Jocuri de cuvinte –
vinul (1)
:
Moto 1: „Unui credincios: Dacă vorbeşti şi-mi
vine-n minte/ In vino veritas, latinul,/ Deduc din câteva
cuvinte:/ Nimic nu ai comun cu
vinul!” (de Vasile
Panaitescu din Antologia
epigramei româneşti, 2007)
Moto 2: „Barmanii: Să nu mai înjurăm
barmanii!/ Le curgă banii, râu,
în pungă,/ Că ei ne prelungiră
anii/ Cu vinul lor de... apă
lungă.” (de Geo Olteanu din Pledoarie
pentru epigramă, 2007)
Moto 3: „Inter pocula: Nu-l uităm pe
Păstorel,/ Ruga i-o-mplinim
integru:/ Doliu ţinem după el.../ Cu pahare de vin
negru!” (de N. Petrescu-Redi din Reflexe
(şi reflecţii) într-o picătură de cerneală, 2005)
Moto 4: „Vinurile româneşti: Faima lor a dat ocoale/ Peste nouă mări şi
ţări;/ O afirm pe-această
cale/ Şi-o confirm pe trei
cărări!” (de George Petrone din Antologia
epigramei româneşti, 2007 (2007)
Am scris
despre porc, animalul specific românilor, pe care acum l-a lovit pesta
africană, despre pământul țării care a fost dat altora (https://webdidacticanova.blogspot.com/2024/05/jocuri-de-cuvinte-sol.html), acum scriem despre vin. Și
zicem noi că am fi moștenit de la latini cuvântul „vin”, dar și expresia „in
vino veritas”, dicționarele specificând: „VIN, vinuri, s. n. Băutură alcoolică (de
7-16%) obținută prin fermentarea mustului de struguri sau, p. gener. prin
fermentarea mustului altor fructe. – Din lat. vinum. Sursa: DEX '98 (1998)”;
„VIN, (2) vinuri, s. n. 1. Băutură
alcoolică rezultată din fermentarea mustului de struguri. Rău e să nu
bei. Și mai rău e să bei vin prost după ce ai băut vin bun. SADOVEANU,
Z. C. 50. Jupânul Dumitru își lăuda mereu vinul cel nou. BUJOR,
S. 99. Nouă buți de vin goliră și-ncă tot mai cer să bea, Iar Agnița
Crâșmărița n-are vin să le mai dea! IOSIF, P. 63. Mă închin la
cinstita fața voastră ca la un codru verde, cu un poloboc de vin și cu unul de
pelin. CREANGĂ, P. 255. 2. (La pl.) Varietăți,
soiuri, specialități de vin (1). Masa era totdeauna întinsă,
vinurile bune curgeau din belșug. SADOVEANU, E. 174. 3. Băutură
alcoolică obținută din fermentarea altor fructe decît strugurii. Vin de
mere. Sursa: DLRLC (1955-1957)”.
Wicționarul
ne zice că vin, cu variantele vín, vîn, viň, Vín, Vin și VIN,
are în aromână formele yin, vinu, yinu, provenind de la latinescul vino, dar și
de la daco-românul vin.
În românește văzurăm definiția,
dar notăm și alte cuvinte precum vinaț, vinimeriu,
vinăricer,
vinărie,
vinos. Etimologia ar fi de la cuvântul latin vinum.
Cuvinte în diferite țări pentru vin
Obosirăm, nu? Dar să vedem cum zic
alții vinului: albanezii verë, armenii գինի (gini, cei cu cea mai veche cramă), danezii vin [din
vechiul danez win, din vechiul german de nord (norse) vín], francezii vin (din franceza
evului mediu vin,
din vechea franceză vin) bosniacii, cehii, slovacii,
italienii și uzbecii vino, polonezii wino, bulgarii, macedonenii, rușii,
sârbii, ucrainenii вино (vino), catalanii vi, corsicanii lu vinu, estonienii
vein, finlandezii viini, frizonii wyn, galezii gwin (cu g-ul lor), germanii
Wein, letonii vīns, lituanienii vyno, olandezii wijn (succesiv
din olandeza evului mediu vinne, din vechea olandeză *finna, din proto-germanicul *finnō),
islandezii vin (din vechiul cuvânt german de nord (norse) vin),
occitanii, norvegienii, suedezii tot vin (ca românii), englezii wine (ar veni din engleza
evului mediu ca wyn, win, din vechea engleză ca wīn, din proto-germană
ca *wīną), portughezii vinho, până și
zulu iwayini, doar turcii au şarap, grecii κρασί (krasi), iar ungurii bor.
