Blagosloveşte-mă, părinte!) sau Aurel Iordache, în „Palatul de
Justiţie” 1999 (Că sunt ateu, nu-i simplă întâmplare.../ Chiar tu-mi eşti
argument hotărâtor:/ De-ar fi un Dumnezeu şi bun, şi mare/ Te-ar mai răbda pe
tine slujitor?).
Și să nu trecem peste dogmatica de
care amintirăm. Dogmatica, conform NODEX (2002), este o ramură a teologiei în
care sunt expuse dogmele unei religii și provine din francezul dogmatique,
acesta din latinul dogmaticus. Iar dogma este precum axioma în matematică, care
nu e necesar a fi demonstrată, dar care, în viața socială m-ar conduce la
principiul „crede și nu cerceta!”, cu care nu prea sunt de acord, fiind cam
rigid, autoritar!
„Crede și nu cerceta” sau „nu
crede tot ce auzi!”?
Așadar, dogma este moștenită și
asta din francezul dogme, acesta din latinul dogma, „principiu filosofic”, din
vechiul grec δόγμα - dógma, „opinie, principiu”, din dokéō - δοκέω, „pare bun,
gândit”, fiind o învățătură sau teză
fundamentală a unei religii, care nu poate fi supusă criticii și nu admite
obiecții.
Aici e „cuiul lui Pepelea”, că
până la urmă este și o teză, doctrină politică, științifică etc. considerată
imuabilă, acceptată necritic și aplicată rigid. Mă rog!
Dar noi suntem credincioșii, care „credem și nu cercetăm”
și doar ne rugăm, deoarece legătura insului cu „Cel de sus” implică rugăciunea,
care după MDA2 (2010) provine din latinul medieval „rogatio, -onis” (din
latinul rogātiōnem, acuzativ singular al lui rogātio, din rogō, „cer; solicit”,
acesta fie din proto-indo-europeanul *h₃reǵ- și un dublet al lui regō, fie din
procō și un dublet al lui precor și procus, adică o rugăminte, o cerere
(mulțumire sau laudă) adresată de credincioși divinității”.
Și i se mai zice și închinare,
rugă, (înv.) rugare, rugăminte, molitvă (din slavonul molitva - молитва),
ocinaș (din slavonul otĭcĭ našĭa - отъчє нашь), molenie (din slavonul molĭeniĭe - молieниie). Și te poți ruga unde vrei tu, acasă,
în biserică, pe câmp. Oamenii de seamă nu puteau rata definirea rugăciunii, ca
să-i lămurească pe megieși sau pe alții.
Așa că, după Sfântul Grigorie
Sinaitul, „rugăciunea este prezenţa lui Dumnezeu în toţi şi în toate”, după cuviosul
Isaia Pustnicul „rugăciunea este lumina sufletului”, după Sfânta Angela de
Foligno „rugăciunea este locul unde se găseşte Dumnezeu”, iar după Teofil
Părăian „rugăciunea este cuvântul omului către Dumnezeu”.
Khalil Gibran, mai poetic, crede
că „rugăciunea este cântecul inimii”, iar Arthur W. Pink crede că „rugăciunea
nu este atât de mult o acţiune, cât o atitudine, atitudinea de dependenţă de
Dumnezeu”. Și cum Dumnezeu este un ideal, e dependența de ireal! Aici trebuie
să restudiez statica din fizică. Și cred că nu Dumnezeu îmi va da mură-n gură,
ci eu trebuie să mă străduiesc, după statică revăzând neapărat dinamica,
inclusiv dinamica cuvintelor ca un joc!
Ca să-l citez pe Paul Neagu, cum
că „un credincios nu face teologie în mijlocul rugăciunii”, l-aș completa cu
„vorba lungă – sărăcia omului”, așa că rugăciunea trebuie să fie scurtă și să
trecem la treabă! Asta deoarece, deși Maica Tereza, devenită sfânta Tereza de
Avila susține că „rugăciunea nu înseamnă nimic altceva decât să fii într-o
relaţie de prietenie cu Dumnezeu”. Dar
eu zic „prieten, prieten, dar brânza e pe muncă, pe efort!”
M-am inspirat din „frate, frate,
dar brânza e pe bani”, că nu trebuie să se roage ciobanul să mulgă oile, ci
trebuie chiar să le mulgă, așa că prietenul „de sus” nu face nimic fără
acțiunea lui Gigi sau a mea, eu și Gigi Becali trebuie să ne rugăm doar să fim
sănătoși ca să mulgem oile!
