Jocuri de cuvinte - invazie
Geografie lingvistică
Invazie
Moto: „Mă-ntreb şi azi, deşi nu-mi place,/ De paradoxul vremii noi:/ Când lumea luptă pentru pace,/ Nu-i pacea lumii în război?” (De ziua mondială a păcii, de Stelică Romaniuc)
Istoria ne învață multe despre invazii. O invazie este o intrare neașteptată, năvălire a unei armate inamice într-o țară (cu scopul de a o cuceri, de a o subjuga), zicându-i-se și cotropire, invadare.
Dar ne pot invada nu numai armatele străine, ci și unele specii de plante sau de animale dăunătoare sau parazite prin apariția lor rapidă și masivă, cu caracter de calamitate, într-o regiune. În medicină este stadiul în evoluția ciclică a unei boli infecțioase, care durează de la apariția primelor semne de boală până la instalarea fenomenelor clinice caracteristice, cam ca pandemia asta de acum.
DEX '09 (2009) prezintă etimologia „Din fr. invasion, lat. invasio”. Adică l-am moștenit din cuvântul francez invasion, acesta moștenit din latinul târziu și latinul vulgar invasio, „atac, invazie, uzurpare”, acesta din invāsus, participiu trecut al lui invādō, „intru, invadez”, în fine acesta din in-, „în”, + vādō, „mă duc, mă grăbesc”.
În diferite limbi invaziei i se spune:
֍ ākramaṇ - आक्रमण în hindi, ākramaṇa - ఆక్రమణ în telugu (din sanscritul ākramáṇa - आक्रमण);
֍ aloubadeg în bretonă;
֍ Amarsch în luxembourgheză;
֍ calata în italiană;
֍ chimip - 침입, chimgong - 침공 în coreană;
֍ dagîrkirdin - داگیرکردن în kurdă;
֍ eisvolí - εισβολή în greacă;
֍ gaan-bù-grùk - การบุกรุก în thai;
֍ ḡazw - غزو, iḡāra - إغارة, intihāk - انتهاك în arabă;
֍ inbasioa în bască, invaasio în finlandeză, invado în esperanto și în ido, inval în afrikaans, invasão în portugheză, invasie în neerlandeză, invasió în catalană, Invasion în germană, invasion ]n daneză, engleză și franceză, invasión în galiciană, asturiană și spaniolă, invasion în suedeză, invasione în italiană și în corsicană, invasioon în estonă, invasjon în norvegiană, invaze în cehă, invázia în slovacă, invazie în română, invazija - инвазија în macedoneană și în sârbă, invazija în bosniacă și în croată, invāzija în letonă, invazija în lituaniană și în slovenă , invázió în maghiară, invaziya - инвазия în bulgară, invazye – ינוואַזיע în idiș, invażjoni în malteză;
Cuvântul invazie în diferite limbi
֍ infaru în engleză veche;
֍ innrás în islandeză;
֍ ionradh în irlandeză;
֍ intihāk - انتهاك în arabă;
֍ işğal în azeră, ishgʻol în uzbecă (din arabicul ʾišḡāl - إِشْغَال);
֍ maahantunkeutuminen în finlandeză (din maahan, „pământ, teren, țară”, + tunkeutuminen, „penetrare, invazie”);
֍ našescie - нашэсце în bielorusă, našéstvije – наше́ствие în bulgară și în rusă ;
֍ nerxužum - ներխուժում, aršavank – ʿարշավանք în armeană;
֍ pushtimi în albaneză;
֍ qīnzhàn - 侵占, zhànlǐng - 佔領, 占领, qīnlüè - 侵略, rùqīn - 入侵, qīnrù - 侵入 în chineză;
֍ saldırı în turcă;
֍ šemoseva - შემოსევა în gruzină;
֍ shinryaku - 侵略 în japoneză;
֍ sissetung în estonă;
֍ sự xâm lược, sự xâm chiếm în vietnameză;
֍ tahâjom - تهاجم în persană;
֍ tunkeutuminen în finlandeză (din tunkeutua , „a penetra, a invada”, + -minen);
֍ Überfall în germană (din über-, „peste”, + fall, „cădere”, din fallen);
֍ vpád în cehă și în slovacă:
֍ vtórhnennja - вто́ргнення în ucraineană, vtoržénije - вторже́ние în rusă;
֍ פְּלִישָׁה în ebraică.
Invazii în istorie
Moto: „Zici că la război, iubito,/ Vii cu mine fără preget.../ O, dar cum plângeai asară,/ Când te-ai înţepat la deget!” (Zici că la război, de George Topîrceanu)
Invaziile cunoscute sau ascunse de istoria sunt numeroase. Puteți citi despre câteva mai importante printr-un simplu click. Noi am scris despre venirea hunilor pe teritoriul actual al Ungariei, despre venirea ungurilor și despre expansiunea vikingilor numiți și varegi.
Mai puteți citi despre mari invazii în Wikipedia: invazia asiriană a regatului Israel, invazia persană a Greciei, invazia macedoneanǎ a Persiei, invazia romană a Britaniei, invaziile barbarilor, expansiunea musulmană, invaziile vikingilor, cucerirea normandă, cruciadele (despre care vom scrie și noi), invazia lui Ginghis Han asupra Chinei, invazia mongolă în Europa, invazia timuridǎ a Indiei, invazia manciuriană a Chinei, invaziile otomane în Europa, invazia olandeză a Angliei, invazia francezǎ al Rusiei, invazia sovietică a Poloniei, invazia germanǎ a Uniunii Sovietice, și invazia americană a Irakului etc. Separat scriem despre invaziile rușilor.
Invaziile rușilor în spațiul danubiano-pontic
Moto: „Bărbaţii-n zile de război/ Se bat de moarte între ei,/ În timp de pace sunt eroi/ Răpuşi cu gura de femei.” (Soarta bărbaţilor, de Goethe din Epigrama germană de cinci secole, 1999, traducere de Florea Ştefănescu)
În comunism nu se putea vorbi de invaziile rușikor, se vorbea doar de invazia nemților, exemplificând prin Iatoria R.P.R. (În timpul invaziei nemțești pe teritoriul țării noastre, starea poporului s-a înrăutățit foarte mult). Zaharia Stancu, în „URSS” amintește de invazia franceză din 1812 (1812... Moscova devine mormântul marii armate napoleoniene de invazie.), iar Alexandru Sahia, tot într-o lucrare „URSS”, de invazia tătarilor (pe la 1240 [Kievul] este ruinat aproape în întregime de invazia tătărască).
Și alți scriitori scriu despre invazii. Dumas scrie despre invazia turcilor în Ungaria: „[...] Turcii invadaseră Ungaria și, la chemarea lui Ludovic al V-lea, Ludwig plecase cu fratele său în arme contele Karl de Homburg [...]” ([…] les Turcs avaient fait une invasion en Hongrie, et, à l’appel de Louis V, Ludwig était parti avec son frère d’armes le comte Karl de Hombourg […] [Alexandre Dumas, Othon l’archer, 1839]).
Cum noi am scris despre Napoleon și istoria Franței, am consemnat, ca și Alfred de Barbon, despre invazia prusacilor în teritoriul francez: „Înfrângerea teribilă de la Sedan și invazia teritoriului din septembrie 1870 au pus capăt regimului imperial.” (La terrible défaite de Sedan et l’invasion du territoire, en septembre 1870, mirent fin au régime impérial [Alfred Barbou, Les Trois Républiques françaises, A. Duquesne, 1879].).
Dar a venit timpul să ne referim la invaziile rusești. Eu cred că au fost vreo 13. Amintim și de testamentul lui Petru cel Mare, care dorea cucerirea a mari fâșii de pământ în jrul granițelor Rusiei. Cele trei imperii vecine sau stăpânitoare ale teritoriilor românești au fost Imperiul Otoman, Imperiul Austriac și Imperiul Țarist. Și astăzi se refac imperiile, dar cu metode economice.