Așadar, rădăcina „vin” e prezentă
în marea majoritate a limbilor! Studiind etimologia cuvintelor, s-a impus
succesiv latinescul vīnum, din proto-italicul *wīnom,
din proto-indo-europeanul *wóyh₁nom
[de comparat
cu grecescul aeolic ϝοῖνος (woînos), vechiul cuvânt grec οἶνος (oînos), cu umbrianul 𐌅𐌉𐌍𐌖 (vinu), cu hititul 𒃾𒅖 (wiyan), cu armeanul գինի (gini),
din sanscritul वयति (váyati)].
Uf! În sfârșit, gătarăm!
Și
vinul se face din must, mustul din struguri și strugurii sunt produși de planta
vița de vie. Să nu fi avut geto-dacii, mari amatori de vinuri și cultivatori de
viță de vie vreo influență în istoria vinului? Mă îndoiesc!
Vița de vie
Am definit
vinul din dicționare și am văzut că se face și din struguri, strugurele fiind
produs de vița de vie. Vița de vie (Vitis
vinifera Linnaeus) este o liană pe care o cam
cunoașteți, că uneori vă face și umbră. Liana, care poate atinge o lungime de
35 m, este o specie de plante
din genul Vitis,
familia Vitaceae, originară, nu se știe de pe unde,
dar acum este prezentă în regiunea mediteraneană, Europa Centrală și sud-vestul Asiei,
din Maroc și Spania până
în sudul Germaniei, în
nord și în est până în nordul Iranului.
Așa că originea latină nu e contestată [lat. *vitea (= vitis).sursa: DEX '09 (2009)].
Neînțelegându-se etniile ca la vin,
se întâlnește totuși și aici rădăcina vin; viței de vie bosniacii îi zic vina,
catalanii vinyes, cehii vinic, slovacii vínna réva, polonezii winorośl, corsicanii vignetu, croații vinova loza,
bulgarii лозя (lozya), rușii лозы
(lozy), macedonenii лозите
(lozite), sârbii винове лозе
(vinove loze), danezii vinstokke, olandezii wijnstokken, norvegienii
vinstokker, suedezii vinstockar, englezii vinen (din
vechea franceză, din latinul vinea „vineyard, viță de vie”,
din latinul vinum „vin”), finlandezii viiniköynnökset,
francezii vignes, estonienii viinapuud, portughezii videiras, spaniolii vides,
frizonii reizen, galezii cu g-ul lor gwinwydd, germanii Reben (pluralul lui
rebe, de la germana evului mediu ca rebe, din vechea germană ca reba,
din proto-germanicul *rebǭ - „târâtor,
vultur, viță de vie”,
din proto-indo-europeanul *h₁reh₁p- - „a
se târâ”), grecii αμπέλια (ampélia;
αμπελώνας m – ampelónas,
mai puțin cunoscut), italienii viti,
armenii խաղողի այգիները (khaghoghi
ayginery),
letonii vīnogulāji, lituanienii vynuogynai, albanezii rrushi, bascii mahastiak,
slovenii trte, ungurii szőlő (moștenit dintr-o
linbă de tip turcic ciuvaș dinainte de sosirea în actuala Ungarie),
turcii asmalar.
Struguri
Fructul este o bacă,
boabele respective dezvoltându-se într-un ciorchine cunoscut sub numele
de strugure, boabele coapte, de până la 30 mm lungime,
dobândesc o culoare purpurie închis spre negru și pot avea diverse culori:
albe, alb-gălbui, alb-verzui, roșii sau purpurii.
Strugure de Băbească
Neagră („La noi bătrânii beau fetească, iar tinerii numai băbească!”)
Și strugurele ăsta e
cunoscut sub diferite nume în lume. Proslavii
zic că nu i se cunoaște originea, dar propun o variantă, că ar fi pluralul de
la strug (termen
regional găsit în Basarabia), care poate fi legat de strung,
strunji sau
de la verbul a struji („a curăța
pene, ramuri, coame de porumb etc.; pentru a rade sau a rafina; a curăța cu dalta”), un regionalism de origine
slavă, probabil din bulgara evului mediu strŭžiti, strŭgati (în
bulgară стръга́ - strǎgá,
стръжа́ - strǎžá, a desprinde, a freca”).
Pentru
dezvoltarea semantică, comparați cu: spaniolul raspa („grămadă de
struguri”), din verbul raspar [„a sabla (a
șlefui cu nisip)”]. Alternativ, strug poate
proveni din vechiul cuvânt grec τρύγος (trúgos), τρυγή (trugḗ), „recoltarea viței de vie”.
Altă variantă etimologică pentru strugure este de la latinescul *stribulus sau *strubulus, gepidele thrubilo sau struwilo,
correspunzând în germană lui Traube
- „poamă, strugure” și Träubel - „must de
struguri”, sau o origine de substrat (notăm noi mai jos cum îi zice prin lume,
inclusiv prin Balcani). Pare că „strugure” ar fi înlocuit vechiul cuvânt
românesc auă,
provenit din latinescul uva.