Costel Zăgan, mai inventiv, dă în
2008 în „Inventeme” o definiţie aforistică
„rugăciunea este gravitaţia îngerilor: ne (re)ţine în preajma lui
Dumnezeu”. Filosoful Emil Cioran, în „Amurgul gândurilor” „la Divinitate se
gândeşte, credinciosul la Dumnezeu. Unul la esenţă, altul la persoană.”
Și în teologia asta, în dogmatică,
în rugăciuni și în viața de toate zilele auzim de rai și de iad, nereținând că
de fapt raiul și iadul ni le facem noi aici, pe „Terra”! Raiul, moștenit din
slavonul рай – rai, polonezii moștenindu-l ca raj (din proto-slavicul *rajь, moștenit
din iraniană, din proto-iranianul *raHíš, din proto-indo-iranianul *raHíš, din proto-indo-europeanul
*reh₁ís, „sănătate, bunuri”; și e cognat cu avestanul 𐬭𐬀𐬉𐬬𐬀𐬥𐬙 -
raēvant, „bogat, splendid”, cu sanscritul रयि - rayí, „sănătate, bunuri”, este (în diferite concepții religioase) un „loc
plin de încântare și de fericire, în care petrec după moarte sufletele
drepților”, numindu-se și eden (din francezul éden) sau paradis (din fr.
paradis, ger. Paradies, moștenite succesiv din latinul paradīsus, dublet al lui
parvis, din vechiul grec παράδεισος – parádeisos, grădina aia fabuloasă din cer
în care ar fi trăit Adam și Eva până la săvârșirea păcatului originar).
Cuvântul rai (paradis) în diferite
limbi
Chinezul Confucius, prin secolul
al VI-lea, era mai scurt, nu ne spune nimic de „grădină”, ci crede că „raiul
înseamnă să fii una cu Dumnezeu”. În secolul al XVI-lea Shakespeare ne lămurea
că „raiul, (e) visteria bucuriei eterne”, pe când al nostru Costel Zăgan crede
că „raiul este umbra lui Dumnezeu”. Eu sunt de acord cu Schiller, care, fără
vise aiuristice susținea: „eu îmi sunt raiul sau infernul”.
Țara noastră e un rai
Nici raiul n-a scăpat de grija epigramiștilor. Nicolae
Halmaghi-Scoreanu scria în 2007 epitaful unui epigramist doritor de loc în rai în
„Anuarul Epigramiştilor Români” (La al vieţii trist soroc/ A cerut, în rai, un
loc;/ Nu ştia în mod precis/ Că şi iadul e deschis). Că locuri erau cu duiumul,
după cum ne confirma tot în 2007 maestrul
Corneliu Costăchescu (Pe-o pagină, de internet,/ Se dă o ştire, mai tot
anul:/ Că-n Rai sunt locuri berechet/ Şi-n Iad se depăşeşte planul).
Dar cu ispitele de pe Pământ, după Vasile Larco raiul
nu e pentru toți, că doar nu se poate renunța la fructul oprit (În viaţa asta
prost croită,/ Cu frumuseţi în evantai,/ Te duc atâtea în ispită,/ De nu ai cum
s-ajungi în Rai!). Este vorba pentru poeți de raiul jinduit de mulți, Parnasul,
definit corect în 1981 de Vasile Langa în „Dicţionar de epigrame” (O grădină-n
care zorii/ Sunt priviţi c-un ochi pedant;/ Rai în care scriitorii/ Au cu toţii
loc vacant). Mă rog, dar Maltus spunea că „la ospățul lumii mulți sunt chemați,
puțini aleși”!
Chiar și Voltaire se gândea la un colț
rai, printr-o hexagramă, „Vis şi realitate”, traducere de Aurel Iordache (Visam
că-s împărat pe-un pe-un colţ de rai,/ Iar tu - o fată care mă iubeai.../ Când
m-am trezit, sărac ca-ntotdeauna,/ În loc să plâng, am râs... Şi-am râs
întruna.../ Ai să-nţelegi vreodată bucuria?!/ Pierdusem doar un fleac...
Împărăţia).
Mihai Danielescu, nu doar în vis, se
adresa în 2006 chiar Sfântului Petru, cel ce este paznic dedicat la Poarta
Raiului pentru oarece locuri (Preasfinte, fă-ne loc în rai,/ Cu toate că am
fost golani,/ N-am fost pe Muntele Sinai,/ Dar... ţinem post de nouă ani). Dacă
facem socoteala, 2006 – 9 = 1997. Ce să fi fost în 1997? La putere era
Convenția democratică și după cei de „dreapta” era rai în România! Că Isărescu
ne făcea să ne credem to(n)ți milionari!
Rai sau campanie electorală?