După căderea Constantinopolului, în 1453, principatul moscovit a devenit prin cuceriri successive de teritorii şi etnii, Marea Rusie, țarul intitulându-se „împărat a toate Rusiile”. Țarul s-a erijat ca moştenitor al culturii şi misiunii istorice a Bizanţului. Primul contact politic mai direct cu principatele române are loc în anul 1711, când Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, voia să scape de vasalitatea turcească, încheind un tratat cu Petru I, țarul Rusiei.
Între altele, în tratat se specifica că „Frontiera principatului Moldovei este determinată, după drepturile sale din vechime, de către Nistru, Cameniţa, Bender, inclusiv teritoriul Bugeacului, Dunărea, Valahia, Marele Ducat al Transilvaniei şi graniţele deja cunoscute cu teritoriul Poloniei" Este primul act prin care Rusia recunoaşte frontierele legitime ale Moldovei. Urmează războiul ruso-turc cu înfrângerea ruşilor la Stănileşti.
Prima invazie are loc în 1739, în războiul ruso-turc din 1735-1739, cauzat de tentativele de expansiune ale rușilor la Marea Neagră precum și incursiunile tătarilor crimeeni în Ucraina. Acestea au fost motivele repetate care au dus și la alte conflicte în trecut. După mai multe raiduri începute în 1735, trupele rusești au nimicit rezistența Hanatului Crimeii, iar în 1739 au trecut Nistrul în Moldova.
După ce i-au înfrânt pe turci în bătălia de la Stăuceni, au mărșăluit spre capitala Moldovei, Iași, pe care au cucerit-o. Prin tratatul de pace de la Niš semnat pe 3 octombrie 1739, rușii păstrează Crimeea și Azovul, cu condiția de a nu le militariza, iar ruşii părăsesc pământul românesc. Rușii au suferit cele mai grele pierderi în război, mai ales din cauza epidemiilor.
A doua invazie are loc în 1768, într-un nou război ruso-turc (1768–1774), numit și al V-lea război ruso-turc, izbucnit în urma luptei nobililor polonezi contra protectoratului rus din timpul țarinei Ecaterina cea Mare. Rușii au ieșit câștigători. Acest amestec în Polonia a determinat Imperiul Otoman să declare război Rusiei.
Pretextul războiului a fost înlăturarea unui regiment de cazaci al trupelor ruse care a intrat în Polonia. Turcii au învinuit cazacii de masacrul făcut în rândul populației din Bălți. Sultanul otoman Mustafa al III-lea declară la 25 septembrie 1768 război Rusiei.
Turcii contau pe o alianță a Confedrației poloneze de la Bar. Rusia era sprijinită în război de Marea Britanie, iar Frederic cel Mare al Prusiei oferă ajutor în schimbul împărțirii Poloniei. Armatele ruseşti invadează Tările Române.
Ecaterina a II-a cerea anexarea celor două provincii la Rusia sau cel puţin independenţa lor, cu gândul de a le anexa într-un viitor apropiat. Aceste cereri neliniştesc însă Austria şi Prusia care se opuneau dorinţelor de expansiune spre sudul Europei, a Ruşilor.
La data de 21 iulie 1774 otomanii semnează tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi (astăzi, satul Kainardja din Dobrogea de Sud, în Bulgaria). În urma acordului de pace, Hanatul Crimeii devine independent, nu mai este vasal porții otomane. Rusia primește o despăgubire de război de 4,5 milioane de ruble, și două porturi importante la Marea Neagră.
A treia invazie are loc în anul 1787, în războiul ruso-turc din 1787–1792, cu victorie pentru ruși. În 1787 Turcia, folosindu-se de susținerea Marii Britanii, Franței și Prusiei, a înaintat un ultimatum imperiului rus de a reinstala vasalitatea Hanatului Crimeii și Gruziei (Georgiei), dar și permisiunea din partea Rusiei de a controla corăbiile care treceau prin strâmtorile Bosfor și Dardanele.
Ruşii trec pentru a treia oară Nistrul. Prin tratatul de la Iași din 1792, otomanii au recunoscut anexarea Hanatului Crimeii din 1783 de către Rusia. Regiunea Edisan (cu Odessa și Oceag) a fost cedată și ea Rusiei, iar Nistrul a devenit frontiera rusă în Europa, în timp ce frontiera rusă asiatică, râul Kuban, a rămas neschimbată.
Din păcate țările române, numite de turci „Daçya", au rămas sub jugul otoman. Așadar, bătuții turci sunt obligaţi să cedeze Rusiei ţinutul dintre Bug şi Nistru, cunoscut sub numele de Transnistria, ruşii ajungând vecini pe Nistru cu Principatul Moldovei.
De-acum începe tragedia noastră, deoarece pofta rusească este de nestăvilit. Sub forma diferitelor „pan"-uri (pan-ortodoxism, pan-slavism, mai târziu pan-comunism) se ascundea, de fapt, intenţia lor de a ajunge la Adriatica, la slavii sudici, trecând peste principatele Țara Românească și Moldova.
A patra invazie are loc în 1806, în cadrul războiului ruso-turc din 1806–1812, victorios pentru ruși, aducându-i din nou pe ruşi în ţările române. Războiul a izbucnit în contextul războaielor napoleoniene. În Muntenia, atacul masiv otoman care viza ocuparea Bucureștiului a fost oprit la Obilești de Mihail Miloradovici și cei numai 4.500 de soldați (2 iunie 1807).
Flota rusă din Marea Neagră a blocat strâmtorile și a distrus flota otomană în bătăliile Dardanelelor și Athosului. Europa se nelinişteşte din nou, căci acum era vorba de împărţirea imperiului otoman, ajuns în starea de „bolnav al Europei".
Ocuparea Basarabiei, a Dobrogei și trecerea Dunării au loc în repetate rânduri. Au loc neîntrerupte negocieri - Franţa cu turcii, Austria cu ruşii, din nou Franţa cu rușii etc. În toate aceste negocieri se punea problema ţărilor noastre pe care le „pohteau" şi ruşii şi austriecii.
Nu se ajunge la nicio înţelegere şi armatele ruseşti sunt obligate să se retragă peste Nistru. Norocul ne-a surâs, căci aceste „pohte" nepotolite ale ruşilor şi austriecilor s-au neutralizat reciproc. Rezultatul acestor ocupaţii succesive ale Moldovei şi Munteniei a fost devastator.
Iată ce observau chiar şi străinii: „locuitorii mai erau expuşi, în afara acestor rechiziţii, să le spunem regulare, la tot felul de abuzuri, hoţii, jafuri, care îi aduceau la nivel de sărăcie". Sau: „... armata rusă distrusese în aşa măsură această ţară (Valahia), încât la începutul anului, ea nu mai oferea decât imaginea unui deşert". (Meriage, către guvernul francez).
Tot în cadrul războiului ruso-turc din 1806–1812 are loc a cincea încălcare a teritoriului român în 1811. Manevra înșelătoare a lui Kutuzov l-a determinat pe comandantul otoman Ahmed Pașa să-și conducă cei 60.000 de oameni într-un atac împotriva rușilor.
Bătălia dintre cele două forțe a avut loc pe 22 iunie 1811 lângă Ruse. Deși ofensiva turcă a fost respinsă, Kutuzov a hotărât să se retragă în Basarabia. La începutul lunii octombrie, un puternic detașament rus a traversat în condițiile unui secret desăvârșit Dunărea și pe 2 octombrie a atacat în toiul nopții forțele lui Ahmed Pașa. Peste 9.000 de otomani au fost uciși. Ahmed Pașa a fost învins, predându-se împreună cu forțele sale lui Kutuzov pe 23 noiembrie.
Pe 28 mai 1812, Kutuzov a semnat Pacea de la București, prin care Imperiul Otoman ceda Basarabia. Tratatul a fost aprobat de țarul Alexandru I pe 11 iunie 1812, cu doar o zi înainte de declanșarea invadării Rusiei de către armatele napoleoniene. Turcilor li se ceruse cedarea Moldovei până la Siret.