Că dacă ne uităm în DEX online, din 23 de definiții, reținem:
„STRÚGURE, struguri, s.
m. Fructul viței-de-vie, în formă de ciorchine; poamă. [Var.:
(pop.) strúgur s. m.] – Et. nec. sursa: DEX '09 (2009)”; „STRÚGURE, struguri, s.
m. Fructul viței de vie (în formă de ciorchine); (Mold.) poamă. Coardele
retezate musteau mai departe sîngele dulce al strugurilor.DUMITRIU, N.
250. Struguri de chihlimbar licăreau și se ascundeau iarăși. ANGHEL,
PR. 57. Vulpea cînd n-ajunge la struguri zice că sînt acri, se
spune despre cel care, neputînd dobîndi un lucru, se preface că nu-l dorește. ◊
(Glumeț) Mi-a dat gînsacul cea mai fină pană și-un strugure de boz. ANGHEL-IOSIF,
C. M. II 12. ◊ Fig. Clopotarii de asemenea năboiseră la una din firidele turnului,
scoțînd către valea Nemțișorului un strugure de capete. SADOVEANU, F.
J. 17. – Variantă: strúgur (HODOȘ, P. P. 55, SEVASTOS, N. 162,
JARNÍK-BÎRSEANU, D. 12) s. m. sursa: DLRLC (1955-1957)”.
Dar
nouă ne place Scriban: „Strúgure și (nord) strúgur m. (gep. thrûbilo,
struguraș, care corespunde cu germ. träublein, dim.
d. traube, poamă, strugure. P. thr-str, cp.
cu Israil-Istrailorĭ șrapnel-ștrapnel. Cp. și cu
vgr. stróbilos, lat. strobilus, cucuruz de
brad, titirez. .... Vest. Poamă, bobițe de viță de vie
așezate așa cum le produce natura: un coș de strugurĭ, niște strugurĭ
negrĭ. Strugurele ursuluĭ, un copăcel ericaceŭ perpetuŭ
verde care crește pin brădet, tufișurĭ și stîncĭ și care face niște drupe roșiĭ
cărnoase care aŭ cîte cincĭ sîmburĭ și-s bune de mîncat (arctostáphylos uva
ursi). Fructele luĭ se întrebuințează ca medicament astringent. – În Bas.
P. P. și strug (gep. thrube), ca fagure și fag. V. corimb.
sursa: Scriban (1939)”. Așa că puteți alege sau propune altceva!
Că
strugurelui, diferite etnii îi zic: albanezii hardhi, armenii խաղող (khaghogh), azerii și turcii üzüm, uzbecii uzum, bascii
mahats, bosniacii grožđa, sârbii грожђа (grožđa), croații zrno
grožđa, macedonenii грозје (grozje), bulgarii гроздов (grozdov), slovenii
grozdja, catalanii raïm, cehii și slovacii zrnko vína, corsicanii uva, englezii
grapes, finlandezii viinirypäle, francezii grain de raisin, germanii Traube,
grecii σταφύλι (stafýli),
latinii, portughezii, spaniolii, asturienii și italienii uva [moștenit din vechiul latin ūva „strugure”, unii
crezând că vine de la ūmeō, alții de
la proto-indo-europeanul *ey- („multicolor, roșiatic”),
cognat cu vechiul cuvânt grec ὄα (óa, „Sorbus domestica”)], estonienii viinamari, letonii
vīnoga, lituanienii vynuogė, maghiarii szőlő, danezii drue, olandezii druif,
norvegienii drue, suedezii druva, polonezii winogrono, rușii și ucrainenii
виноград (vinograd) etc.
Așa că din
vechiul cuvânt latin ūva au derivat în aromână și vechea română auã, în asturiană uva, în dalmațiană joiva, în italiană uva, în friuliană ue, uve, în galiciană uva, în occitană uva, în portuggheză uva, în romanșă iva, ieuva, uia, iua, în sard(inian)ă úa, în siciliană uva, în spaniolă uva, în venetă ua, ùa, ova. Și noi renunțarăm la auă și adoptarăm „strugure”! Dar aromânii l-au păstrat pe auã. Asta nu ne dă de gândit?
Dicționarul ne explică: „áuă s.
f. – Struguri. Lat. ūva (Pușcariu 166;
Candrea-Dens., 117; DAR); cf. it., sp., port. uva (sard. ua, engad. üa).
Cuvînt vechi, care pare să fi fost arhaism încă în sec. XVII; totuși,
s-a păstrat, parțial, în Oltenia, ca nume al unei varietăți de strugure.
(Cf. Pușcariu, Dacor., VIII, 324). sursa: DER
(1958-1966)”.