După unii epigramiști, paradisul sau
raiul ar fi pe pământ, așa cum credea și baciul Lucian Mănăilescu în „Epigrame
cu şi despre femei”, 2010, cu oarece avataruri turistice [Călătorind spre-al
vieţii paradis,/ A fost cam peste tot în lumea asta:/ La Londra, la Viena, la
Paris.../ Şi peste tot l-a dus (de nas) nevasta!]. Fiecare cu norocul lui!
Un loc în rai în 2016 dorește și altruista Gabriela
Genţiana Groza epigramistului Barbu
Bălan, la împlinirea vârstei de 80 de ani (Te-aş lăuda, stimate-al meu
confrate,/ Că de mândrie, ştiu, motive ai,/ Dar las pe Domnul să îţi facă
parte,/ La centenar, de-un colţişor de rai!). În schimb Nicolae Dărăbanţ e
sigur că unii se simt pe pământ ca în rai, dar... prețul e cam scump în cazul amorului
fără TVA (S-a simţit ca-n paradis,/ Când cu Eva, cand cu Ida,/ Astăzi medicul
i-a zis/ Că-i 60% SIDA,/ ... 40 e sifilis).
Asta dovedește că păcatul este rupt
din rai, cum depunea mărturie Vlad Cernea-Jerca în ziarul „Viaţa Buzăului"
la 22 februarie 2006 despre o văduvă tânără (Că-i vechi blestemul şi păcatul/
Ştiam şi eu şi răposatul -/ Dar când pomană-i faci şi-mi dai.../ Păcatul ăsta-i
rupt din rai).
Cum care rai? Raiul în care primii locuitori au fost
Adam și Eva, dar unde era prezent și șarpele pe post de critic, fapte relatate
și de Marcel Breslaşu în „Antologia
epigramei româneşti” (Adam cânta întâiu-i cânt. Şi-i fapt notoriu;/ Un altul
mai dotat ca el nici nu era!/ Eva-ar fi fost un excelent auditoriu,/ Dar
şarpele - întâiul critic - fluiera!).
Și se tot bagă poeții ăștia la viața din rai, dar de
unde știu ei ce e pe acolo? Că nimeni nu s-a întors să ne relateze cu
de-amănuntul. Ba unii credeau, precum Petru Onciu din Voivodina, Banatul Sârbesc,
prin 2008, despre unii foști șefi că trăiau ca în rai (Şef fiind, trăia ca-n
rai/ Dar avea un singur bai:/ Nu ştia cum că şefia/ Nu ţine cât veşnicia). Așa
că mulțumește-te și roagă-te ca și cum ai fi propriul tău șef.
Și pentru rai sau paradis există o
multitudine de cuvinte în alte limbi [aljana - الجنة în arabă; baradwys în
galeză; behešt - بهشت în persană; cennet în turcă și cənnət în azeră; cseri,
csero în țigănească (rromani); drakht – դրախտ în armeană; gan 'éden - גן עדן în ebraică și
ganeydn – גאַניידן în idiș; ġenna în malteză; heaven în engleză, heiven și
hewin în scoțiană, hemel în neerlandeză, himins în gotică, Himmel în germană;
in - ин în udmurtă; jumaq – жұмақ în cazahă; Nandanakānana
- নন্দনকানন în bengali; ouranòs οὐρανὸς în greacă; Paradäis în
luxemburgheză, parádeisos -
παράδεισος în greacă, paradicsom în maghiară, Paradies în germană, paradiis în
estonă, paradijs în neerlandeză, paradís în catalană, daneză, franceză,
islandeză, norvegiană, română și suedeză, paradise în bască, Paradise în galica
scoțiană și în irlandeză, paradiso în italiană, paradisu în corsicană,
paradisum în latină, paradīze în letonă, paradys în frizonă, paraíso în
galiciană, portugheză și spaniolă, parajsë în albaneză, paratiisi în
finlandeză, Phiradausa - ਫਿਰਦੌਸ în
punjabi; rai – pай în bulgară, rai în română, raj - рай în bielorusă, raj – рај
în macedoneană și sârbă, raj în croată, bosniacă, poloneză, slovacă și slovenă,
ráj în cehă, ray – рай în rusă și ucraineamă, rojus în lituaniană; svarg –
स्वर्ग în hindi].
Infern zisei? Iad? Iad provine din
vechile slavone ꙗдь, адь (din vechiul slavonic bisericesc адъ - adŭ, „împrumutat”
din vechiul grec ᾍδης – Hā́idēs;
bulgarii îi zic ад - ad) și e locul în care, după moarte, sufletele păcătoșilor
ar fi supuse la chinuri veșnice. Și i se mai spune gheenă (din vechiul slavon гєєна - geena),
infern.