Dar cum Napoleon decisese atacarea Rusiei, rușii se grăbesc să încheie pacea cu otomanii, mulţumindu-se cu provincia dintre Nistru şi Prut. Cu toate că turcii nu aveau dreptul de a ceda ceva ce nu le aparţinea (firmanele turco-moldave din anii 1500 erau clare), ruşii ne răpesc Basarabia şi începe procesul de rusificare a ei.
Cea de a șasea invazie are loc în anul 1821, cu ocazia răscoalei Eteriei contra turcilor şi încercarea de implicare a provinciilor româneşti în ea, manifestându-se nelipsitele încălcări şi pauperizarea populaţiei române. Revoluția română de la 1821, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, s-a integrat în mișcările generale sociale și naționale care au zdruncinat continentul european de la vest la est.
Eteriștii au încercat să provoace o acțiune militară a Rusiei împotriva imperiului otoman, nereușind decât o reacție contrară. Țarul Alexandru I al Rusiei s-a dezis imediat de acțiunile Eteriei, dar și de revoluția română. Rusia nu putea interveni decât pentru a restaura vechea ordine amenințată de eteriști și de panduri, imprudența lui Ipsilanti determinând contrareacția țaristă.
A șaptea invazie are loc în anul 1828, în cadrul războiului ruso-turc din 1828–1829, izbucnit ca urmare a suspendării Convenției de la Akkerman (Cetatea Albă, Basarabia) și închiderea strâmtorilor Bosfor și Dardanele de către Poarta Otomană după distrugerea flotei sale în Bătălia de la Navarino.
Pe 14/26 aprilie 1828, trupele ruse staționate în Basarabia au primit ordinul să atace posesiunile otomane de la sud de Dunăre. Pe 1 mai, rușii au asediat Brăila (la acea vreme, raia otomană). Un alt corp de infanterie a traversat Dunărea în regiunea Ismail – Reni. Aceasta nu a fost o decizie bună, deoarece terenul inundat a încetinit aproximativ o lună înaintarea trupelor ruse, ceea ce a permis turcilor să trimită în zonă 10.000 de oameni pentru întărirea pozițiilor de pe malul drept al fluviului.
În prezența a însuși țarului Nicolae I, grosul trupelor ruse au forțat cursul Dunării. În ciuda focului puternic de artilerie și infanterie, tranșeele avansate ale turcilor au fost cucerite. Rușii au cucerit în zilele care au urmat Isaccea, Măcin, Hârșova și Tulcea.
În 1829 generalul Kiseliov, care comanda trupele ruse din Principatele Dunărene, a mobilizat o parte a trupelor din Muntenia și a traversat Dunărea, îndreptându-se spre Albania. Amenințările multiple l-au convins pe sultan să ceară pacea prin intermediul ambasadorului Prusiei. Rușii și-au încetat acțiunile ofensive și, pe 2 septembrie 1829, a fost semnat Tratatul de pace de la Adrianopol.
Recapitulând, trupele Rusiei țariste au trecut Prutul și, în câteva zile, au ocupat Moldova și Țara Românească. În locul domnilor celor două principate (Ioniță Sandu Sturdza, Domn al Moldovei și Grigore al IV-lea Ghica, Domn al Țării Românești), obligați să se retragă, s-a instituit o administrație militară rusă, în frunte cu contele Pahlen, numit președinte deplin împuternicit al adunărilor (divanurilor Moldovei și Valahiei). Războiul încheiat pe 2/14 septembrie 1829, s-a încheiat prin pacea de la Adrianopol și s-a soldat cu ocuparea Țărilor Românești de către armatele țariste până la 1856.
Efectele deosebite ale războiului au avut loc în Dobrogea. Toată partea de nord a Dobrogei a fost ocupată de trupele rusești. Cu această ocazie, 18.000 de turci, 200 de tunuri moderne, întreaga flotilă dunăreană a otomanilor au căzut în mâinile rușilor și 65 de sate au fost rase de pe suprafața pământului.
Încă de la începutul războiului, toate fortărețele, până la Valul lui Traian (Isaccea, Măcin, Tulcea, Hârșova, Kiustenge), au fost cucerite de ruși. În baza tratatului de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829, iar fortăreața din cetatea Hârșova a fost distrusă.
Fortificațiile și orașul Constanța au fost distruse, iar populația a fost decimată de ciumă. Pierderile au fost atât de mari, încât la încheierea păcii, în Constanța rămăseseră numai 60 de case. A fost distrusă și localitatea Medgidia, care a devenit oraș după 1853-1854, când autoritățile musulmane au adus aici, peste populația autohtonă, numeroși locuitori de origine tătară. Altă localitate distrusă a fost orașul Tulcea. Pentru repopularea lui au fost aduși aici de către guvernul otoman locuitori creștini din Prislava (azi Nufărul, pe brațul Sf. Gheorghe, la 9 km de Tulcea).
Rușii ocupă Moldova şi Dobrogea timp de 6 ani. Sărăcia la care ajunseseră românii, era extremă: „Ocupaţia rusească a venit cu cortegiul ei de rele - jafurile insuportabile, cererea continuă de căruţe pentru transporturi, brutalităţile şi maltratările ce cădeau asupra poporului".
Un lucru benefic pare a fi Regulamentul organic (Органический регламент - Organitscheski reglament), prima lege organică cvasi-constituțională în Principatele Dunărene, Țara Românească și Moldova. A fost promulgat în 1831-1832 de către autoritățile imperiale rusești și a rămas valabil până în anul 1858.
Conservator în esență, documentul a inițiat totuși o perioadă de reforme, care au pus baza modernizării societății locale. Regulamentul a confirmat parțial guvernarea tradițională (inclusiv conducerea de către „hospodari”). Regulamentul a oferit celor două principate primul lor sistem comun de guvernare.
A opta invazie are loc cu ocazia revoluţiei române din 1848, înăbuşită prin intervenţia trupelor ruse. Prin convenţia de la Balta-Liman (19 aprilie/1 mai 1849), înțelegere semnată între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, se reglementau situațiile politice din cele două Principate Dunărene.
Moldova (care se afla sub regimul ocupației militare rusești din primăvara anului 1848 ca urmare a revoluției de la 1848 din Moldova) și Muntenia (unde guvernul provizoriu liberal își asumase pentru scurtă vreme puterea, mai înainte de a fi înlăturat de la putere de intervenția comună ruso-otomană) erau reconfirmate ca state aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dar sub protectorat țarist (stabilit prin Regulamentul Organic în 1831-1832). Influența otomană în Principate a crescut prin semnarea acestui tratat. Prezența militară comună ruso-otomană a fost menținută până în 1851.
Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 și a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte.
Este considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioase pe continent, primul conflict la declanșarea căruia presa și opinia publică occidentală au jucat un rol semnificativ, Războiul a început în iulie 1853 prin ocuparea de către Imperiul Rus a Principatelor Române, a noua invazie, sfârșind în martie 1856 când Rusia cere oprirea ostilităților.
Cele mai multe lupte s-au dus în Peninsula Crimeea. În cadrul acestuia, în 1853 are loc o nouă invazie rusească în principate. Se jefuiesc visteriile statelor noastre. Dar în 1854, statele europene declară război Rusiei şi asediază Sevastopolul. La încheierea păcii, se restituie Moldovei sudul Basarabiei (stăpânit acum de... Ucraina, pe care noi o divinizăm!).
Prin Tratatul de la Paris (1856) Principatele Române au obținut cu ajutorul marilor puteri (Marea Britanie și Franța) independența (de facto) față de Rusia și Imperiul Otoman. Trei ani mai târziu fondarea Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești în 1859 (Mica Unire) a reprezentat piatra de temelie la crearea statului modern.
Cea de a zecea invazie are loc în 1877, prin convenție, eveniment numit de noi războiul de independenţă, iar de literatura istorică internațională războiul ruso-turc din 1877-1878, care și-a avut originea într-o răspândire a naționalismului în Peninsula Balcanică și în dorința Rusiei de a recupera pierderile teritoriale suferite în Războiul Crimeei, recăpătând supremația în Marea Neagră și încurajând mișcările politice de eliberare a popoarelor din Balcani de sub dominația otomană.