Și
ca să vedeți de unde vin celelalte cuvinte, de exemplu în engleză „grape”
(strugure), provine din engleza evului mediu ca grape,
acesta din vechea franceză ca grape, grappe, crape („ciorchine de
struguri”), din graper, craper („a culege
struguri”), de origine germanică, din
limba francilor *krappō („cârlig”), din proto-germanicul *krappô („cârlig”), din proto-indo-europeanul *greb- („cârlig”), *gremb- („strâmb,
nevinovat”), din *ger- („a întoarce,
a îndoi, a răsuci”); cognat în olandeza evului mediu cu krappe (cârlig”), cu vechiul german krapfo („cârlig”) (în
germană Krapfe).
Asta ca să vedeți cum au luat și slavii și germanii vechiul cuvânt
proto-indo-european *ger-,
prezent în toate denumirile lor.
Teasc
Și strugurii se culeg și se introduc în teasc, se
zdrobesc, pentru a rezulta mustul dulce. Oare acest teasc ce origine o fi
având? Uite că și teascul ăsta, împrumutat și
de tipografi, e luat de la slavi: „TEASC, teascuri, s.
n. 1. Presă manuală cu ajutorul căreia se storc strugurii,
semințele plantelor oleaginoase etc. pentru a se obține mustul, uleiul. 2. (Înv.)
Mașină de imprimat; p. ext. tipar, tipărire. 3. (Reg.)
Capcană pentru anumite animale. – Din sl. tĕskŭ. sursa: DEX '09 (2009)”;
„TEASC, teascuri, s. n. 1. Presă
manuală cu ajutorul căreia se strivesc strugurii, semințele plantelor
oleaginoase etc., pentru a se obține mustul, respectiv uleiul etc. În mijlocul cramei, lîngă teasc, pe pămîntul
bătut, o cadă mare răspîndea un miros dulce de must. DUMITRIU, N.
259. Și prin teascul ca un urs
Ridicat în două labe, Mustul
rubiniu s-a scurs, Ca un sînge gros,din boabe. D. BOTEZ, F. S.
91. Țuțuienii... sînt vestiți
pentru teascurile de făcut oloi. CREANGĂ, A. 72. 2.Mașină
de imprimat (v. presă); p.
ext. tipar,
tipărire. În carul împodobit cu
ghirlande și steaguri era
un teasc al tipografiei care tipărea pe loc. CAMIL PETRESCU, O. II
353. Pune sub teasc literile...
tipografiei. ODOBESCU, S. III 313. Mai în toate zilele ies de sub teasc cărți în limba romînească. KOGĂLNICEANU,
S. A. 40. 3. Capcană pentru anumite animale (care sînt prinse
și strivite de o greutate ce cade asupra lor). sursa: DLRLC
(1955-1957)”; „..Din rom. Provine sb. tjaska (Dacor., X, 34). sursa: DER (1958-1966)”. Adică noi
îl luarăm de la slavi și sârbii de la noi?
Și aici să vedem cum zic alții
teascului (de struguri), inclusiv etniile de origine slavă: bosniacii presa,
macedonenii Прес (Pres),
sârbii преса (presa; au ]mprumutat
și „tĕskŭ” de la români), bulgarii преса (presa), rușii și ucrainenii пресс (press), portughezii imprensa, spaniolii prensa, croații
pritisnite, danezii presse, suedezii pressa, englezii press, estonienii
vajutage, finlandezii puristin, francezii presse, frisonii druk, galicienii
prensa, germanii Presse, albanezii shtyp, armenii մամուլ (mamul), bascii sakatu, catalanii premeu, cehii lis,
slovacii stlačte, slovenii stiskalnice, corsicanii stampa, grecii πατήστε (patíste), italienii premere,
letonii nospiediet, lituanienii spauda, norvegienii trykk, maghiarii sajtó,
olandezii druk op, polonezii naciśnij, portughezii imprensa, turcii basın,
uzbecii bosing etc.
Și fiindcă
toți o dau pe „presă”, să vedem definiția în română: „PRÉSĂ, (I) prese, s.
f. I. Dispozitiv, unealtă, mașină cu care se execută operația
de presare a unui material, obiect. ...... – Din fr. presse. sursa: DEX '09 (2009)”. Dar să vedem
etimologia extinsă. Englezii zic că provine din engleza evului mediu ca presse („mulțime,
presă de haine”), parțial din vechea engleză ca press („presă de haine”) (din latina
medievală ca pressa) și parțial din
vechea franceză ca presse (în franceza
modernă presse), din vechea
franceză ca presser („a presa”), din latină ca pressāre, de la pressus, participiu trecut al
lui premere („a presa”). Până la urmă tot de la latini
veni cuvântul! O stoarcere manuală a strugurilor vedeți AICI, iar una mecanică AICI, unde, dacă lăsați
și videoclipul următor, este și o explicație pentru un storcător sau zdrobitor modern!
Pentru amatori, vizionați AICI,
dar pe un fond muzical!