H.G. Adams crede că „iadul este adevărul
înţeles prea târziu”, iar Emil Cioran susține că „infernul este când rugăciunea
devine de neconceput”. Ca să vedeți unde credea Valeriu Butulescu că se află
„iadul capitalist”, cred că după o bună pregătire la învățământul de partid, redăm
definiţia aforistică din ziarul „Steagul roşu" din 1985: „Infernul este
iadul occidental. Altă abordare, alt confort.” William Alfons de Liguori ne
lămurea că „pedeapsa care face ca iadul să fie iad este durerea că sufletul L-a
pierdut pe Dumnezeu”. Oare câți ar trebui să fim pedepsiți azi după realitatea
de pe aici?
Și cuvântul infern a fost
împrumutat în mai multe limbi (enfé în normandă, enfer în franceză, enfiern în
romanșă, ferr în albaneză, iferru în sardiniană, ifreann în irlandeză, ifrin în
galiciană scoțiană, in·hèrn în occitană,
infern în catalană, în malteză, română și velșă, infèrn în occitană, inferno în
engleză, galiciană, italiană, neerlandeză, norvegiană, suedeză, portugheză,
Inferno în germană, infernu în siciliană, infiarn în dalmațiană, infiêr în
friuliană, infier în valonă, infiérno - ινφιέρνο în greacă, infierno în
istriotă și în spaniolă, infiernu în asturiană, nfernu în siciliană, uffernIad
în velșă, toate din latinul infernus, „infern”, acesta din īnferus, „puțin”).
Cuvântul iad în diferite limbi
În iad există păcătoși?
Epigramiștii nu uită iadul. Greșește Constantin
Dragodan când scrie epitaful crâşmarului și îl trimite în rai (Crâşmarul
rotofei ca un buhai/ Petrece fără teamă de păcat,/ El locul şi-a asigurat în
rai/ Servind, tot timpul, vinul „botezat"). Eu l-aș trimite în iad. Că pe
biserica dintr-o localitate din podgoria Drăgășani este pictată o scenă din
iad, cu un tip legat de picioare, cu capul în jos, deasupra unui cazan cu foc
sub el, foc întreținut de draci. Și dedesubt scrie „Cârciumarul care pune apă-n
vin”.Nu sunt mai bune crâșmărița din Buzău
și crâșmărița Plăieșilor de la hanul Marioarei?
Precis Nicolae Iorga nu este în infern, că potrivit
antimetabolei epigramatice Păstorel Teodoreanu avea o dilemă în „Strofe cu
pelin de mai pentru Iorga Nicolai...” din
1931 (L-a pus Destinul lui stupid/ Într-o dilemă de infern:/ Ori partid,
fără guvern,/ Ori guvern, fără partid). Despre PSD în noiembrie 2019 îl lăsăm
să peroreze pe președintele meu de bloc.
La
iadul de pe pământul geto-daco-pontic se referă Dan Căpruciu în sonatele sale sonete
deși crede că mai sunt speranţe (Nu vom mai fi precum o turmă/ În traiul devenit
infern/ Atunci când mintea de pe urmă,/ Va poposi şi la guvern), nespecificând
dacă e vorba de guvernul nostru, de după alegeri, sau despre „guvernul lui”,
penelisto-pedelist, președinte care ar putea face obiectul unei icoane, conform
descoperirii arheologice făcute de Valentin David (Biserica ascunde un mister/ Ce neelucidat o
să rămână;/ Pictura arăta un Lucifer/ Tronând în iad c-un sucitor în mână).
Și fiindcă pe aici fu prezentă mereu corupția, Corneliu
Costăchescu făcea o pledoarie pentru epigramă, amintindu-ne că nici lumea
umbrelor nu e lipsită de corupți (La poarta raiului s-a dus,/ Să treacă în
divinul vad,/ Dar Sfântul Petru blând i-a spus:/ „Ai rezervare pentru iad").
Kovesi va ancheta iadul sau va crea un
iad și în UE, ca cel la Ploiești cu dracul Portocală și se va remarca din nou
Mircea Ursei în Cimitirul vesel UE, ca cel de pe la noi din 2000 (În iad, pe
câte-am auzit,/ Nu-i chiar uşor să fii primit,/ Căci locurile-n rezervaţii/ Se
dau şi-acolo pe... relaţii).
Vasile Langa ne amintește printr-o meditaţie amară,
făcută în timpul unei rugăciuni sau după rugăciune, că totu-i trecător, chiar
și frumusețea unei femei, chestie pentru care depun mărturie și zeii că e un
iad sadea (O spun lucid, iau martori zeii,/ Că frumuseţea-i iad sadea,/ E
primul dar făcut femeii/ Şi primul care i se ia). Dar eu l-aș întreba „ei, și?
cui prodest?” Îi rămâne frumusețea spiritului, care e un rai, tot sadea!
Tot
domnia sa Vasile Langa e cel care într-un „Dicţionar de epigrame” din 1981 ne
lămurea că infernul e pe pământ, dovedit de o navetă conjugală dezechilibrată (E-o
goană cam demenţială,/ Un du-te-vino infernal:/ Ea cu maşina personală,/ Iar el
cu trenul personal). Dar ce povești se puteau asculta ăn vagoane, ce
socializare era, de oltenii din tren
povestindu-ne și Amza Pelea.
Vasile Panaitescu intuia încă din 2007 în „Antologia
epigramei româneşti”, ce o să i se întâmple lui Tăriceanu, că de Borcea.... (Adus
în iad când fu să moară,/ N-a început să protesteze./ Căsătorit a cincea oară/
Spera să se mai relaxeze!”)
Virgiliu Slăvescu ne amintea în 2007 că unii preferă infernul, mai ales că e și
Dante e pe acolo, precum Corneliu Moldovanu cu romanul său „Purgatoriul" (Deşi
sunt simplu muritor,/ Prefer soluţii elegante:/ Decât cu tine-n Purgator,/ Mai
bine în Infern... cu Dante). Purgatoriul e zona aia mai mică, specific
așteptării catolicilor cu păcate mici, până le hotătăște Sfântul Petru soarta.
Eu l-aș prefera pe Bocaccio de Decameronul său
(aici cu filmul lui Pier Paolo Pasolini)...
Dan Norea preferă iadul în „Epi...Gramatica” sa, după
ce a constatat că până la Dumnezeu îl mănâncă sfinţii (Prefer iadul, pe
cuvânt,/ Are numai draci normali,/ Pe-ăştia-i ştiu de pe Pământ./ ... Raiu-i
plin de canibali!). Dracii ăștia de pe pământ sunt interesanți, dar de unde
știe omul că raiul e plin de canibali? Nu sunt canibali și pe pământ care te
mănâncă de viu cum vrei să te afirmi puțin?
Marius Robu compune un epitaf epigramatic unei tipe
care știe precis că va merge în iad, că știe, probabil, ce păcate are, că n-a
fost o sfântă (Dentista şi-a scris pe cruce:/ „N-am fost sfântă sau sihastră,/
Dar în iad, când mă voi duce,/ Scap de gura dumneavoastră!”), pe când Gheorghe
Dănăilă ne relata în ziarul „Viaţa Buzăului", pe gerul din 26 ianuarie
2006, amintirile sale estivale (Căldura-i mare, vipia-i în toi,/ De parcă s-ar
fi instalat infernul,/ Iar soarele ia pielea de pe noi,/ ... Dar mult mai
delicat decât guvernul). Și prin ianuarie 2006 era guvernul Tăriceanu, păstorit
și îndrumat de Traian Zeus, sub deviza „DA – Dreptate și adevăr”. Și adevărul
despre Petrov abia acum ieși la iveală... Și după acea guvernare ne-am ales cu
renunțarea la moștenirea Gojdu din Budapesta!
Că după ăsta cu cinci neveste nici nu te mai poți
gândi la păcătosul de popă, care conform lui Ion Ruse se comporta ca noi toți
ceilalți la o slujbă (Uitând chiar şi de Dumnezeu/ Privea un popă la o jună,/
Şi cugeta ca un ateu:/ Vai Doamne,-i păcătos de bună!). De, așa cugetăm noi,
ateii! Și cu popii ăștia nu trebuie să ne comportăm după îndemnul previziune al
republicanului Voltaire, în traducerea lui Aurel Iordache (Va fi poporu-n veci
eliberat/ De asuprire şi de făr-de-lege,/ Prin cel din urmă preot spânzurat/ Cu
intestinul ultimului... rege). Cu regii sunt de acord, că prea îi ridică în
slăvi TVR și unii români care vor să ne readucă în evul mediu...
„Dreptate?”, „Adevăr?”
Așadar, cu religie sau fără, cu cu
rugăciune către cine vreți, pe pământ, în iad sau în rai, că astea sunt aici,
să fiți iubiți! Că în lumea de apoi, „morți sunt cei muriți!”
(continuare)
Constantin NIŢU
1)
„Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniți."
Jean Paul Richte;
2)
„Dacă-ți ștergi amintirile, e lege: praful se alege!...” Ananie Gagniuc