Principatele Române, reunite în 1859 sub Cuza și acum sub sceptrul lui Carol I, intră în războiul ruso-turc ca aliate ale Rusiei. Drept răsplată, ruşii, care printr-o convenţie parafată de însuşi țarul Rusiei recunoştea drepturile româneşti şi integritatea teritorială, ne răpescc cele trei judeţe din sudul Basarabiei, încorporate Moldovei în 1857.
Rusia a impus otomanilor tratatul de la San Stefano la 3 martie 1878, prin care Imperiul Otoman recunoștea independența României, Serbiei și Muntenegrului, dar și autonomia Bulgariei. Conform acestui tratat, Bulgaria autonomă aflată sub protecția Rusiei avea un teritoriu foarte extins, cuprinzând Macedonia, mare parte din Dobrogea (până la sud de Constanța) și Tracia de Sud, având ieșire la Marea Egee.
Despre primul război mondial noi am scris. Acolo am amintit că în 1918, Basarabia și Bucovina. prin decizii ale popoarelor lor, revin la sânul naţiunii române. Se formează România Mare!
Dar în 1940 are loc o a unsprezecea invazie. România este ruptă din nou. Prin pactul Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939, ruşii ne-au răpit iarăşi Basarabia și partea de nord a Bucovinei. Printr-un ultimatum brutal, duşmănos şi necivilizat ni se acordă trei zile pentru evacuarea întregii provincii, cu toată administraţia ei.
Apoi armata română, ce avea ordin să nu riposteze, este umilită şi fugărită până la Prut. Aveau să ni se mai ia sudul Dobrogei de vcătre Bulgaria și Ardealul de nord-vest de către Ungaria. Sugestiv este videoclipul Dorul Basarabiei (Basarabia furată).
În 1941, România, în alianţă cu foştii prieteni ai ruşilor, „fasciştii" germani, trec înapoi Prutul. Armata română, ultragiată şi umilită în 1940, primeşte ordinul de la Antonescu: „Vă ordon, treceţi Prutul!" Astfel, am recuperat ceea ce era al nostru, ceea ce este al nostru. O reparaţie istorică a dreptului poporului nostru de a dispune de viaţa lui.
A douăsprezecea, şi sperăm ultima invazie clasică rusească, are loc după 23 August 1944. Trupele ruseşti ne ocupă, după ce regele Mihai îl arestează pe mareșalul Antonescu și ordonă încetarea luptelor de către armata română. Rusia tergiversează încheierea armistițiului cu România de la 23 august până la 12 septembrie 1944, în acest timp ocupând România fără luptă, ba luând prizonieri peste 170.000 de militari români. Trupele rusești au fost retrase din România în 1953, dar Românbia a rămas în blocul țărilor socialiste până în 1989.
În 1968, trupele Tratatului de la Varșovia, cu excepția armatei române, au invadat Cehoslovacia. Eram locotenent major în Brigada 38 ROT (Rachete Operativ-Tactice) din Ineu, comandată de colonelul Moise, ulterior șeful artileriei Armatei 1 din București. Am susținut în iune examenul de admitere la Academia Militară, Secția ingineri, reușind pe primul loc, cu media 9,80. În august, în 24 de ore din brigadă de rachete am devenit brigadă antitanc, eu devenind din ofițer cu pregătirea datelor la Dn. 1 ROT, comandat de maiorul Corlan, comandantul bateriei 1 AT.
Tot în aceste 24 de ore am primit șase camionane noi de la Brașov, care tractau tunuri AT germane de calibru 75 mm, câte un ochitor și un comndant de piesă pentru fiecare tun de la unități de artilerie și încă două camioane cu proiectile pentru fiecare tun, muniție fiind și în camionul care tracta tunul.
Am executat antrenamente și trageri în poligonul de la Daia. Am ales și am amenajat poziții de tragere și amplasamente pe aliniamente succesive de la câțiva kilometri de graniță până la poalele Munților Apuseni. Dar le-a dat Dumnezeu gândul cel bun rușilor și trupele pregătite de invazie staționate în Ungaria, Bulgaria și Moldova Sovietică au primit ordin de retragere prin decembrie 1968.
A treisprezecea invazie a fost de alt tip, în 1989. Ofițeri ai securității sovietice, majoritatea subordonați GRU, direcția principală de cercetare a armatei sovietice, îmbrăcați în civil, erau „turiști” în România, majoritatea bărbați, în automobile Lada. Câte 3, 4 sau 5 într-un automobil, erau prezenți pe tot teritoriul țării, peste 20.000 dintre ei fiind retrași din România abia în septembrie 1989. potrivit recunoașterii lui Petre Roman.
Alte trupe SPETZNAZ erau masate la granițele României, pregătite să intervină în decembrie 1989 când Iliescu și Roman s-au întreținut cu guvernul de la Moscova și când patriotul general Gușe îi contra că armata română nu are nevoie de „ajutorul” sovietic.
Rezultatul îl cunoașteți. În toate domeniile, inclusiv cel militar, s-a beneralizat principiul caramitro-dinescian „Mircea, fă-te că lucrezi!” În domeniul militar l-aș exemplifica cu expresia „piloți, făceți-vă că luptați cu epavele F 16 de la portughezi și norvegieni!”
Am luat, pe bani grei, chiar și patruinstalații de lansare americane a rachetelor care „bat” la distanța maximă de 300 km, echivalente ca bătaie cu fostele instalații rusești pentru rachete SCUD 8K-14. Și totul contra a 4 miliarde de dolari plătiți înainte, ca la damele cu pești! Și una am donat-o Ucrainei. Împotriva cui le vom folosi? Câte rachete avem? Sau n-avem? Că nu prea știu nici dacă aveam rachete 8K-14...
Recapitulând, de-a lungul ultimelor trei secole din istoria noastră am suferit 12 invazii ruseşti și a treisprezecea de alt tip. De 12 ori aceste armate au tercut Nistrul şi Prutul, cu direcţia spre vest și spre sud-vest, jefuind şi umilind ţările româneşti, în avântul lor agresiv de a-şi mări imperiul.
Astăzi, diplomaţia rusească și ucraineană ne acuză că în anul 1941 am îndrăznit să recuperăm ceea ce este al nostru, Basarabia şi ţinuturile Bucovinei. Şi ne acuză într-o formă expresivă, cinică şi făţarnică, specifică, de altfel, politicii ruseşti că ne-am aliat cu fascistul Hitler pentru a ne recupera ceea ce ei, ruşii, ne răpiseră, în alianţă cu acelaşi fascist Hitler, atunci când au încheiat înţelegerea Ribentrop - Molotov de a împărţi Europa între ei.
„Vă ordon, treceţi Prutul!" ordin dat de mareșalul erou Antonescu, căruia nu i se știe mormântul, a însemnat în 1941 o reabilitare a noastră ca popor, o reparaţie istorică a armatei române ce fusese agresată şi umilită. Orice bun român nu poate fi decât de acord cu această chemare la demnitate. Între timp, la inițiativa lui Crin Antonescu, profesor de istorie, dar nu un bun trăitor de istorie, s-a votat o lege prin care nu avem voie să-i slăvim pe adevărații eroi români, trăind o istorie falsă! Ba lăudăm în exces americanii care ne-au bombardat în 1944, dar și evreii, îi învățăm în școli, din rândul lor fiind unii care s-au instalat la puterea comunistă și au băgat în închisori și lagăre mulți români patrioțui.
Invazii moderne: anexarea Crimeii
Moto: „Rusia: o ţară care ajută cu mărinimie alte ţări; ajutorul ei se numeşte invazie.” (George Budoi, din Aforisme, 2014)
În scurta istorie de mai sus ați întâlnit numele peninsulei Crimeea. Peninsula Crimeea (în rusă Крымский полуостров, în ucraineană Кримський півострів, în tătara crimeeană Qırım yarımadası), cunoscută sub denumirea de Crimeea, se află pe coasta de nord a Mării Negre.