Mustul
Pentru
amatorii de must și apoi de vin, e necesar să analizăm și acest cuvânt. Și
pentru must există vreo 16 definiții în dicționare, noi rezumându-ne la: „MUST, musturi, s.
n. 1. Suc dulce care nu a început încă să fermenteze, obținut
prin zdrobirea și presarea boabelor de struguri sau, p. ext., a
altor fructe ori plante. ..... – Lat. mustum. sursa: DEX '09 (2009)”; „MUST, (rar) musturi, s.
n. 1. Suc dulce, stors din struguri (mai rar din alte fructe),
care n-a început încă să fermenteze. Aduceau un boloboc de țuică și
unul de must. PAS, Z. I 170. În Cotnari, ieșeau oameni cu
cofăiele de must. SADOVEANU, O. VII 233. O, dați-mi vin și
must să beii, să-nec durerea-n mine! COȘBUC, P. II 220. Să
beau must de poamă coarnă. TEODORESCU, P. P. 332. 2. Zeamă,
suc, sevă. Ar fi trebuit să-i prezenți... în loc de pui de
găină fripți, prepelițe tăvălite în mălai și ficați prăjiți în mustul lor. ODOBESCU,
S. III 39. sursa: DLRLC (1955-1957)”.
Și „mustum”
ăsta în latină ar fi neutrul lui mustus („nou-născut, nou, proaspăt, probabil
luminat, umed”). Și tot așa, mustus ar proveni din proto-indo-europeanul *mus-, *mews- („umed”). Este cognat cu cuvintele mos din vechea germană („mușchi”, din vechea occitană) (în germană acum Moos),
latinul muscus („mușchi”), islandezul mosi, danezul mos,
suedezul mossa.
Alții
denumesc mustul ca: albanezii duhet, armenii պետք է (petk’ e), bascii muztioa, bosniacii morati, sârbii
морати (morati), cehii, și croații mošt, slovacii mušt, danezii most, englezii
must (din franceza veche ca must, most, din latină ca mustum), estonienii must, finlandezii paremehua, francezii moût
(din franceza veche ca moust, din latină ca mustum), frosonii moat, germanii most, grecii πρέπει (prépei), italienii mosto, мора
(mora), ungurii kell, olandezii moet, norvegienii må, polonezii musi,
portughezii mosto, bulgarii și rușii сок (sok), slovenii mošt, spaniolii mosto,
catalanii most, turcii gerekir etc.
Scurt
istoric
Fructul
este cules atât pentru proprietățile sale medicinale, cât și pentru cele
nutriționale, istoria lui fiind strâns legată de cea a vinului. Strugurii
sălbatici au fost recoltați de cultivatorii timpurii. Folosirea strugurilor
datează din neolitic, fapt demonstrat de descoperirea unui depozit improvizat
de vin, vechi de 7.000 de ani pe teritoriul actual al Georgiei, în 1996.
Cea mai veche licoare înrudită cu vinul datează din China, de
acum
9.000 de ani (orez fermentat cu miere). Însă tradiția preparării
vinului așa
cum îl stim noi a început abia cu 2.000 de ani mai târziu, in
vestul Asiei.
Astăzi vinul este unul dintre cele mai populare și consumate
produse.
Cultivarea
viței de vie a avut loc între cca
4500-3000 î. Hr., în sud-vestul Asiei sau în sudul Transcaucaziei (Armenia și
Georgia). Cea mai
veche cramă a fost localizată într-o peşteră din Armenia, datând din anul 4100
î.Hr. Aceasta ar fi conţinut o presă de struguri, vase pentru fermentat şi
pentru băut. Tehnologia era atât de bine dezvoltată în anii 4000 î. Hr., încât
ne putem gândi fără teama de a greşi că această îndeletnicire de obţinere a
vinului este cu mult mai îndepărtată în timp.
Cultivarea
strugurilor s-a răspândit și în alte părți ale lumii, în perioada preistorică
sau în antichitate (Patrick
McGovern, Vinul în Antichitate. Cercetări
asupra originii viticulturii, apărută la Princeton University Press).
Detaliu al scărilor estice ale Apadanei, Persepolis,
care reprezintă armenii care au adus regelui amfore, probabil de vin
Mesopotamienii
și vechii egipteni aveau plantații de viță de vie și dețineau măiestria
necesară fabricării vinului. Filozofii greci preamăreau
puterea vindecătoare a strugurilor, atât ca întreg cât și sub formă de vin. În
China, cultivarea viței de vie, ca și producția vinului, au început
în timpul dinastiei Han, în secolul al II-lea î.Hr., odată cu importarea
speciei din Ta-Yuan. Totuși, după alți autori, vița de
vie sălbatică, crescută la munte ca Vitis thunbergii, a
fost folosită pentru producerea vinului înainte de secolul al II-lea î.Hr. Dar
ce ne-am face fără nenumăratele legende despre originea vinului?