Peninsula Crimeea (imagine satelitară)
Peninsula este localizată la sud de Regiunea Herson, Ucraina și la vest de Ținutul Krasnodar, Rusia. Ea este unită cu regiunea Herson prin Istmul Perekop și separată de Kuban prin Strâmtoarea Kerci. Peninsula este înconjurată de două mări: Marea Neagră (la vest și sud) și Marea Azov (la est).
Crimeea (sau Peninsula Taurida, din antichitate până în epoca modernă timpurie) a fost istoric un hotar între lumea clasică și stepa ponto-caspică. Marginea sa sudică a fost colonizată de: greci și perși, romani, Imperiul Bizantin, goți crimeeni, genovezi și Imperiul otoman. Interiorul său era ocupat de o castă schimbătoare, a nomazilor eurasiatici și a imperiilor invadatoare, precum cimerienii, sciții, sarmații, goții, alanii, bulgarii, hunii, kazarii, poloveți, mongoli și Hoarda de Aur. Crimeea și teritoriile adiacente erau unite prin Hanatul Crimeii în secolele XV-XVIII, un stat al tătarilor din Crimeea, monarhie, în perioada 1441 – 1783. anexat de Imperiul Rus în 1783.
A fost hanatul turcic succesor al Imperiului Hoardei de Aur, care a rezistat cel mai mult ca timp, cu capitala Bakcisarai (Palatul grădinilor). Un urmaș al lui Genghis Han, Haci Ghirai, venit din Marele Ducat al Lituaniei, unde trăia în exil, a acceptat să devină și han.
Hanatul cuprindea peninsula Crimeea și stepele din sudul Rusiei. După moartea lui Haci Ghirai a izbucnit lupta pentru tron între fiii hanului. În luptă a intervenit Imperiul Otoman, impunându-l pe tron pe unul dintre fii, Meñli I Ghirai.
În 1475 Hanatul Crimeii a intrat sub protectoratul Imperiului Otoman. Coasta sudică a Crimeii a devenit un sancak otoman (provincie), hanii au continuat să stăpânească restul peninsulei și stepele nordice. În ciuda subordonării feudale, sultanii îi tratau pe hani ca pe niște aliați, nu ca pe supuși.
Hanii trebuiau să primească recunoașterea sultanului, acesta din urmă nu se amesteca niciodată în alegeri. Tătarii nu au plătit niciodată tribut otomanilor, în schimb au fost plătiți pentru serviciile pe care le făceau turcilor în timpul campaniilor militare. Armata otomană prețuia în mod deosebit calitățile cavaleriei ușoare tătare.
Cavaleria tătară devenise indispensabilă pentru campaniile otomane din Europa și Asia. Tătarii crimeeni au devenit dependenți de prada de război obținută după campaniile militare otomane încununate cu succes, iar când Imperiul Otoman a intrat în declin, economia tătară a intrat la rândul ei în declin.
În secolul al XVI-lea, Hanatul Crimeii se considera succesorul de drept al Hoardei de Aur. De aceea era moștenitorul teritoriului acesteia din urmă, teritoriu stăpânit în acele vremuri de hanatele mongole din regiunea Volgo-Caspică.
Legea în hanat se baza pe tradiția tătară, legea islamică și pe anumite prevederi împrumutate de la otomani. Pământul era al statului, dat în folosință nogailor. Șeful musulman local era muftiul, care era ales dintre clericii islamici locali. Principala sa sarcină nu era de natură teologică sau judiciară, ci era cea financiară.
Hanatul Crimeii a fost cea mai importantă forță militară din Europa Răsăriteană până în secolul al XVIII-lea. Tătarii crimeeni au jucat un rol de primă importanță în apărarea granițelor islamului, în special împotriva moscoviților și puterilor europene. Pentru o lungă perioadă de timp, tătarii și nogaii, organizați în ceabuluri (unități militare) au efectuat raiduri în Principatele Dunărene, Republica Polono-Lituaniană și Cnezatul Moscovei.
În timpul a ceea ce se numea „culegerea recoltei din stepă”, tătarii înrobeau mulți țărani slavi, jefuiau satele și orașele, din această pradă de război hanul fiind îndreptățit să primească o cotă (savğa) care varia între 10 și 20%.
Campaniile militare se împărțeau în cele numite „sefer” – operațiuni miltare oficiale, conduse de hani – și cele numite „çapul” – raiduri de jaf întreprinse de grupuri separate de nobili – considerate uneori ilegale și interzise de hani, deoarece încălcau prevederile tratatelor oficiale între hanat și vecini.
O lungă perioadă de timp, până la începutul secolului al XVIII-lea, hanatul a menținut un intens comerț cu sclavi cu Imperiul Otoman și Orientul Mijlociu. Kefe era unul dintre cele mai importante și bine cunoscute piețe de sclavi.
Hanatul Crimeii s-a aliat în mai multe rânduri cu Uniunea statală polono-lituaniană și cu cazacii împotriva Cnezatului Moscovei, o putere zonală în continuă creștere, cu care intrase în competiție pentru teritoriile fostei Hoarde de Aur.
Regiunea disputată era foarte mult prețuită de Moscova, deoarece permitea așezarea rușilor în zone mai fertile și cu climă mai blândă, mai propice pentru agricultură decât teritoriile nordice pe care le avea deja în stăpânire.
S-a estimat în anumite studii că aproximativ trei milioane de oameni, ucraineni, ruși, polonezi, valahi, moldoveni, belaruși, circasieni ș.a., au fost capturați și transformați în sclavi, chiar și vânduți, în toată perioada de existență a Hanatului Crimeii.
Tactica principală a raidurilor tătarilor era urmarea cumpenei apelor dintre cele două mari bazine ale râurilor Nipru și Donețk, o rută care începea din localitatea crimeeană Perekop și ducea până în nord, la Tula. Tătarii făceau raiduri pe o rază de 100-200 de kilometri, jefuind toate localitățile și capturând mii de oameni transformați în sclavi.
Moscova mobiliza în fiecare primăvară în jur de 65.000 de soldați pentru asigurarea pazei granițelor în fortărețe și orașe întărite. În acest scop au fost fondate orașele Orel (1566) și Voronej (1586). Tinerii boieri și cazacii îndeplineau serviciul de pază a stepelor și de patrulare în acestea pentru ținerea sub observație continuă a mișcărilor ceambulurilor tătărești.
Declinul Hanatului Crimeii a fost strâns legat de declinul Imperiului Otoman și a schimbat echilibrul puterii în Europa Răsăriteană. S-a ajuns în situația ca tătarii care se reîntorceau din campaniile militare otomane să nu aibă pradă de război, iar pe fronturile de luptă europene, cavaleria ușoară, care nu beneficia de sprijinul unei artilerii moderne, să sufere pierderi grele în fața armatelor mai bine dotate ale Rusiei și ale altor puteri.
Până la sfârșitul secolului al XVII-lea, Moscova devenise un stat prea puternic pentru ca tătarii să-și mai permită să-l jefuiască. După întărirea statului moscovit, tătarii au fost lipsiți de unele dintre cele mai importante surse de venit: prada din jafuri și sclavii. Zonele crimeene au încetat să-i mai ofere hanului sprijinul necondiționat.
Forțele ruse au atacat puternic Hanatul în timpul campaniilor Cigirin și a campaniilor crimeene. În timpul războiului ruso-turc din 1735-1739, de care am scris, rușii aflați sub comanda felmareșalului Munnich au reușit în cele din urmă să atace hanatul chiar pe pământul peninsulei Crimeea.
Alte războaie au avut loc în timpul domniei împărătesei Ecaterina cea Mare. După victoria rușilor din 1768-1774, a fost semnat tratatul de la Kuciuk-Kainardji, care asigura independența Hanatului Crimeii față de Imperiul Otoman, în același timp transformând hanatul într-un aliat al Imperiului Rus.
La 8 aprilie 1783, Ecaterina cea Mare a intervenit în războiul civil din hanat, anexând de facto întreaga peninsulă. În 1787, Șahin Ghirai s-a refugiat în Imperiul Otoman, dar a fost executat pentru trădare. Familia regală Ghirai a supraviețuit până în zilele noastre.
Regiunea (oblasti) Taurida fusese creată printr-un decret al Ecaterinei cea Mare pe 2 februarie 1784. Capitala regiunii a fost inițial Bilohirsk, dar a fost mutată la Simferopol în 1784. Printr-un decret dibn 1796, regiunea a fost abolită și teritoriul, împărțit în 2 uezduri (Akmecetski [Акмечетский] și Perekopski [Перекопский]) a fost atașat Guberniei Novorossia.
Ceea ce se chema Noua Rusie în cadrul Imperiului Rus în 1897
În timpul războiului civil rus, Crimeea și-a schimbat stăpânii de numeroase ori și a fost un timp bastion al armatei albe antibolșevice. În Crimeea rușii albi conduși de generalul Vranghel au făcut ultima rezistență împotriva armatei roșii. Când rezistența a fost zdrobită în 1920, mulți luptători anticomuniști și civili au scăpat cu corabia cu care s-au deplasat la Istanbul. Între 56.000 și 150.000 de albi au fost uciși în cadrul terorii roșii, organizată de Béla Kun.
Cei „trei mari” la Conferință: Churchill, Roosevelt și Stalin
Crimeea a devenit parte a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse în 1921 ca Republica Autonomă Sovietică Socialistă Crimeeană, care a devenit parte a Uniunii Sovietice în 1922 (în perioada 1921–1944). Aici a avut loc Conferința de la Ialta din 4-11 februarie 1945 a celor „trei mari”, Winston Churchill, Franklin D. Roosevelt și Iosif Vissarionovici Stalin.
În timpul celui de-al doilea război mondial, în vara lui 1941 peninsula a fost invadată de Germania Nazistă și trupe românești, de-a lungul Istmului Perekop. În urma capturării Sevastopolului pe 4 iulie 1942, Crimeea a fost ocupată până când forțele germane și românești au fost eliminate într-o ofensivă a forțelor sovietice la sfârșitul lui mai 1944. Naziștii ar fi ucis în jur de 40.000 de evrei crimeeni.
Crimeea devine regiune (oblast' - область) în Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă (RSFSR, 1945–1954), iar tătarii crimeeni, ca și unii români din Basarabia, au fost deportați pe motiv că ar fi colaborat cu forțele naziste.
Peste 230.000 de oameni, aproximativ o cincime din populația totală a Peninsulei Crimeea la acea vreme, au fost deportați, în principal în Uzbekistan. Tot din Crimeea au fost expulzați și 14.300 greci, 12.075 bulgari și în jur de 10.000 de armeni.
Când secretar general al PCUS a devenit ucraineanul Nikita Hrușciov, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis un decret la 19 februarie 1954, de transfer al regiunii Crimeea de la RSFS Rusă către RSS Ucraineană.
Acest decret al Sovietului Suprem afirmă că transferul este motivat de „similaritățile economiei, proximitatea și relațiile economice și culturale apropiate dintre regiunea crimeeană și RSS Ucraineană.”
Dezvoltarea turistică și economică a regiunii a făcut ca populația să se dubleze, în 1989 locuind în regiune peste 1,6 milioane de ruși și 626.000 de ucraineni. Prin desființarea URSS, în 1991 Ucraina e recunoscută ca stat, având în componență Crimeea (1991–2014).
În ianuarie 1991 a avut loc un referendum în regiunea Crimeea, iar alegătorii au aprobat restabilirea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Crimeene. Așadar, după dizolvarea Uniunii Sovietice în mai puțin de un an, a fost formată Republica Autonomă Crimeea ca entitate constituentă a Ucrainei independente, o majoritatea ușoară a alegătorilor crimeeni aprobând independența Ucrainei la un referendum din decembrie.
După revoluția „portocalie” ucraineană din 2014, cu sprijinul știm noi cui, și fuga președintelui Ucrainei Viktor Ianukovici din Kiev pe 21 februarie 2014, președintele Rusiei, Vladimir Putin le-a zis colegilor săi că „trebuie să începem să lucrăm la returnarea Crimeii Rusiei” [„Vladimir Putin describes secret meeting when Russia decided to seize Crimea”. The Guardian. AFP. 9 martie 2015. Accesat în 4 ianuarie 2022].
Forțe necunoscute împreună cu miliții locale au preluat puterea în Republica Autonomă Crimeea și Sevastopol și au ocupat mai multe localități din Regiunea Herson din punctul terestru Arabat, geografic parte a Crimeii. În 2014 a fost organizat un referendum cu privire la alipirea Crimeii la Rusia, care potrivit datelor oficiale alipirea a fost susținută de majoritatea votanților.
Ar fi fost boicotat de multe persoane loiale Ucrainei și a fost denunțat drept ilegitim de guvernele occidentale. Adunarea Generală a ONU a aprobat o rezoluție care declara votul ilegal și invalid.
Președintele Rusiei Vladimir Putin a semnat un tratat cu auto-declarata Republica Crimeea, anexând-o la Federația Rusă sub forma a două subiecte federale: Republica Crimeea și orașul federal Sevastopol.
Deși Rusia a obținut controlul asupra peninsulei, suveranitatea a continuat să fie disputată cu Ucraina, iar cea mai mare parte a comunității internaționale consideră anexarea ilegală [Luhn, Alec (18 martie 2014). „Red Square rally hails Vladimir Putin after Crimea accession”. The Guardian. Moscow. Accesat în 4 ianuarie 2022], după cum s-a văzut atunci când Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat o rezoluție care cere statelor să nu recunoască schimbările ce țin de integritatea Ucrainei.
Au fost adoptate sancțiuni internaționale împotriva Rusiei și a unui număr de indivizi ca urmare a evenimentelor din 2014, inclusiv de UE, dar câinii latră și ursul rus trece mai departe. Vă amintiți ce relații bune avea Merkel cu Putin, că Germania s-a înțeles mereu cu Rusia. Vă amintiți poate unii că la căsătoria ministresei de externe a Austriei Putin a venit cu un cadou. Iar noi tot cu fundul îndreptat către Rusia am rămas...
Pregătirea unei invazii în Ucraina?
Moto: „Războiul este treaba barbarilor.” (definiţie celebră de Napoleon Bonaparte)
Ce s-a întâmplat în estul Ucrainei știți. Unii se fac că nu știu. Milițiile din zonele separatiste cu populație rusă din est au desfășurat acțiuni armate, cu armaent și muniții moderne, „strecurate” din Rusia. Se propune federalizarea Ucrainei. E drept că ucreainenii sunt renumi'i prin naționalismul lor, interzicând anumite drepturi pentru cetățenii altror naționalități.
Știm cum se poartă cu românii de pe acolo, pe mulți acceptându-i și încurajindu-i să se declare moldoveni, cum sunt interzise școli cu limba de predare română. Și noi, drept recompensă pentru efortul lor și al puterilor europene de a se anula tratatul Ribentrop – Molotov de la 23 august 1939, pe timpul lui Constantinescu am încheiat rapid tratatul cu Ucraina!
Lucrurile se deteriorează. În toamna anului 2021 ;i ]n 2022 numeroase trupe rusești sunt masate în jurul graniței cu Ucraina. Criza în curs de dezvoltare din Ucraina pare să îl îndrepte pe Putin către o invazie sângeroasă a Ucrainei.
SUA ar dori să îngenucheze Rusia și China din punct de vedere economic și militar.Dar nu ține! Putin știe asta și nu cedează, reclamând că nu așa s-au înțeles URSS cu SUA când au purces la distrugerea comunismului cu acordul lui Gorbaciov. După unii ar exista doar doi câștigători din această mișcare a lui Putin, Rusia, pentru care agravarea conflictului este un scop politic, și China, ale cărei ambiții ar fi foarte avantajate de retragerea Occidentului din țările este-europene, foste socialiste.