Cercetătorii Bibliei susţin că Noe
şi fiii săi ar fi obţinut vin din parcelele cultivate la poalele muntelui
Ararat. Cu vin se îmbată Noe (primul beţiv biblic şi, probabil, din istorie) în
Facerea, 9:20-25, după ce se retrag apele, ancorează Arca şi plantează mai
mulţi butaşi de viţă-de-vie.
Legământul
lui Dumnezeu cu Noe
Pentru creştini, vinul roşu
reprezintă sângele Domnului care s-a vărsat pentru mântuirea neamurilor,
băutura fiind nelipsită de la ceremonialele religioase, în timpul Sfintei
Liturghii, alături de azimă, transsubstanţiindu-se în carnea şi sângele
Mântuitorului.
Persanii au o legendă potrivit
căreia la un moment dat, un rege a alungat o cadână din haremului lui pentru
că, din disperare, femeia ar fi încercat să se sinucidă. Ea a mers în pivniţa
regelui şi a găsit acolo un vas cu resturi de struguri „stricaţi”, de fapt
fermentaţi, nişte boască, după cum i-ar spune un viticultor (amator) de astăzi,
precum fratele Vasile de la Lipănești, care l-a întrecut pe fratele Cornel, tot
fost militar, ca mine și ca Vasile, dar doctor în științe economice, la
fabricarea vinului, dar și la „integrarea” acestuia!
Femeia a descoperit, după ce a
consumat din ei, că efectul este plăcut şi a remarcat că spiritul său a luat
avânt. Ea a dat fuga şi i-a spus regelui despre descoperirea sa, iar acesta s-a
îndrăgostit într-atât de această licoare încât nu numai că a primit-o pe femeie
îndărăt în harem, dar a şi decis ca toţi strugurii să fie destinaţi obţinerii
nemaipomenitei băuturi. Pentru cei mai mulţi istorici ai vinului aceasta este
însă doar o simplă legendă. Că mulți știu că din boasca fermentată se face
oarece rachiu!
Există totuşi dovezi că vinul era
cunoscut de regii persani. Şi nu numai de ei. „Ni-i vinul şi prieten, şi aur, şi noroc”, scria
poetul şi matematicianul persan Omar Khayyam (1048-1131), care i-a dedicat
nenumărate catrene. Noi scriem doar prima strofă dintr-o poezie a sa (Omar Khayyam - Vinul
– eliberator):
O, vinul mă inundă în marea lui lumină
Se risipește ceața ce-a fost sau ce-o sa
vină.
Cad lanțurile grele de rob întemnițat
Și într-un nimb de aur - renasc eliberat.
Dacii
și vinul
Vinul
a fost introdus pentru prima dată acum 3000 de ani în Dacia (România de
astăzi) de către greci, în momentul în care au sosit la Marea Neagră.
Dacia, circa 100 d.HR., înainte de
cucerirea romană
Se spune că dacii
cunoşteau plăcerea vinului, iar unii autori antici afirmau că triburile tracice
aveau viciul beţiei. Mărturii păstrate până în prezent vorbesc despre modul în
care „se împăcau” strămoşii noştri cu degustarea băuturilor. Viţa de vie era
cultivată de daci în regiunile deluroase din sudul ţării, pe ţinuturi întinse,
susţin istorici ca Vasile Pârvan. De asemenea, dacii importau vin.
„Că geto-dacii au fost
din cele mai vechi timpuri băutori de vin, întocmai ca şi celţii, chiar atunci
când nu l-au avut la ei în ţară, ne stau mărturie amforele de vin grecesc, de
pr la Thasos, Rhodos şi Cnidos, găsite pretutindeni în părţile noastre, până în
creierii munţilor şi povestea banchetului dat de Dromichaites lui Lysimachos,
la Diodor XXI, 12. Întocmai ca şi celţii, care în vremea preromană încă nu
ştiau să cultive viţa de vie în regiunile lor friguroase şi de aceea beau
exclusiv vin italian sau cel mult massaliot, şi anume curat, neîndoit cu apă,
tot aşa la Dunăre nu e aşezare getică din epoca La Tène unde să nu găsim
numeroase resturi de amfore greceşti şi pontice, dovadă peremptorie a
consumării vinului grecesc la strămoşii noştri”, afirma istoricul Vasile
Pârvan, în volumul Getica - o protoistorie a Daciei.
Pârvan preciza că în
unele zone din nordul Daciei vinul era încă necunoscut în urmă cu mai mult de
două milenii, iar clima rece nu permitea cultivarea viţei de vie. „Cum întreaga
Europă pare a fi avut în ultimul mileniu înainte de Hristos o climă mai aspră
ca astăzi, e probabil că şi în Dacia strugurii nu se coceau deplin decât în
anume regiuni bine expuse şi podgoriile sacrificate de Decaeneus nu vor fi fost
nici chiar aşa de numeroase, nici prea alese ca neamuri de vinuri. Fără
îndoială că şi la geţi va fi fost aceeaşi deosebire ca şi la celţi, că numai
cei mai bogaţi beau vin din miazăzi, adus de corăbieri, în vreme ce săracii vor
fi băut sau bere tracică de care vor fi ştiut să facă şi ei, sau mied, întrucât
aveau miere din belşug. Destul că numărul amforelor greceşti găsite aici indică
un import foarte însemnat de vin grecesc”, scria Vasile Pârvan, în volumul
Getica – o protoistorie a Daciei.