Americanii nu recunosc realitatea. În ciuda prăbușirii URSS, Rusia rămâne cea mai mare țară de pe planetă, încorporând 40% din suprafața Europei și o treime din suprafața Asiei. În anii 1890, Statul Major al Rusiei a efectuat un studiu al campaniilor sale militare între 1700 și 1870.
În aproape două secole Rusia a purtat 38 de războaie, din care doar două au fost defensive. Despre cele cu imperiul otoman am scris și noi mai sus. O analiză mai modernă nu ar schimba acest echilibru.
Dorința lui Putin despre nevoile de securitate ale Rusiei și sfera sa de influență sunt clare și totul e îndreptat împotriva extinderii NATO până la granițele sale. SUA și tinerii lor aliați cam bagă bățul prin gard.
· Se știe testamentul lui Petru cel Mare, ca la frontiere să fie în Rusia doar zone ale țărilor vecine. Așa s-a format Rusia și URSS. În al doilea război mondial, teritoriul Rusiei abia a fost atins.
Au fost invadate Ucraina, Belarus și națiunile baltice și a fost eliberată Basarabia. După ocuparea Ucrainei de către nemți au apărut forțe politice naționaliste și s-a trecut la uciderea soldaților ruși. E drept că la recucerirea Ucrainei la întoarcerea frontului nici armata roșie nu a stat degeaba, trecând la răzbunări.
Se recunoaște că rușii au avut cel mai mult de suferit în al doilea război mondial. Nu cu mult timp în urmă, un fost ambasador american la ONU a vorbit despre „contribuția imensă a Rusiei în acel război: „[Al doilea război mondial] face parte din istoria lor mândră în confruntarea cu puterile imperialiste, de la mongolii din secolul al XVI-lea și până la Napoleon în secolul al XIX-lea.”
Realitatea este că rușii reclamă „abuzul” și „încercuirea” de către NATO, despre care unii analiști militari, precum Radu Tudor, ar fi o iluzie, cum că, de exemplu, granița cu cele trei națiuni baltice ar reprezenta doar 1,4% din granițele Rusiei.
Oare afirmațiile rusești că NATO a promis că nu se va extinde spre est sunt neadevărate? Nu ni se spune ce au discutat liderii în această problemă. Și nu cred că vom avea acces la documente de acest tip.
Cine a hotărât prăbușirea URSS și a lagărului socialist sau comunist nu se va ști curând, doar se intuiește. Gorbaciov e cheia! Unii occidentali colaborau bine cu URSS, mai ales Germania. Noi refuzăm orice relație cu Rusia, stăm cu coada pe sus, pe când Germania sau Austria, ba chiar și vecina Ungaria, au relații economice și de altă natură excelente cu Rusia.
După 1991, SUA se tot laudă că dorea să aducă Rusia în „frăția internațională a națiunilor”, atribuind Kremlinului propriile ei imperative civilizaționale! Dacă a fost așa ar trebui să ne spună Radu Tudor, „analist” cât pe ce militar!
Uite că mai recunosc și occidentalii măreția Rusiei, precum premierul britanic Boris Johnson: „Când spunem că sprijinim suveranitatea și integritatea Ucrainei, nu vrem să fim adversari Rusiei sau s-o încercuim în vreun fel strategic ori să subminăm această țară măreață.”
Pentru a renunța la invazia rusă, Putin încearcă să obțină o renunțare a occidentului la înarmarea Ucrainei și la primirea ei în NATO. Recent SUA a introdus în Ucraina armamente și muniții de sute de milioane de dolari.Dacă occidentul, de fapt SUA, optează pentru opțiunea lui George Orwell numită „controlul realității”, e nasol!
Că Rusia nu permite să oferiți ajutor militar semnificativ țintei, să impuneți sancțiuni zdrobitoare, să opriți Nord Stream 2 și să-l forțați pe Putin să dea înapoi și să facă față multiplelor probleme interne ale Rusiei.
Între timp, China urmărește cu atenție și stă la pândă, iar oficialii SUA și NATO așteaptă cu îngrijorare următoarea mutare a lui Putin după ce Rusia a masat peste 100.000 de militari și armament la granița cu Ucraina.
Se va lăsa acesta descurajat de avertismentele Occidentului de a nu invada țara vecină sau este o ofensivă generală sângeroasă la orizont? Unii experți militari argumentează că aceasta reprezintă o suprasimplificare a situației și că Putin are mai multe opțiuni pe masă.
Este clar e că Ucraina se află la un punct de răscruce în lupta sa națională de a determina dacă orientarea ei geopolitică va înclina către vest sau înspre Moscova. Rezultatul va avea implicații pe termen lung pentru comunitatea transatlantică în ansamblul său dar și pentru noțiunea de suveranitate națională.
Milițiile locale ruse a ocupat din 2014 aproape 5% din teritoriul Ucrainei și peste jumătate din coasta sa. În estul țării separatiștii înarmați de Moscova continuă luptele care au provocat peste 13.000 de morți și 30.000 de răniți, dând o lovitură grea economiei ucrainei.
Iar acum Kremlinul, pentru a doua oară în doar un an a dispus o mobilizare pe scară largă de-a lungul granițelor Ucrainei. Alde Radu Tudor ne spune că numeroasele servicii de informații ale SUA estimează că 175.000 de militari ruși sunt pregătiți să atace în orice moment.
Sunt posibile mai multe scenarii prin care Rusia poate încerca să pună presiuni asupra Kievului și cancelariilor occidentale. Scenariul „non-kinetic” ar fi că R|usia folosește mobilizarea pentru a încerca să obțină concesii din partea Vestului cu privire la extinderea NATO. Obiectivul strategic al Rusiei este de a ține Ucraina departe de NATO și Uniunea Europeană.
Un al doilea scenariu ar fi o „ofensivă limitată pentru a-i susține pe separatiștii din Donbas”. Cum SUA și Europa nu dau dovadă de fermitate, acest scenariu permite ca Moscova să îi ajute pe separatiști să își consolideze câștigurile din regiunile Donețk și Luhansk pentru a crea o entitate politică care să funcționeze mai mult ca un stat viabil.
Scenariul ar presupune capturarea unor noduri de comunicații și tranzit (ca de exemplu orașul-port Mariupol) și centrala electrică din Luhansk, toate acestea fiind momentan sub controlul forțelor ucrainene. O asemenea mutare ar duce la abandonarea completă a oricărei noțiuni de încetare a focului.
Un al treilea scenariu ar fi un „atac agresiv pentru crearea unui pod terestru către Crimeea. Acum Rusia este conectată de Crimeea doar de un pod recent construit peste strâmtoarea Kerci iar Ucraina a reușit să blocheze principala sursă de apă potabilă a peninsulei.
Conectarea Rusiei de Crimeea de-a lungul coastei ar ameliora unele din provocările logistice cu care se confruntă Kremlinul, mai ales cele legate de apa potabilă, transformând în același timp Marea Azov într-un lac rusesc. Că Băsescu numea și Marea Neagră un lac rusesc știți. Dar orice militar studios de doctrină, nu simplu șef de gardă prin Irac sau Afganistan, știe că pentru acest scenariu ar necesita ca un număr semnificativ de trupe rusești să reușească să spargă pozițiile fortificate de-a lungul frontierelor regiunii Donbas și să cucerească Mariupol, al 10-lea oraș ca mărime din Ucraina.
Cel mai complex și complicat scenariu ar ti o „ofensivă majoră pentru a captura orașele importante din Ucraina”. Ar fi tentativă a Moscovei de a recuceri regiunea istorică numită Novorusia în perioada imperiului țarist (vezi imaginea mai sus). S-ar crea un pod terestru între Rusia și Crimeea care ar duce în cele din urmă la o joncțiune cu trupele rusești din Transnistria.
Scenariul ar necesita o mobilizare pe scară largă a forțelor armate rusești, suficient de mare pentru a cuceri Odesa (al treilea oraș ca mărime din Ucraina), precum și Mariupol. Dacă ofensiva ar avea succes, deznodământul ar fi o retrasare fundamentală a peisajului geopolitic și de securitate într-un mod pe care Europa de Est nu l-a mai văzut de la încheierea celui de-al doilea război mondial.