Potrivit istoricului,
vinul era una dintre mărfurile căutate de daci, în schimburile comerciale pe care
le făceau cu grecii. „Ori pentru vin, ori pentru argint, dacii dădeau sclavi
(prizonierii luaţi în războaiele ori năvălirile ultime), cai, piei, ceară,
miere, lână, blănuri şi, alăturea de grâul indispensabil sudului — credem,
foarte multă sare, pe care grecii desigur o desfăceau la tracii din Balcani,
lipsiţi de acest mineral aşa de folositor, realizând câştiguri foarte
însemnate. Cum însă bogăţiile Daciei erau aşa de variate, pentru obţinerea lor
nu erau de ajuns vinul şi uleiul şi atunci grecii trebuiră să plătească şi în
bani; aşă avem a ne explică marele număr de tezaure monetare din Dacia,
începând chiar cu sec. IV a. Chr.”, informa Vasile Pârvan.
Și pe aici se
cultiva vița de vie și vinul era băutura dacilor, că doar nu putem uita că geograful și istoricul Strabon (63 î.Hr. - 19 d.Hr.), contemporan
cu evenimentele care au dus la constituirea regatului dac, relatează în
anul 70 î.Hr.: „Ajungând în fruntea
neamului său... getul Burebista l-a înălțat atât de mult... încât,
a ajuns să fie temut și de romani. O inscripție grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: „cel
dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia".
Victoriile
din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic
să ajungă la cea mai mare întindere a sa. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau
geţii, este şi faptul că „ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să
trăiască fără vin”, afirma Strabon, în Geografia.
Privind abţinerea de
la vin, au apărut legende legate de faptul că Burebista (82-44 î.Hr.) ar fi ars toate viile din
regat, sfătuit de omul său de încredere, filosoful şi astronomul Deceneu, după
ce s-a constatat că dacii pe care îi conducea căzuseră în patima vinului.
Etnologii au încercat
să explice această teorie, nedemonstrată, potrivit căreia Burebista ar fi dat
foc la vii, să-i scape pe supuşi de viciul beţiei.
Etnologul Mircea
Vulcănescu, în lucrarea sa „Mitologia română", susţine că această
măsură extremă luată de Burebista, ajutat de marele lui preot Deceneu, relevă
un aspect din evoluţia vieţii dacilor, care îşi schimbase cursul sub influenţa
convieţuirii cu celţii şi sciţii, lichidaţi de daci prin luptă, prin asimilare.
Probabil că abuzul de
vin s-a dispersat din zonele de convieţuire în cele net dace. Nu trebuie
desconsiderate nici mişcările metanastatice între tracii sud-dunăreni şi cei
nord-dunăreni, rezultate în urma expansiunii romane în peninsula Hermus şi a
formelor lor de civilizaţie şi cultură, în care intrau numeroase ofrande,
sacrificii şi liberaţiuni antrenate de consumul abuziv al vinului, mai ales în
sărbătorile afectate cultului vinului: bacanalele, saturnalele, robigalele.
Toate aceste forme, dar şi prilejuri de consum ale vinului, căpătând cu timpul
o motivaţie erotică, contraveneau austerităţii, sobrietăţii şi devoţiunii
religioase a dacilor, credinţei în ideile-forţă ale religiei lor henotoiste:
nemurirea sufletului, dorinţa de a muri în acte de vitejie care să le asigure
intrarea în paradisul ceresc profesat de clerul dac”, consideră etnologul.
Mircea Vulcănescu
susţine însă mai mult teoria abstinenţei dacilor faţă de vin, decât cea a
arderii viilor, întrucât şi după moartea lui Burebista dacii au continuat să
consume vin, considerat de ei un dar al zeilor.
În aceeaşi idee este
şi profesorul de istorie focşănean Florinel Agafiţei, care spune că tema
arderii viilor de către Burebista este o legendă şi atât. „Sunt convins că
Burebista a dat ordin să se scoată viile, dar acelea bătrâne, pentru a fi
înlocuite cu vii tinere, să fie mai productive. Se ştie că romanii s-au minunat
de viile pe care le-au găsit aici şi de licoarea plină de har. Burebista şi-a
îndemnat poporul la abstinenţă, dar nu a avut o putere reală în tot teritoriul
pentru a-şi impune punctul de vedere. De altfel, a şi murit în anul 44 î.Hr în
urma unui complot", a declarat istoricul Florinel Agafiţei.
Legenda regelui
Dromichaetes, care a domnit peste geţi în secolul al III-lea, menţionează
folosirea vinului în ospeţele date de căpeteniile poporului. Istorisirea
aparţine lui Diodor din Sicilia şi prezintă ospăţul dat de regele geţilor în
onoarea generalului macedonean Lisimah, care eşuase în încercarea de a cuceri
ţinuturile din nordul Dunării.
„Dromichaites puse să
le toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi de aur, pe câtă vreme el şi
tracii lui beau vinul în pahare de corn şi de lemn, aşa cum obinşuiesc geţii.
Pe când băutura era în toi, Dromichaites umplu cornul cel mai mare, îi spuse
lui Lisimah «tată» şi îl întrebă care din cele două ospeţe i se pare mai
vrednic de un rege: al macedonenilor sau al tracilor”, informa Diodor din
Sicilia.
„Tracii beau vin
neamestecat deloc şi îl împrăştie pe hainele lor, atât femeile cât şi bărbaţii,
socotind că este o deprindere frumoasă şi aducătoare de fericire”, afirma
filosoful antic Platon. Istoricul latin Xenopol afirma că „patria cea veche a
geto-dacilor, Tracia, era o regiune viticolă, cauză pentru care şi era
considerată ca locul de naştere a zeului vinului, Dionysos“, informează
enciclopedia-dacica.ro.
Alţi autori antici
afirmau că dacii cultivau orz pentru a face bere. "Ei beau bere făcută din
rădăcini, întocmai ca tracii care beau bere pregătită din orz", informa
Hellanicos. Autorul antic Pomponius Mela afirma că la unii traci folosirea
vinului era necunoscută, „dar la ospeţe se aruncă în focuri seminţe al căror
miros provoacă mesenilor o veselie asemănătoare cu beţia”.
Dion Chrysostomos
relata despre populaţiile antice că „era nevoie să se bucure de plăcerile
dragostei, ale mâncării şi ale băuturii atât ionianul, cât şi tesalianul şi
italiotul, şi getul şi indul şi spartanul”. În Dobrogea, locul unde a fost
exilat poetul latin Ovidius, viţa de vie nu se cultiva, afirma autorul antic,
însă vinul se găsea din belşug. În timpul iernii, din cauza gerurilor, vinul
abia putea fi băut.
„Vinul păstrează forma
vasului şi rămîne solid atunci când îl scoţi din el; aici nu este băut ca vin
curat, ci în bucăţele pe care şi le trec unii altora”, afirma Ovidius, în
Tristele, citat de autorii volumului „Izvoare privind istoria României”,
Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1964.
Poetul latin Vergilius
(70 î.Hr. – 19 î. Hr.), autorul epopeii Eneida, oferea o descriere asemănătoare
modului de trai al dacilor, în timpul iernilor grele. „Vinul, nu de mult încă
lichid, se taie acolo cu securea şi lacurile sunt prefăcute până la fund în
blocuri compacte de gheaţă, picăturile de apă respingătoare din nepieptănatele
bărbi îngheaţă şi se prefac în ţurţuri. Şi în timpul acesta ninge mereu”,
afirma poetul latin, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României”,
apărut în 1964 la Editura Academiei Republicii Populare Române.
„Locuitorii petrec la
joc lunga noapte de iarnă şi le face plăcere să prepare, din orz fermentat şi
din fructe acre de sorb, o băutură ce seamănă cu vinul. Un asemenea neam de
oameni neînfrânaţi sălăşluieşte sub cele şapte stele”, relata Vergilius.
Tescuirea strugurilor, secolul al XIV-lea (Tacuinum Sanitatis)
Strugurii
au fost transportați în coloniile europene din întreaga lume, ajungând în America de Nord în
jurul anului 1600 și apoi în Africa, America de Sud și Australia.
La vița de vie e și o boală numită Phylloxera, pestă cauzată de o
insectă, care a afectat vița-de-vie europeană. Noroc cu rădăcinile speciilor
nord-americane, folosite în întreaga lume pentru a altoi V. vinifera,
astfel încât aceasta să reziste în fața Phylloxerei.
România este unul dintre cei mai mari producători de vinuri din lume,
cu o producție (în 2003)
de aproximativ 545.700 de tone de vin. Mulți europeni și cumpărători de vin au
venit pe aici, datorită prețurilor accesibile atât la terenurile cu viță de vie cât
și la vinuri, comparativ cu alte vinuri produse de națiuni cum ar fi Franța, Germania sau Italia. Dar vom reveni la România!
Vinul
roșu și vinul alb. Noroc!
Șampanie
franțuzească
În
articolul următor vom scrie despre etimologia uneltelor folosite în procesul
trhnologic de cultivare a viței de vie și obținerea vinului.
Să fiți iubiți!
Constantin NIŢU
„Amintirile noastre
sunt singurul paradis din care nu putem fi Izgoniți." Jean Paul Richter