Putin și serviciile sale de informații urmăresc și crearea unei crize politice locale care să cauzeze probleme pentru guvernul central de la Kiev. Moscova a încercat deja asta în urmă cu câțiva ani prin așa-zisul „Consiliu Național al Basarabiei” care a apărut în 2014 după invazia Crimeei. De exemplu Bugeacul, Basarabia istorică, este legat de restul Ucrainei de un singur drum regional și este învecinat cu regiunea autonomă Găgăuzia, o zonă înghețată în timp din sud-vestul Republicii Moldova.
Buceagul, Basarabia istorică
Mai puțin de 5% din populația Găgăuziei se declară a fi de etnie moldoveană sau română și regiunea este puternic pro-rusă, având relații apropiate cu Moscova. Dominarea Bugeacului, luată laolaltă cu prezența rusească din Transnistria, ar permite Moscovei să controleze o parte considerabilă a granițelor de est ale Ucrainei, lucru care la rândul său ar amenința stabilitatea importanței regiunii Odesa.
Oare când ar putea ataca Rusia? Oricare din aceste scenarii implică operațiuni militare convenționale și ar presupune și atacuri cibernetice sofisticate, campanii de dezinformare care să submineze sprijinul local și internațional pentru guvernul Ucrainei. O posibilă dată de atac ar putea fi oricând.
Dar ar fi important de reținut că terenul din estul Ucrainei a înghețat (fiind astfel avantajos pentru operațiuni ofensive și în detrimentul apărătorilor) la începutul anului, generalii ucraineni temându-se că aceasta ar fi perioada în care Rusia va lansa invazia.
Crăciunul ortodox pe rit vechi a fost sărbătorit pe 7 ianuarie iar atenția comunității internaționale va fi îndreptată spre Jocurile Olimpice de Iarnă de la Beijing începând cu data de 4 februarie. Merită amintit aici că Rusia a invadat Georgia în timpul ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice de Vară de la Beijing din 2008.
Canalul Volga-Don care leagă Marea Azov de Marea Caspică a înghețat în ultimele săptămâni ale anului trecut, devenind inoperabil. Orice asalt amfibiu va necesita cel mai probabil nave ale Flotilei Caspice ruse care să opereze prin acest canal (vezi analiza publicată de Luke Coffey, directorul Centrului pentru Politică Externă din cadrul Heritage Foundation, pe site-ul specializat în probleme militare Breaking Defense).
Iată că masarea de trupe și armament a forțat oficialii ucraineni să confrunte niște adevăruri dure în ultimele săptămâni, respectiv superioritatea covârșitoare a Rusiei.
Cum comunitatea de informații a SUA estimează că Rusia a elaborat planuri pentru o ofensivă cu 175.000 de militari, amintim că Ucraina are în total puțin mai mulți soldați și ofițeri în întreaga sa armată, potrivit datelor ministerului apărării de la Kiev. Ucraina este surclasată la sol, în aer și pe apă, având la dispoziție în jur de doar 200 de avioane pentru forțele sale aeriene, printre acestea aflându-se și aeronave de transport.
Pare-se că numărul este mai mic decât cel al avioanelor desfășurate deja de Rusia la granița cu Ucraina. La Marea Neagră forțele rusești dispun de submarine și fregate înarmate cu rachete de croazieră, precum și de trupe de teren echipate cu rachete balistice Iskander-M, în timp ce Ucrainei îi lipsește un sistem adecvat de apărare anti-rachetă.
Rachetele rusești ar putea decima o parte semnificativă a forțelor armate ucrainene în mai puțin de o oră, afirmă Robert Lee, un veteran al pușcașilor marini americani și doctorand specializat în forțele armate ale Rusiei la King's College din Londra.
„Dacă Rusia dorește cu adevărat să își desfășoare capabilitățile convenționale, acestea ar putea provoca daune masive într-o perioadă foarte scurtă de timp”, spune acesta, susținând că „ele ar putea devasta rapid armata ucraineană din est, în decurs de 30-40 de minute”.
Sunt și analiști care amintesc câteva lecții învățate de la invazia Crimeei. Ei cred că forțele armate ale Ucrainei nu mai sunt la fel de slabe ca în 2014, când trupele rusești de elită au reușit să captureze peninsula Crimeea fără să tragă un singur foc.
Când separatiștii susținuți de Rusia au capturat părți ale regiunii Donbas din estul țării, Ucraina a fost nevoită să se bazeze pe brigăzi de voluntari fără niciun fel de instruire militară sau foarte slab instruiți pentru a-i respinge pe rebeli. Armata ucraineană a reușit să oprească ofensiva separatiștilor și să pună capăt majorității ostilităților cu ajutorul sprijinului primit din... Occident.
Cine altcineva, decât interesatele State Unite au oferit asistență militară în valoare de 2,5 miliarde de dolari, aceasta incluzând sisteme de supraveghere și comunicare de ultimă generație, pe care noi nu cred că le avem, precum și drone, pe care ne-au forțat să le cumpărăm și noi .
Sub administrația Trump, ucrainenii au primit pentru prima dată rachete anti-tanc Javelin pe care până acum nu le-au folosit de teamă să nu provoace Kremlinul. Nu ni se spune câte ar avea și costul, dar ne mai interesăm noi la prieteni...
În luna noiembrie 2021 SUA au livrat în jur de 88 de tone de muniție ca parte a unui pachet de asistență militară în valoare de 60 de milioane de dolari promis de noul președinte Joe Biden. Lor li se dă gratis, deocamdată, ca să îi prindă în laț, nouă cu mangoți, din cei 2% din PIB, că suntem bogați!
Dar noua administrație de la Casa Albă s-a exprimat în termeni vagi când a fost întrebată cum va veni în ajutorul Ucrainei în cazul unei invazii. În discuția avută cu Putin, la sfârșit de an, Biden l-a avertizat pe rus că, în cazul unei invazii, SUA vor lua măsuri mai dure decât sancțiunile economice impuse în urma anexării Crimeei din 2014. Dar nu a menționat în ce ar putea consta aceste măsuri și Biden a exclus posibilitatea trimiterii unor trupe americane pentru a apăra Ucraina. Să se bată slavii între ei!
Așa
că, fraților, lipsa
unor angajamente ferme din partea Occidentului reprezintă o sursă
de consternare pentru oficialii ucraineni. „Ei trebuie să decidă,
fie suntem aliați precum declară - caz în care aliații se ajută
unii pe ceilalți - fie trebuie să spună că acesta nu este tocmai
cazul”, afirmă generalul Budanov, șeful serviciului de informații
al armatei Ucrainene.
Generalul Oleksandr Pavliuk, comandantul
forțelor care luptă cu separatiștii pro-ruși, a afirmat într-un
interviu că Ucraina are acum până la jumătate de milion de
bărbați cu experiență militară pregătiți de luptă. „Vom
începe un război de gherilă”, a declarat acesta cu privire la o
posibilă invazie rusească fără sprijin occidental ferm pentru
Ucraina. Ce-o fi, o fi! Om trăi și vom vedea. Între timp costul
energiei tot crește....
Cum
vorba lungă e sărăcia omului, doritorii pot citi o amplă analiză
a actualei situații provocate de ;antajul Rusiei la adresa
Occidentului, care a fost data publicitatii de Desk Russie, un
respectabil site lansat in mai 2021 de o echipă de speciali;ti din
Rusia și Europa de Est, jurnali;ti cu experien'[, cercetători,
istorici, experți in probleme internaționale. Iată traducerea
integrală a analizei de pe Desk Russie, intitulată „Ce înseamnă
ultimatumul rusesc către Occident?”
Faceți un click pe: https://www.aktual24.ro/semnal-de-alarma-rusia-daca-vreti-va-ingropa-toata-europa-si-doua-treimi-din-statele-unite-in-30-de-minute-totul-despre-ultimatumul-rusiei-la-adresa-occidentului/. Apoi trecem la alt tip de invazie!
NC
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu