Jocuri de cuvinte – bucătar

Jocuri de cuvinte - bucătar

Geografie lingvistică

Bucătar

Motto: „Iubirea-i hrană şi beţie,/ Mi-a zis cândva, tăind mezelul:/ Ca bucătar nici nu mai ştie/ La câte le-a făcut el felul.” (Vasile Darie, 2007)

Dicționarele arată în numeroase definiții, cum că „bucătar” provine din bucată + -ar și e acel ins care are meseria de a găti mâncare și e sărbătorit pe 25 iulie.  Conform MDA2 (2010), dinspre turci, bucătar-bașa însemna bucătar-șef.  E și un lucrător specializat în gătitul bucatelor (într-un local de alimentație), sursa: NODEX (2002).

ucătari

Bucătarului i se mai zice prin Moldova  cuhar (din ucraineanul кухарьи - kuharij), prin Transilvania și Banat socaci (din maghiarul szakács, dar ăsta vine din slavonul bisericesc sokačь), (înv.) magher (din slavonul магеръ - mageri), sursa: Sinonime (2002). Iar în argou, bucătar-șef este șeful unui laborator clandestin de preparare a drogurilor (sursa: Argou, 2007).

Wikționarul repetă că bucătar provine de la bucată +‎ -ar, bucată venind din latinescul vulgar  *buccata, acesta din latinescul bucca, „gură plină”, probabil nume celtice, deoarece tăblița Larzac menționează cuvintele  bocca  și boca,  cu semnificații  necunoscute (tăblița a fost găsită în 1983 în comuna L'Hospitalet-du-Larzac, Aveyron, din sudul Franței și este păstrată în muzeul din Millau, suportul unora din cele mai importante inscripții în limba galică). În acest caz, ar putea proveni din  proto-indo-europeanul *bʰeHw-, „a se umfla”, el însuși imitativ, etimologie neagreată de belgianul Michiel Arnoud Cor de Vaan (Gent, vezi AICI, pe unde a studiat nora Isabelle și unde locuiesc 3 nepoți). Comparați cu franțuzescul bouchée, „bucată de aliment solid”, din bouche, „gură” + sufixul –ée, italienescul boccata, portughezul și spaniolul bocado, toate însemnând „îmbucătură”.

Cuvântul „bucătar” în diferite limbi

Să vedem cum i se zice bucătarului în diferite limbi:

a) aşçı în turcă (aş, „mâncare gătită” +‎ -çı), aşpaz în azeră (din persanul âšpaz - آشپز‎, din aş, „mâncare” +‎ -baz, cu schimbarea unei consoane din aşbaz, „amator de pilaf”), ‎ âšpaz – شپز în persană;

b) bucătar în română;

Bucătăria, locul de muncă al bucătarului

c) còcaire în galica scoțiană, cócaireacht în irlandeză, cociñar în galiciană, cocinero în spaniolă (cocinero din latinescul vulgar *cocīnāre, din latinescul coquīnāre, vezi coquīnō), cosinar în occitană, coujhner în valona nepoatei Amélie (rădăcina «coujhene», „bucătărie”,  + «-er», după francezul «cuisiner»);

d) ogydd în galeză;

e) cook în engleză și în frizonă (din englezul evului mediu cook, din vechiul englez cōc, „a găti”, din latinescul coquus, „bucătar”, din coquō, „gătesc”, din anteriorul *quoquō, acesta din proto-italicul *kʷekʷō, din proto-indo-europeanul *pékʷeti prin asimilarea lui p-kʷ,  din *pekʷ-, „a găti, a coace”);

f) cozinheiro  în portugheză, cuiner în catalană, cuisinier în franceză (cuisine +‎ -ier, corespunde latinescului vulgar *cocīnārius, din latinescul coquīnārius, „care aparține bucătăriei”, din coquīna, „bucătărie, gătire”), cuschinar și cuschiner în romanșă, cuxinar, coxinar, cusinar în venetă;

g) cuoco în italiană și corsicană (din latinescul coquus, „bucătar”);

h)gotvač - готвач în macedoneană, gotvach - готвач în bulgară (din gotvi – готви, „a găti” +‎ -ač - -ач);

i) khoharar - խոհարար în armeană,  Kach în luxemburgheză, Koch în germană, kock în suedeză, kok în daneză, malteză și neerlandeză, kokhn - קאָכן în idiș, kokk în estonă și norvegiană, kokki în finlandeză, kokkur în islandeză, kuk - קוק în ebraică, Kuka - ਕੁੱਕ în punjabi;

j) kuvar - кувар în sârbă, kuhar în bosniacă, slovenă și croată, kucharz în poloneză, kuchař în cehă, kuchár în slovacă, kuchar - кухар în bielorusă, kúxar - ку́хар în ucraineană;

k) kuzhinier în albaneză (împrumutat din franceză);

l) mágeiras - μάγειρας în greacă (din vechiul grec mágeiros - μάγειρος, „bucătar”, acesta din másso – μάσσω, „a face ceva cu mâinile”,  din greaca antică, și acesta probabil din μακιω - makiō, din proto-indo-europeanul *mh₂ḱ-ye-, din proto-indo-europeanul *meh₂ḱ-);

m) mzareuli - მზარეული în gruzină;

n) pakaana - पकाना în hindusă, pácati - पचति  în sanscrită, pačaiti în avestană, päk- în tochariană (din proto-indo-arianul *páćati, din proto-indo-iranianul *páčati, din proto-indo-europeanul *pékʷeti, „a găti”), pjek în albaneză (din proto-indo-europeanul *pekʷ-, „a găti, a coace”);

o) povar - повар în rusă și în ucraineamă (pentru distracție, AICI vedeți un film sud-coreean, tradus în rusă, „Великий повар / Шеф-повар / Sic-gaek”, „Bucătarul șef”,  din 2007!), pavārs în letonă;

p) poxtan  - پختن în persană (din proto-indo-europeanul *pekʷ-, „a găti, a coace”);

r) Rām̐dhuni - রাঁধুনি în bengaleză;

s) sukaldari în bască (origine necunoscută; AICI vedeți episodul 1 dintr-un film cu acest titlu, e și un restaurant cu acest nume în Barcelona);

Disciplină în notarea datei, orei și mesei la restaurantul Sukaldari Barcelona

t) szakács în maghiară (luarăm noi socaci și socășiță de la ei, dar e probabil un cuvânt de împrumut, poate de la slavi; comparați cu rusescul – slavon bisericesc sokačь, bucătar, care a fost împrumutat și în rusă; după terminație ar putea proveni dintr-o limbă turcică; cuvântul szakács ar putea fi moștenit dinainte de cucerirea de către unguri a câmpiei panonice și a împrejurimilor);

u) tbkh - طبخ sau tabach - طباخ  în arabă (din rădăcina ṭ-b-ḵ - ط ب خ‎, cognat cu ebraicul tavákh – טבח, „a masacra”‎);

v) virėjas în lituaniană.

Și uite că multe nații au moștenit de la francezi cuvântul „chef”, adică pe românește botezat „șef”! De exemplu, englezii l-au luat de la francezi, de la poziția de la „chef de cuisine”, „șef al bucătăriei”, francezii l-au moștenit din vechiul franțuzesc chief, „șef”, acesta provenind din latinescul vulgar *capum, „cap”, din care se trage și căpitan, *capum se trage din latinescul caput, „cap”, acesta din proto-indo-europeanul *kauput-, „cap”.

Și titlul ăsta se dă acum bucătarului șef al unei case mari, bucătarului șef al unui restaurant, al unei cantine, dar și oricărui bucătar mai acătării, recunoscut prin rețetele sale și prin îngrămădeala la posturile TV, de unde pot fi și expulzați „la cuțite”! Așadar, dacă tipul nu e bucătar șef, e numit „chef” - șef după prestigiul său. Vorba lui Mărgineanu despre prestigiu - „ce să fac eu cu el?” Iar ca argou numele chef se dă unuia care fabrică droguri!

Și tot așa, pe „chef” l-au mai adoptat albanezii (shef), bielorușii (шэф - šef), ucrainenii și rușii (шеф - shef), bosniacii (šef), catalanii (xef), cehii (šéfkuchař), slovacii (šéfkuchár), corsicanii (chef), grecii (σεφ - sef), evreii în idiș (שעף - shef), letonii (šefpavārs), maghiarii (séf), neerlandezii (chef), polonezii (szef), portughezii (chefe), turcii (şef), dar și  românii, care au luat „șef” întâi din turcește prin kef, keyif, apoi „chef” de la francezi, lăsându-l netradus, cu toate că facem un chef (petrecere, zaiafet, beție) ori de câte ori avem chef (adică dispoziție, dorință, poftă, capriciu, dambla)... De râsul lumii...

Bucătarul în carte și în  arte

Motto: „Foamea e cel mai bun bucătar.” (proverb românesc)

Știm noi din propria experiență că „foamea e cel mai bun bucătar”. Că dacă găsim oarece prin frigider, prin cămară, prin ogradă, prin grădină, prin pădure, încropim noi ceva dacă avem un aragaz, o plită, niște pirostrii la un foc afară (plus Viorica). Că ne aducem aminte imediat de Ispirescu („Bucătarii curții... nu știu ce făcuseră, că nici focul nu era făcut pe vatră”).

Bucătar sau chef?

Până și în biblie se scrie de nenumărate ori despre bucătar, pregătirea bucatelor, îmbucătură ș.a. Exemplificăm doar prin câteva versete: Ezechiel 24:10 („Mâna pe lemne, aprindeți focul, fierbeți carnea bine, adăugați mirodenii și lăsați oasele să fie arse.”), Regi 17: 6 („Corbii i-au adus pâinea și carnea dimineața, apoi și seara și el bea apă din pârâu.”), Exodul 29:31 („Să luați berbecul hirotonisirii și să-i fierbeți carnea într-un loc sfânt.”), Samuel 17:17 („Atunci Isaiia a zis fiului său David: - Luați acum, pentru frații voștri, o porție de boabe coapte și cele zece pâini și duceți-le în tabără pentru frații voștri.”), Josua 5:11 („În a doua zi după Paște, în acea zi, au mâncat o parte din recolta de pe câmp, cocături nedospite și boabe măcinate.”), Geneza 25:29 („Când Iacov a gătit tocana, Esau a venit de la câmp și a fost furios.”) ș.a. Faceți bine și nu citiți doar biblia!

Biblia

Și din proverbe sau zicale aflăm că „cine nu suferă fumul, nu se face bucătar”, că „un bucătar firav nu poate fi de încredere” sau că „oala păzită nu dă în foc”. Unii bucătari obosiți de atâta muncă, afișază la geam anunțuri ca „Bucătărie închisă din cauza unei boli: M-am săturat de gătit!” sau „Nu gătim în zilele care se termină cu i!” Un „chef” ca Petrișor se laudă: „Sărut mai bine decât gătesc”.

Și însoțindu-mă eu cu ardeleanca Viorica, fata care gătește excelent, deși „am furat-o” imediat după facultate, dar a învățat repede, mă mir de doi prieteni care se laudă cu expresiile „familia mea mănâncă din toate grupele de alimente: fast food, congelate, conservate şi pentru microunde ...!”, respectiv „Rețeta mea preferată ..... mănâncă în oraș!”. Și mai găsiți multe altele dacă insistați!

Victor Melian, prin vorbele sale, crede că poate distinge un bucătar de un „chef” („Un bucătar găteşte feluri de mâncare. Un chef inventează, creează, încearcă, adaptează un produs culinar.”, „Un chef este ca un mareşal care îşi conduce trupele către victorie.”, „Un chef implementează un meniu în așa fel încât toată echipa ştie să-l reproducă întocmai, oricând.”, „Un chef bun ar trebui să aibă cunoştinţe excelente de gastronomie, economie, psihologie, marketing şi să fie la curent cu ce se întâmplă în lume.”, „Un chef caută materia primă ideală, sursa de unde s-o cumpere la un preţ favorabil, construieşte un meniu în baza profilului restaurantului, pe baze de rentabilitate economică.” Etc.). Poate se pricepe omul... Dar acum cam costă! Inflație! Plus Dinescu cu Ciucă al lor!

            Scenariștii, cineaștii, nu ocolesc bucătarii, exemplificând acum prin câteva replici din filmul artistic Ratatouille (de desene animate îl vedeți AICI):

„Gusteau (văzând că Remy tocmai vrea să mânânce o bucăţică de pâine de la masa cuiva): Ce faci?

Remy (mormăind): Mi-e foame! Nu ştiu nici unde mă aflu şi nici dacă voi mai găsi mâncare pe undeva.

Gusteau: Remy, tu eşti mai presus de aşa ceva. Tu eşti un bucătar! Un bucătar creează! Un hoţ fură. Tu nu eşti un hoţ.

Remy: Mi-e foame.

Gusteau (zâmbind): Va veni şi mâncarea, Remy. Este întotdeauna mâncare pentru cei cărora le place să gătească. (Dispare)”.

Iar după decembrie 1989 ați putut vedea filme pe care până atunci nu aveam voie să le vedem, mai ales referitoare la războiul din Coreea. Unde o fi adevărul nu știm! Exemplificăm cu câteva replici în temă din filmul serial M.A.S.H., despre un spital militar al S.U.A., din Coreea:

„Charles: Mi-am permis să planific un ospăţ în seara asta, de genul cu care cerul gurii tale de plebeu nu s-a mai întâlnit niciodată.

Pernelli: De-abia aştept.

Charles: Fiecare fel de mâncare poate fi pregătit cu ingredientele care sunt în aceste cămări jalnice. La antreu vom servi vită Bourgogne fărâmată.

Pernelli: Cum e aia?

Charles: Pe înţelesul tău, Chateaubriand pe pietriş. Ca garnitură vor fi cartofi lyonezi, iar la desert înclin către rum baba.

Pernelli: Hmm...

Charles: Ştii ce este rum baba?

Pernelli: Mda, este unul din cântecele lui Desi Arnez.

Charles: Şi te mai numeşti maestru culinar?

Pernelli: Nu, mă numesc bucătar. Maeştrii culinari nu au tatuaje.”

Mai exemplificăm cu câteva replicici din filmul serial de desene animate South Park (vedeți un episod AICI):

„Stan şi Kyle: Bună, Chef.

Chef: Nu mă mai cheamă Chef. M-am convertit la islamism.

Stan: La islamism?

Chef: De acum, numele meu este Abdul Mohammed Jabar Rauf Kareem Ali.”

Și fiindcă veni vorba de „rum baba”, Martin Wishart ne explică modul de preparare (vezi AICI).

Candace Simpson-Giles învață doamnele „Cum să fii o lady” (vezi AICI), precizându-le că „O lady nu îşi pune sare în mâncare decât după ce o gustă. Nu trebuie să-l insulte pe bucătar în acest fel.”. Cum în altă postare legam armata de cazanul cu mâncare, la ieniceri de preferință cu ciorbă, iar la români cu fasole și cârnați, anintim ce scria Ion Antonescu („Am comandat şi eu trupe şi de când am fost sublocotenent şi până la regele Carol n-am făcut decât să mă cert, până la bătaie sau boxare pentru hrana soldatului. La mine la Divizie se mâncau două feluri de mâncare — la Regimentul 9 Roşiori, regimentul meu. La Şcoala de Război, soldatul de la depozit avea două feluri de mâncare. Era şi curat. Toată lumea avea ce-i trebuia pentru că mă mişcam. Totul era ţinut în cea mai perfectă condiţie. Astăzi nu se mişcă nimeni. Sunt loviţi parcă de paralizie progresivă. Nu sunt inspectaţi.”). Ce se zice azi despre armată, fiind general al mileniului trecut, nu comentez (Mari români). Ce crede Oprea nu mă interesează... Nu știm cum răspund generalii de salon Oprea, Iordănescu și Năstase....

            Epigramiștii nu îi uită nici ei pe bucătari. Vasile Manole, în „Epigramei, cu toată dragostea”, în 2018, ne arăta scurt și clar ce e un master chef („Zilnic îşi atinge ţelul/ Nu munceşte în zadar,/ Soaţei îi tot face felul,/ Că e mare bucătar.”). Ne luăm după indieni și aflăm un posibil meniu („Foame, poftă şi sare: trei feluri de mâncare.”).

Gustos

            Mircea Ursei, în „Mozaic epigramatic”, 2009, reproduce un dialog cu ospătarul buclucaș răzbunător, știe el pe ce („- Tare-ncet te mişti, Ilie,/ Ai cumva discopatie?/ - Cred că da. O clipă doar,/ Să-l întreb pe bucătar.”), pe când Eugen Deutsch trăgea cu ochiul în 2011 la năzbâtiile unui bucătar, „chef” îndemnat de cineva sau din proprie inițiativă („Un bucătar ce, cu talent,/ În ciorba altora presară,/ Piperul iute, condiment/ Şi-un pliculeţ de sare-amară!”.

Prin 2008, Paul Constantin îi dedica o strofă unui bucătar bine „dotat" („Are mult creier băiatul,/ Nu-i deloc deficitar,/ Asta ştie întreg satul,/ Dar ... că-i bucătar.”).

Constantin Enescu definea în 2011 o „iubire cu foc” („I-a rupt inima în două/ Şi a pus-o la grătar,/ Nu ştia că are două.../ Rezervă... de bucătar...”), pe când George Ceauşu ne explica ce este intuiţia feminină („Dumneaei şi-a pus amprenta/ Şi pe soţul bucătar,/ Ca să frece dânsa menta.../ Din dresing până-n budoar!”).

Neavând altceva mai bun de făcut, bârfitorul Igor N. Costiuc se lua de  soacra bucătăreasă („Soacra mea e bucătar/ Cu bucatele-i vestite:/ Îi dă fiului izvar/ Iar nurorii... zile fripte.”), iar Vasile Darie definea prin 2007 bucătarul („Iubirea-i hrană şi beţie,/ Mi-a zis cândva, tăind mezelul:/ Ca bucătar nici nu mai ştie/ La câte le-a făcut el felul.”). Și aflați că izvar, regionalism, este un vin, de obicei roșu, fiert cu piper (și îndulcit cu zahăr).

Constantin Păun, prin  1997, în „AsteRISCuri”, se oprea tot asupra soacrei („Soacra, bucătar de viţă,/ Ţine nora-n furculiţă.../ Şi atâta o mângâie,/ Până face fata... râie!”). De ziua bucătarilor, 25 iulie, Petru Ioan Gârda își exprima afecțiunile, cu un joc de cuvinte, fără discriminări („Acum, la ceas aniversar,/ Declar deschis, cu voce tare:/ Admir bărbatul bucătar,/ Dar şi femeia bucătare.”). Mă rog, bucă să fie!

Și cum lumea nu începe cu noi, în 2010, din „Râsul lumii la români”, în traducerea lui Tudor Măinescu, aflăm dedicația lui Marţial (Marcus Valerius Martialis, poet latin) către Aulus, comparând cititorul cu bucătarul și mâncarea gustoasă cu slovele meșteșugite („Lectorul şi-ascultătorul vor să aibă a mea carte;/ Un pretins poet îmi spune că e dată de o parte./ De părerea lui nu-mi pasă, eu mâncarea o prepar/ Musafirilor să placă, nu oricărui bucătar.”).

Marțial

Epigramiștii (isteți) știu că Marțial, creatorul epigramei moderne, cunoscut pentru cele 12 cărți de epigrame, manevra cu o mare ușurință gluma ironică și umorul caustic, prezentând instantanee din viața Romei din timpul împărăților Domițian, Nerva și Traian.

Nu știm cine era acest Aulus, prenume comun în Imperiul Roman. Istoria ne spune că un Aulus era „omul bun la toate” al lui Batiatus (proprietar roman al unei școli de gladiatori din Capua, lângă Vezuviu), făcând orice muncă murdară ce i se cerea. Batiatus a omorât-o pe Sura, soția lui Spartacus, ceea ce a dus la moartea sa și a incitat la rebeliune când Spartacus, cel care a evadat din școala de gladiatori când a descoperit acest lucru și va declanșa a treia răscoală a sclavilor (73 – 71 î.Hr.). La care Aulus se referă Marțial vom mai gândi șio căuta.

Revenind în mileniul al III-lea, Ion Velican îl căina în 2008, în „Printre epigramiştii olteni”, nu știm de ce, pe un biet bucătar părăsit de consoartă („Nevestei sale bucălate/ I-a făcut numai bucate;/ Recunoscătoare, fata,/ I-a făcut şi ea... bucata!”). Adică și-a donat cucoana o parte cuiva care o aprecia ca „bună bucățică!” Noi nu știm, n-am văzut! Doar constatăm!

            Și în numele tuturor bucătarilor și tuturor bucălatelor, vă dorim să fiți iubiți, că trebuiți, cuiva, cumva, cândva, undeva sau oriunde!

          

Constantin NIŢU

1) „Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniți." Jean Paul Richte;

2) „Dacă-ți ștergi amintirile, e lege: praful se alege!...” Ananie Gagniuc

http://webdidacticanova.blogspot.ro/

nitu.constantin@yahoo.com

Jocuri de cuvinte - ciorbă

Ciorbă

Moto: „Ciorbă: băutură mâncată.” (Janet Nică)

Ciorba (din turcă çorba) reprezintă în bucătăria românească, la dejun (rareori la cină), un fel de mâncare principal, tradițional. Ciorba este un preparat lichid din legume, verdețuri respectiv legume și carne sau pește, obținut prin fierberea bucăților de carne, tăiate la dimensiuni mici, cu diferite legume, dregerea cu diverse ingrediente: ou, smântână, iaurt, rântașuri obținute prin rumenirea făinii din diverse cereale și după preferință acrirea cu oțet alimentar, borș, suc de lămâie sau sare de lămâie, suc de roșii, corcodușe, zarzăre ori zeamă de varză (moare).

Sunt și ciorbele de post, doar cu legume, fără carne și acrite. Ca verdeață, la ciorbe se folosește pătrunjelul, iar la ciorbele ardelenești tarhonul (Viorica folosește leușteanul). Ciorba de burtă, care se acrește cu oțet alimentar, nu conține verdeață. Ciorba de potroace, bună dimineața după chef, se acrește cu moare – zeamă de varză. Ciorba á la grec se acrește cu lămâie. În Moldova, ciorba se acrește de obicei cu borș obținut din fermentarea tărâțelor și se numește la fel, borș, imitat acum și cu chimicale, prafuri la plic, de la „doctor Oetker”!

Și cred că nu vă sunt străine ciorbele: à la grecque (de: porc, vițel, miel, pui); ardelenească (de: porc, vițel); de berbec; de cap de somn; de chitici (pești mici); de bureți sau de hribi; de burtă; de cartofi; de conopidă; de crap; de dovlecei (cu lapte acru!); de fasole boabe; de fasole verde; de legume; de lobodă; de miel; de oaie; de păsat ((crupe de porumb); de perișoare; de perișoare de pește; de pește; de pește modernizată; de potroace; de pui etc.

Ciorbe

În turcește bine-cunoscuta fiertură poartă numele de çorba, cuvânt provenit din arabul šorba (šarâb). Ciorba a ajuns pe masa românilor dintr-un capriciu istoric, fiind fiartă, mai întâi, în ceaunele și cazanele trupelor de spahii ale Imperiului Otoman. Și de la ciorbă a derivat „ciorbagiu”, întâi „cel care servea ciorba”, dar apoi și comandant al unui regiment de ieniceri; căpetenie, șef, din turcescul çorbaci, datorită asocierii, obișnuite în organizarea militară turcă, între unitatea militară și bucătăria sa proprie (TDK Dictionary Online - Çorbacı accesată la 2019-07). A derivat și ciorbalîc, adică polonic. Nu vă mirați, că tot așa armata franceză a dus supa în stătulețele nemțești, în teritoriul actualei Germanii. Și desigur, revenind la noi, nu a ajuns întâi pe masa celor 90 % țărani din Moldova și Țara Românească, ci mai întâi pe mesele domnilor și boierilor umblați pe la Istambul sau pe aiurea, ori chiar „importați” din Fanar, cartierul din Istambul!

În unele țări ciorbei i se zice supă, dar pe la noi trebuie să deosebim supa de ciorbă. Supa, la care Viorica e specialistă, este o fiertură de legume sau de carne cu legume la care se pot adăuga tăiței, zarzavaturi, precum și mirodenii. Nepoata Amelie, la întrebarea bunicii privind preferințele, răspunde: „supă cu spagheti”! Supa poate fi servită ca atare sau strecurată, dar există și supe creme. Supa nu este înăcrită. Există, față de gastronomia tradițională românească, unele supe recunoscute geografic ca specialități naționale: minestrone (zuppa di minestrone , Italia), supa de ceapă (soupe à l'oignon, Franța), supa de vișine (savanyú leves, Ungaria).

Dar să o luăm pe rând, în câteva limbi (la unele, cu click vizionând și rețete online):

a) anraith în irlandeză (din vechile irlandeze anbruith, anbruithe, „bulion”);

b) apur - ապուր (din vechiul armean ապուր - apur), dar și սուպ - sup în armeană;

c) brot în galica scoțiană (?);

d) cawl în galeză (moștenit din galezul cawl, acesta din latinul caulis, rădăcină, acesta din proto-indo-europeanul *keh₂u-l-i, „rădăcină”, cognate cu vechiul grec καυλός - kaulós, „rădăcină”, cu letonul kauls; e o ciorbă tradițională galeză, din șuncă conservată cu sare sau carne de vită cu cartofi, țelină, morcovi și alte legume);

e) ciorbă în română (din turcescul çorba), çorba în turcă (din turcescul otoman چوربا‎ - çorba, „ciorbă”, din persanul شوربا‎ - šurbâ, un fel de tocană), şorba în azeră (tot din persanul شوربا‎ - šurbâ), de cercetat și šorba (šarâb) în arabă;

Cuvânrul „ciorbă” în diferite limbi

f) hasa' – حساء (etimologie necunoscută);

g) juha în bosniacă, croată și slovenă (din proto-slavicul *juxa, acesta din proto-indo-europeanul *yuHs-, „supă, bulion”; cognate baltice sunt lituanianul jū́šė, „supă, bulion”, vechiul prusian juse, „supă”; și  cognate cu latinul, „suc, bulion”, proto-germanicul *justaz, „suc, bulion”, sanscritul यूष - yūṣa, `suc, bulion”; vezi și rusescul уха – uxa, „supă de pește”);

h) keitto în finlandeză (keittää +‎ -o, din proto-finică, din proto-uralicul *keje-, cognat cu estonianul keetma, caarelianul keitteä și livonianul kīetõ, „a fierbe”);

i) köje  - көже în cazahă (tot din proto-uralicul *keje-);

j) leves în maghiară (din rădăcina lev- a lui lé +‎ -es, lé, „lichid”, din aceeași rădăcină proto-fino-ugrică *leme sau din proto-uralicul läme, ca finicul liemi);

k) marák - מרק în ebraică, maraq - مَرَق în arabă‎;

m) minestra în corsicană (AICI de pește; din minestrare, „a servi, a pregăti supa”, din latinul ministrar, din minister, „însoţitor”);

n) polévka în cehă și slovacă (legat de polievka);

o) soep în neerlandeză, soop - सूप în hindi, sopa în catalană, galiciană, spaniolă și portugheză, soppa în suedeză și malteză, soup în engleză și frizonă (din englezele evului mediu soupe, sowpe, don vechile franceze soupe, souppe, sope, din latinul suppa, „pâine coaptă”, din proto-germanicul *supô), soúpa  - σούπα în greacă, soupe în franceză, sup - суп în bielorusă, rusă și ucraineamă, sup - սուպ în armeană, sup - سوپ în persană, supa - супа în bulgară, macedoneană și sârbă, supă în română Sūpa  - ਸੂਪ în punjabi, Supa - সুপ în bengali, súpa în islandeză, supë în albaneză, supp în estonă, suppe în daneză și norvegiană, Suppe(n) în germană (de la germanele evului mediu suppe, soppe, sope, răspândite de armata franceză din cazanele ei, toate din proto-germanicele * sup, * suppô, * supp, „bulion, supă", legat de germanul a bea"); zopa în bască, Zopp în luxemburgheză, zupa în letonă și poloneză, zuppa în italiană, zup - זופּ în idiș, toate tot din supă, prin transformarea lui s în z;

p) sriuba în lituaniană (sriuba);

r) ts’vniani  - წვნიანი în gruzină (?).

Dicționarele românești (sursa: DER 1958-1966) susțin existența unor cuvinte asupra cărora trebuie să mai medităm, plus ce mai găsirăm noi:

a) jarabe în spaniolă (din vechiul spaniol xarabe, comparați cu ladinul sharope, portughezul xarope, din cuvântul arab andalusian شَرَاب‎, din cuvântul arab شَرَاب‎ - šarāb, „băutură, vin, cafea, sirop”);

b) τσορβάς – tsorbas în neogreacă;

c) tšorbë în albaneză;

d) Čorba în sârbo-croată, bulgară și macedoneană – чорба (bg.: Чорба, на турски: çorba от араб. شوربة‎ — шорба, е вид ястие, приготвено чрез термична обработка на месо, зеленчуци, риба и др., подобно на супа - ciorba, în turcă: çorba din arab. شوربة - šorb, este un lichid preparat prin fierberea cărnii, legumelor, peștelui etc., ca și supa);

e) csorba în maghiară;

f) csorba - чорба în ucraineană (explicată ca: Чорба, молд./рум. Ciorbă, - кислий суп із заправкою та з м'ясом або птицею, до складу якого входить квас з висівок - ciorba, mold./rom. Ciorbă, - „supă” acră, cu vegetale și cu carne de vacă, porc sau pasăre, acrită cu borș din tărâțe).

Ciorbă în (c)arte

Moto: „Guvernanţii împart linguri şi după ce se termină ciorba.” (Vasile Ghica, În ghearele râsului, 2011)

         Ciorba în arta culinară ați urmărit-o în vidioclipurile la care ați avut mai sus acces (poate și cu succes). „A te amesteca în ciorba cuiva”  înseamnă a te amesteca (nedorit) în treburile altuia, precum Olguța la chestiile militare, și se recomandă să-ți vezi de treabă. „A-i băga pe toți într-o ciorbă”, fie pesediști, fie liberali, fie useriști nu se recomandă. Și fiți serioși la alegerile prezidențiale, asta deoarece nu ați ținut seama că „cine s-a ars cu ciorbă suflă și-n iaurt” și Băsescu s-a trezit europarlamentar, de unde va mai lua o pensie, că are pensia normală, pensia de președinte, pensia de primar și pensia de prrlamentar!  Că și vorba lui e „ciorbă lungă”, pe când a lui Johanes nu prea e, că ori o scoate târziu, pas cu pas, ori nu o scoate deloc.

Popoarele lumii au multe proverbe despre ciorbă: românii („numai cu vorba nu se face ciorba”; „cu două bucătărese iese ciorba ori prea sărată ori nesărată”; „dacă e să te frigi, apoi să te frigi măcar cu o ciorbă bună” ș.a.), persanii („dacă ai bani, şi în pădure găseşti ciorbă”), armenii („nu torni apă rece peste ciorba fiartă”) și mulți alții. Și mai ascultați-l și pe Vasile Ghica, scriitor, dar și cititor („I-am savurat cartea ca pe-o ciorbă de potroace”).

Ciorbă țărănească de văcuță

Mihaela Kerestely știe ce e aia o „ciorbă lungă” și o critică pe una oscilantă (Transportată: „Când se tot lungise ciorba/ Şi-i scăzuse lui chenzina,/ Soţul o ducea cu vorba, Iar amantul... cu maşina.”), pe când Eugen Ilişiu, printr-un calambur epigramatic se ia de un fost prim-sinistru (Avocatul Popoului: „Ciorbea, avocat cu fală,/ Nici de ciorbă n-are bani:/ Fără pensie specială,/ L-au lăsat nişte... duşmani...”). 

Vasile Larco, scriitor militar, ne explica odată cam cum se simte românul, amator de licori bahice la trecerea dintre ani (De revelion, după ciorba de potroace: „Fumul gros inundă casa,/ Curge vinul în pahare,/ Singură acum doar masa/ Se mai ţine pe picioare.”), pe când Marian Popescu nu prea se simte bine în prezența soacrei și probabil știe el de ce (Gastronomică: „Soacră-mea, când vine-acasă,/ De departe i-aud vorba,/ Iar când ne-aşezăm la masă,/ Dânsa... ne acreşte ciorba.”).

Știm toți, chiar și Olimpiu Radu, care ne confirmă prin epigrama din Antologia epigramei româneşti, 2007. cum se minte cu statistica și cum cu ajutorul ei Rică Răducanu e egal cu Țânțăreanu (Apropo de datele statistice: „Când vieţile - ce truc sinistru/ Cu-atât la sută-s mai decente,/ Aş vrea să văd un prim ministru/ Mâncând o ciorbă de procente.”). A-i enumera pe primii ăștia nu are rost. Mai bine, pentru creșterea „procentelor de bine”, folosim reciclarea, ascultându-l pe Mihail Mataringa („Omul de zăpadă e şi el bun la ceva: după ce se topeşte, rămâne morcovul bun de pus în ciorbă!”).

Gabriela Genţiana Groza se ia prin 2016 de televiziunile astea diverse, dar de la care poți și experimenta ceva (Emisiune de cooking la TV: „Ciorbă vreau, de perişoare,/ Simt că-mi lasă gura apă/ Şi mă satur de savoare/ ... Nici un serial nu-mi scapă!”). O fi experimentat domnița ceva din ce a zăzut? Asta dacă nu trăiește în sărăcie, pe care o definește bine  Traian Conciatu, care nu a găsit o altă rimă, că oase cu oase... (Sărăcie: „Bătrâneii, cu măsură,/ Pentru ciorba lor de oase,/ Chiar de n-au un dinte-n gură,/ Cumpără, pe rupte, oase.”). Uite, poetul „se scoase”! Să nu-și rupă ceva oase!

Шкембе чорба – Ciorbă de creveți (Serbia)

Să se fi referit Ioan Toderaşcu la Ciorbea, Radu Vasile, Isărescu, Năstase, Tăriceanu sau poate e un nou Nostradamus, că nu știa nimic în 2007 de Boc, Ungureanu zis MRU,Grindeanu, Tudose sau Dăncilă  (După schimbarea premierului: „Cum văd, nu s-a schimbat nimic,/ Şi n-o spun să mă aflu-n vorbă;/ Degeaba schimbi un polonic/ Servind mereu aceeaşi ciorbă.”). Și Rareș Bogdan ne tot amenință cu ciorba de dreapta, că vin ei, Țurcanu și Orban, că neomarxistul Barnea nu vrea acum, la guvernare! Cineva care, observând că „trandafirul (pesedist ?) miroase mai bine ca varza, trage concluzia că va face şi ciorba mai bună.” Că vin ei, useriștii, la timonă, trăind în grupuri și comparând și reparând fiecare copil cu sau ca pe un laptop.

Greu trebuie s-o fi dus Gavril Glodeanu cu soacra, după cum scria, când curtea îi era plină de puicuțe cu un singur cocoș (În ogradă: „Prea fericit cocoşul este/  cel mai mare crai, nici vorbă,/  are-o curte de neveste/  nici o soacră! Toate-s ciorbă...”). Va fi și oare și soția sa soacră?

Iar pentru cei care au uitat, să ne aducen aninte de PCR, dar în alt fel, P(ile), C(unoştinţe), R(elaţii), că ale naibii erau astea, cum ne amintește Sever Purcia, dar el în „capitalismul nostru de cumetrie” („Mai profit de-o ciorbă bună,/ De pomeni ca neofit./ Dar mi-e frică să nu-mi pună/ Vreun impozit pe... profit.”). Poate îl aude Orlando Teodorovici de la finanțe...
          Tot în acest capitalism de cumetrie, nu știam nici că actorul și cântărețul Cristian Popescu îl imita fidel pe Bibanu, actorul Dem Rădulescu, așa cum îl dă de gol Gheorghe Lungoci. în Dansul Săbiilor („Trecând o frumoasă probă,/ Talentatul Cristian/ A putut să scoată-o ciorbă/ Chiar şi din acest Biban!”). Cristian Popescu este cel care se remarca la album duminical (vezi AICI) sau cu elogiul pentru  Liliana (vezi AICI). Stați liniștiți, nu e CTP, lăudărosul lui Barna și criticul lui KWJ pentru această toamnă, încadrat acum la UM 024 și care „înainte” era încadrat la început ca informatician la centrul de calcul al MI, apoi la Scânteia! Din unitate în unitate!

Și cred că vă mai aduceți aminte de măcelăriile comuniste, unde nu era carne. Dar măcelarii nu o duceau prost, că se descurcau cu carnea și oasele care „le intrau”, după cum constata și Virgil Cacinschi în Antologia epigramei româneşti, prin 2007 (Măcelarului: „Toată lumea, fără vorbă,/ A făcut din oase ciorbă,/ Dar el, fire mercantilă,/ A făcut din oase... vilă!”). Și v-aș întreba ceva: ați văzut vreodată, înainte de îngrămădeala din decembrie 1989, vreun milițian la coadă? Eu nu. Și știu că ședeam la coadă la carne în uniformă, chiar colonel fiind!

Iar cu Orban, Rareș Bogdan, Cioloș, Țurcan și alții, în opoziție, v-ați cam lămurit, că până și de Constantin Enescu s-a lămurit încă din 2011, tot ca un Nostradamus (Discurs politic din opoziţie: „El din mers a prins o vorbă/ Şi-a facut din ea o ciorbă,/ Nici mai dulce, nici mai acră,/ Dar la ... venin de soacră...”).

Ion Untaru, trecând prin ciorbă, nu știm de ce, ne face cunoștință cu agora, piața aia publică din orașele Greciei antice sau #rezist cu muie, de lâgă guvern, agreată de președinte, unde se aflau principalele instituții și unde se țineau adunările publice, sau adunarea poporului care se ținea în această piață (Secetă în agoră: „... ne-a furat criza din timp, a intrat molima-n bani/ s-a umplut lumea de fani,/ stresul face victime în olimp!// ne-am îmbolnăvit de-atâta vorbă/ şi cantine populare,/ fericit cine mai are/ sufertaşul lui cu ciorbă!// un pahar de vin imploră/ fiecare la o cină/ însă cine e de vină/ că e secetă-n agoră?/). Cu atâția români îm străinătate, câte agore am avea unde să ne hotărască nouă soarta prin votul lor nesecurizat timp de trei zile? De 10 august nu ni se zice nimic... Să vedem ce iese anul ăsta, că deja se anunță, plus că și-a dat demisia și Carmen, ministrul MI.

Vasile Zamolxeanu se declara vexat prin  2017 de nerușinații care îi bat mereu la ușă, fără să remarce de câte ori a bătut și el la alte uși („Cioc-cioc: „...De te-apuci să faci o ciorbă/ Cioc la uşă după vorbă,/ Când iei un relax pe budă/ Ţup un cioc de la o rudă./”). Asta îmi amintește de un fost coleg de liceu militar care a urmat Ștefan Gheorghiu. Și-a făcut omul mulți amici printre activiștii „de partid și de stat” din multe orașe ale țării. Și ulterior le-a făcut vizite pe gratis. Dar când se anunța cineva că vine și el în București doar o zi, soția se plângea: „Aoleo! S-a anunțat că vine X. Nu putea să stea acasă?”

Chiar când ne povestea de sexul frumos prezent în aventuri galante, sexul ăla chiar tare cu adevărat, Ion Pribeagu nu uita de ciorbă (O aventură galantă: „Într-o seară, pe la zece,/ N-a fost cald, dar nici prea rece,/ Am avut o aventură,/ Nici cu Haike, nici cu Sură,// O coniţă delicioasă,/ Nici urâtă, nici frumoasă,/ Şi-am intrat cu ea în vorbă,/ Nici de Cosmos, nici de ciorbă.// Avea ochii ca doi aştri,/ Nici căprui, dar nici albaştri,/ Gura dulce, zâmbitoare,/ Nici prea mică, nici prea mare,// Sânii, două rândunele,/ Nici prea mari, nici mititele,/ Şi vorbind cu ea în şoaptă/ Nici prostuţă, nici deşteaptă..../”). Măi să fie, gând la gând, cu bucurie!

Și de la epigrame sărim la aforisme. Așa aflăm: că „guvernanţii împart linguri şi după ce se termină ciorba” și că „în ciorba lui Cronos nu a reuşit să sufle convingător decât arta” (Vasile Ghica, În ghearele râsului, 2011); că „ciorba de burtă i-a mers la inimă...” (Janet Nică); „Iaurt. Suflăm în el după ce ne-am ars cu ciorbă.” (David Boia, 2018); că un „om de caracter: nu se bagă în ciorba nimănui şi nu face brânză cu nimeni.” (Beatrice Vaisman); „E greu de luat de la viaţă tot, când viaţa-i ciorbă şi tu furculiţă...” (Valentin Chilat Cornaci).

Michelle Rosenberg e recidivistă în folosirea cuvântului ciorbă, chiar dacă ea îi zice supă sau „soap”: „ciorba dulce mai des îl aduce în iatac pe al tău iubit bărbat”; „ca o ciorbă de fasole caldă şi gustoasă care mai târziu cu... tunuri se lasă (la notar) e relaţia bazată pe interes financiar”; „o povăţuitoare vorbă e ca frunza proaspătă de pătrunjel în ciorbă, iar dacă e ascultată, omul constată că viaţa capătă o aromă bogată.”; „ciorba fără cartofi e ca femeia fără pantofi”; „a luat-o de soţie crezând că-i dă ciorbă şi piftie sau plăcinte şi sarmale, nu stafide cu migdale, dar cuconiţa e artistă, doamnă bună de revistă!”

Dorel Schor ne asigură că „poţi să torni şi ţuică în ciorba de peşte, că va mirosi tot a peşte”, iar Constantin Ardeleanu ne propune un „posibil meniu diurn de vis: la micul dejun o cafea de june; prânz conjugal cu ciorbă de potroace; cina, neapărat romantică, demnă de o Romă antică”.

Cu sau fără ciorbă caldă, să fiți iubiți! La Cora sau Kaufland nu bagă!

Constantin NIŢU

1) „Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniți." Jean Paul Richte;

2) „Dacă-ți ștergi amintirile, e lege: praful se alege!...” Ananie Gagniuc

http://webdidacticanova.blogspot.ro/

nitu.constantin@yahoo.com

Jocuri de cuvinte – pepene

Jocuri de cuvinte – pepene

(postarea precedentă)

Pepene

Moto: „Am înțeles că un om poate avea totul neavând nimic și nimic având totul.” (Mihai Eminescu, decedat la 15/27 iunie 1889)

Pepenele este explicat în vreo 26 de definiții în dicționarele românești. Una din ele (DEX '09, 2009), arată: „pepene, pepeni, s. m. 1. Numele a două specii de plante erbacee din familia cucurbitaceelor, cu tulpină târâtoare lungă și cu fructe comestibile; a) („galben”) plantă originară din Asia tropicală, cu tulpina acoperită cu peri aspri, cu fructul mare, sferic sau oval, cu coaja galbenă sau verzuie, cu miezul alb, verde sau galben, dulce, parfumat și suculent (Cucumis melo); b) („verde”) plantă originară din sudul Africii, cu frunzele adânc crestate, cu fructul mare, sferic sau oval, având coaja verde și miezul roșu sau galben, dulce și foarte zemos; harbuz, lubeniță, bostan (Citrullus vulgaris); fructul acestor plante. – Din lat. pepo, *pepinis.”

Etimologia este latină. Pe larg, provine din latinul pepō, peponem, „dovleac, pepene galben” prin rădăcina latinului vulgar *pepinem. Latinul derivă din vechiul cuvânt grec πέπων - pépōn, acesta din proto-indo-europeanul *pékʷonts, „gătire, maturare”, rudă cu πέσσω - péssō, „a se înmoia, a se coace”.

Pepene galben

Wikipedia confirmă! Pepenele galben (Cucumis melo) sau zămos (Moldova) se cultivă pentru fructul sau, care se coace vara, conține multă apă și este de gust dulce. Pepenele (verde), Citrullus lanatus, este originar din regiunile sudice ale Africii. Era cultivat în Egiptul Antic. Culoarea miezului variază în culoare de la roșu aprins la roz, prezentând numeroase semințe de culoare neagră. Este apreciat pentru gustul său dulceag și cantitatea scăzută de calorii. Se consumă ca atare (crud) sau murat. În România este cunoscut în unele regiuni drept harbuz (Moldova și Republica Moldova), lubeniță (Banat si Oltenia) sau curcubete/ lebeniță (Ardeal). Una dintre cele mai recunoscute regiuni ale țării pentru producția de pepeni este zona Dăbuleni. Nu vă luați după vânzătorii șmecheri din piețe care vă zic că toți pepenii sunt de Dăbuleni....

Pepenele verde

Dăbuleni, localitate renumită pentru producția de pepeni (maplandia.com)

Traseul București – Dăbuleni (Rome2rio.com)

Aveți și opțiunea pentru imaginea satelitară (Rpme2rio.com)

Interesante sunt denumirile pepenelui în mai multe limbi:

a) bettieħa în malteză (din arabicul biṭṭīḵ - بِطِّيخ‎, rudă cu siriacul clasic paṭṭīḥā - ܦܲܛܝܼܚܵܐ‎, ebraicul 'avatíakh, ʾăḇaṭṭī́aḥ - אֲבַטִּיחַ‎);

b) cucumis în latină (o „rătăcire”, probabil în ultimă instanță din sumerianul ukuš2 - 𒄾, „castravete” sau un substrat de limbaj neidentificat pre-indo-european mediterranean; comparați cu arabicul kūsā - كُوسَا‎, vechile cuvinte grecești síkuos, sikuós, sikuòs, síkus - σίκυος, σικυός, σικυὸς, σίκυς);

c) dinja în bosniacă și croată, dinja - диња în macedoneană, dinja - диња în sârbă, dinnye în maghiară, dyni - дині în ucraineamă, dynya - дыня în rusă (din proto-slavicul *dyňa, acesta din predecesorul *kъdynja, din latinul cydōnea māla, din vechile grecești kudṓnion – κυδώνιον, „pepene”, mêlon - μῆλον, „măr, gutuie”);

d) kavun în turcă (din turcescul otoman kavun - قاون‎, din proto-turcicul *kāgun, „pepene, harbuz”), qovun în azeră (din proto-turcicul *kāgun, „pepene, harbuz”);

e) melionas în lituaniană, meló în catalană, meloa f., melão m. în portugheză, meloen în frizonă și neerlandeză, meloi în bască, melon - מלון în ebraică, melon - מעלאָן în idiș, melon în daneză, engleză, estonă, franceză, galeză, galica scoțiană, irlandeză, norvegiană, poloneză și suedeză, melón în slovacă, galiciană și spaniolă, Melon hunn în luxemburgheză, melona în slovenă, melóna în islandeză, melone în corsicană, italiană și letonă, Melone în germană, meloni în finlandeză, meloun în cehă (toate moștenite din vechiul francez melon, din latinul târziu melonem, din latinul melopeponem, „tip de dovleac”, din vechiul grec mēlopépōn - μηλοπέπων, din mêlon - μῆλον, „măr” + pépōn - πέπων, „copt”);

f) nesvi - ნესვი în gruzină;

g) pepene în română, piponj și peapini în aromână (vezi mai sus etimologia latină), pepóni - πεπόνι în greacă (din cuvântul grec bizantin pepónion - πεπόνιον, diminutiv al vechiului cuvânt grec pépōn - πέπων, „castravete copt”), pjepër în albaneză (la fel ca pentru pepene), pŭpesh - пъпеш în bulgară (vezi pepene);

h) sekh - սեխ în armeană (din vechiul armean sex – սեխ – nu vă gândiți la prostii, acesta dintr-un cuvânt cu substrat mediteraniano-pontic de forma *si/ekʰu-, reflectat și în vechile cuvinte grecești sikúa - σικύα , sikúē - σικύη, sekoúa - σεκούα, „tărtăcuță, Lagenaria vulgaris; tărtăcuță rotundă, Cucurbita maxima; tărtăcuță de la un anumit copac”; síkuos - σίκυος, sikuós σικυός, síkus - σίκυς, „castravete sau pepene, Cucumis – sativus”; sekouánē - σεκουάνη, „un fel de măslin” și mai puțin probabil în proto-slavicul *tyky, în rusă týkva – ты́ква, „dovleac”, na, drăcie, că avem și noi tigvă în română);

i) shamam - شمام în arabă (etimologie necunoscută; Behnstedt, Peter; Woidich, Manfred, editors, 2010. Wortatlas der arabischen Dialekte – Band I: Mensch, Natur, Fauna und Flora, Handbuch der Orientalistik, p. 514);

j) Tarabūja - ਤਰਬੂਜ în punjabi (doar pentru experți vezi AICI), taramuja - তরমুজ în bengali (doar pentru experți vezi AICI), kharabooj - खरबूज în hindi (toate moștenite din persanul xarboze - خربزه‎, „harbuz”, vezi k);

k) xarboz(e) - خربزه în persană (din persanul evului mediu hlbyck' - xarbīzag, „harbuz”);

Cuvântul „pepene” în diferite limbi

l) harbuz în română, harbuz – харбуз în ucraineană (noi zicem că l-am fi moștenit din ucraineană, dar n-o fi invers, ambele moștenite din persanul xarboz - خربز‎, vezi capitolul despre harbuz);

m) lubeniță și lebeniță în română, lubeniča - лубѐница în sârbo-croată, lȗbenica în slovenă, ljubenica în sârbă, liubenitsa - любеница - în bulgară, lubeniča - лубеница (în macedoneană (de origine slavă, din lub – луб, sol de pădure, podzol, din fr. podzole, germ. Podsol, rus. podzol).

Dacă priviți harta, vedeți problema cuvintelor în țările vecine. Un caz interesant ar fi al cuvântului harbuz, cu originea prin Persia (Bilodid I. K., editor, 1970–1980. Slovnyk ukrajinsʹkoji movy, Kiev: Naukova Dumka). A sărit el spre nord în Ucraina, fără a intrat și în alte țări, iar noi să-l fi luat de la ucraineni? Ia fiți atenți, cu bibliografie serioasă! Urmăriți mai jos despre harbuz.

Tabelul nr. 1: Producția de pepeni în anul 2017

Nici cu producția de pepeni nu stăm excelent. Importăm pepeni tot timpul anului. Nu există depozite frigorifice pentru depozitarea provizorie a mărfii. Producătorii nu se asociază pentru crearea unor asemenea condiții de depozitare intermediară. În tabelul de mai sus vedeți producția de pepeni în 2017.

Harbuz

Moto: „Căci moarte nu există, și ce numești tu moarte, E-o viață altfel scrisă în sfânta firii carte.” (Mihai Eminescu, decedat la 15/27 iunie 1889)

Lăsând la o parte moartea, anul ăsta împlinindu-se 130 de ani de la uciderea lui Eminescu, să ne aplecăm mai mult asupra acestui „harbuz”, folosit și pe la noi și pe la alții. Scriam mai sus că harbuz pe care noi l-am luat din cuvântul ucrainean garbuz - гарбу́з, acesta din persanul xarbuze - خربزه‎, acesta din persanul evului mediu xarbīzag, hlbyck', „pepene”. După Pelliot, ar fi o remodelare a sanscritului trapusa - त्रपुस, „fructul colocynth-ului”, Citrullus colocynthis, „castravete amar, tărtăcuță”, folosit pentru vin, fructul arbustului originar din bazinul mediteranean și Asia, printr-o etimologie populară.

Formele cu t- sunt atestate în persană: tarboze - تربز‎,tarboz - تربز‎, „pepene verde”, de fapt (cu miez) roșu. Și este înrudit cu cuvintele armene ale evului mediu xarpizak - խարպիզակ, xarbzak - խարբզակ, gruzinele xarbuzaḳi - ხარბუზაკი, xaburzaḳi - ხაბურზაკი, moștenite din iraniană.

Cuvântul „harbuz” în diferite limbi

Și din harbuzul persan există și alte cuvinte descendente, unele pe care le-am amintit sau altele pe care nu le-am scris mai sus, la pepene, precum cuvintele: khirbeez - خِرْبِز‎, „pepene”, în arabă; xarbūzā – ख़रबूज़ा, în hindi; harbüz - خربز‎, harbüze - خربزه‎, în turcă otomană;  arbuzŭ – арбузъ, în vechea slavă de est; arbúz – арбу́з, în rusă; arbuus în estoniană; arbūzs în letonă, arbūzas în lituaniană, arbuz și harbuz în poloneză; Erbus în germana de pe Volga; harbúz – гарбу́з, „dovleac”, în ucraineană; harbuz în română; qarpız în azeră; qârpuz – قارپوز în persană; qarbuz - ҡарбуз în bașchiră; qarpız în tătara crimeană; qarbız – қарбыз în cazahă; karpuz - قارپوز‎ în turca otomană;  karpuz în turcă; karpuz în albaneză; karpúz – карпу́з în bulgară; karpoúzi – καρπούζι în greacă; kàrpuza – ка̀рпуза în sârbo-croată;  qarbız - карбыз în tătară; garpyz în turcmenă și kharbūja – खर्बूज în sanscrită. Ca să vedeți „cum se duce vorba”!

Poftă bună dacă ai brișcă, așa cum are Viorica în poșetă!

Bibliografie:

Horn, Paul (1893), „xerbuze”, in Grundriss der neupersischen Etymologie (in German), Strasbourg: K.J. Trübner, p. 105.

Vasmer (Fasmer), Max (Maks) (1964), „арбуз”, in Etimologičeskij slovarʹ russkovo jazyka [Dicționar etimologic al limbii ruse] (în rusă), volume 1, tradusă din germană, cu date suplimentare ale lui Trubačóv Oleg, Moscova: Progress, p. 83.

Nişanyan, Sevan (2002), „karpuz”, în Nişanyan Sözlük.

Doerfer, Gerhard (1967) Türkische und mongolische Elemente im Neupersischen [Turkic and Mongolian Elements in New Persian] (Akademie der Wissenschaften und der Literatur: Veröffentlichungen der Orientalischen Kommission; 20) (in German), volume III, Wiesbaden: Franz Steiner Verlag, § 1590.

Ačaṙean, Hračʿeay (1973), “խարպիզակ”, in Hayerēn armatakan baṙaran [Dicționar al cuvintelor rădăcină armene] (în armeană), vol. II, ediția a doua, tipărit după originalul din 1926–1935, Vol. VII, Erevan: University Press, p. 348.

Vorbe despre pepene

Moto: „Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.” (Mihai Eminescu, decedat la 15/27 iunie 1889)

„A scoate pe cineva din pepeni” (adică „de la paza pepenilor”), înseamnă a-l enerva, a-l face să izbucnească de furie, precum Băsescu dacă îi spui că a fost informator. Alte exemple găsiți singuri. Gras ca pepenele (sau ca un pepene) îi ziceți unui prieten rotofei sau unui politician, parlamentar în lei sau în euro căruia îi merge prea bine, când ăștia te plătesc cu salariul minim pe economie, la insistențele UE și FMI. „A ieși (sau a ajunge) la pepeni” înseamnă a face o afacere proastă, a nu reuși într-o acțiune. E cam cum am făcut noi cu industria și cu flota de nave comerciale.

„Frica păzește pepenii” i se spune unui hoț căruia îi e frică să șutească oarece de frica paznicului, deoarece atunci când pepenii sunt copți precis un paznic e pitit acolo în bostănărie zi și noapte. „Doi pepeni într-o mînă nu se pot ține” i se spune aceluia care vrea să facă două lucruri deodată sau are două prietene, gândind el că „între două nu te plouă”.

Despre pepeni au scris mulți scriitori, printre care: Ispirescu în basmele sale („Fata cea mare se vorbi cu surorile ei ca să ducă fiecare cîte un pepene ales de dînsa la masa împăratului.”, „La a zecea zi, unde se scutură o dată calul și se făcu frumos, gras ca un pepene și sprinten ca o căprioară.”);  Creangă („Baba nu știa ce să facă de bucurie, că are un băiat așa de chipos, de hazliu, de gras și învălit ca un pepene.” sau „Am și înjunghiat cîțiva harbuji într-ales, de ne-am potolit deocamdată și foamea și setea.”); Caragiale („Chir Ianulea și-a ieșit din pepene; s-a repezit cu pumnii-ncleștați s-o pilduiască.”).

Pepeni roșii

          Și au mai scris, că în cărțile de română precis nu-i mai găsiți: Camilar („Cum mijea de ziuă, ochii pîndeau harbujii dintre linii, niște harbuji mari, cît să se sature din ei cîțiva oameni.”); Hogaș („Luă harbuzul mai greu decît ea, îl trînti de pămînt de se desfăcu în o sută de bucăți.”); Alecsadri („furând noaptea harbuji și zămoși de prin harbuzării”) etc.

Și cum suntem inventivi, au fost porecliți ca pepeni locuitorii din Buzești, iar harbuz este porecla oricărui locuitor din Dragomirești și Bârsana. Despre prezența numelui în tooponimie vom studia.

Grămadă de pepeni

E păcat să nu amintim și de cantalúp, din care am gustat când am fost în Franța,  în 1997, de la fema de lângă Angers a colonelului Boileau, cel cu care am fost coleg la Hamburg în 1978, el căpitan și eu tânăr maior, și cu care am vizitat cartierul St. Pauli (vezi AICI). Camtalupul [s.m., din francezul cantaloup] este o varietate de pepene galben cu fructul turtit și cu coaja groasă, brăzdată în felii și cu miezul aromat. Dar, mi-a povestit amicul, pe malul fluviului Loire, francezii îl luară de la italieni, de la Cantalupo („cântă lupul”), numele unui mic  orășel italian lângă Roma, pepenele respectiv fiind introdus în Franța de Carol al VIII-lea după campaniile sale din Italia (1495).

Revenim la scribi! Gabriela Chişcari ne oferă în 2009 interesante reţete ale vieții („1.Viaţa mea e-o îngheţată/ Cu pepene galben şi-alune,/ Scăldată în ciocolată,/ Cu topping de mure şi prune...// 2. Viaţa mea e o salată/ Ce-n zile, ani, se pierde;/ Cu roşii dulci ornată,/ Şi plâns de ceapă verde.// .... 4. Viaţa mea e un ghiveci/ De sosuri şi legume,/ Ornată cu ciuperci/ Şi sarea de pe lume...// 5. Viaţa mea-i sirop de brad/ Păzit de boli, răceală/ Cam dulce, aromat,/ Dar bun un strop pe seară....”). Nu ne zice dacă e vegană sau vegetariană. Și să-i analizăm noi puțin visurile astea!

Așadar, visând domnița legume și fructe, consultând noi specialiștii critici în interpretarea legumelor și fructelor din vis, ni s-a spus că nu e ușor de realizat, deoarece fiecare legumă sau fruct are interpretarea ei specifică și, na, drăcie, aflată în corelație cu alte legume și fructe.

Iată intrepretarea pentru cele mai uzuale dintre legume: ardei gras - lucruri plăcute, dar de importanță minoră; ardei iute – atenționare la ceva care nu merge bine; cartofi – bai mare, necaz sau boală (Pe critici? Pe juriu?); castraveți – semn bun, oaspeți neasteptați cu vești bune; ceapă – supărare mare; ciuperci – boală; fasole boabe – ceartă, critici; fasole verde – nevinovăție; morcov -  frică, stress, emoții. Săracul iepure!

Că dacă visezi doar pepeni, mă trombonește o amică, e altceva! Zice că pepenele roșu arată că ai pofte sexuale (și chiar expediai „cuvânt înaine”, pentru cartea sub tipar „Partide ratate” a prietenului și colegului Birceanu Nicu), dorința de a experimenta senzații noi, vitalitate, voie bună, dar ești ingrijorat, pe când cel  galben semnifică sentimente puternice față de cineva, dar și petrecere, că vei dobândi un prieten, fericire, noroc, însă atenție la sănătate. Și cică mai înseamnă pepenele de orice fel aparență înșelătoare. Dacă visezi că îi cumperi, ai prieteni nedemni, pepenele bine copt înseamnă că  dragostea ta pentru cineva este împărtășită.

Dacă pepenele e mare, înseamnă că ești iubit. Dacă visezi că îl mănânci cu alții înseamnă bucurie mare, veste de daruri. Visând semințe de pepene roșu înseamnă fericire, bucurie in curând. Și în plus, dacă visezi că mănânci pepeni, de orice fel, vei suferi, ptiu, drace,  o indigestie (de care povestește Nicu Birceanu despre o partidă ratată, chiar de diaree). Dacă visezi pepeni pe câmp sau dacă visezi că vinzi pepeni înseamnă că vor interveni schimbări la locul de muncă. Nu mi-a spus ce se întâmplă dacă visez că fur pepeni! Creadă fiecare ce vrea!

Dan Norea, în 2011, în „Epi... Gramatica, Catrene prin gaura cheii”, de care am mai pomenit, ne prezintă fructele Evei, neuitând pepenele („Se laudă cireşul şi mărul cel fălos,/ Da' le-ntrerupse spusa un pepene zemos:/ / / ). Măi, măi!

Michelle Rosenberg ridică în slăvi într-un aforism ceapa pe timp de iarnă, în comparație cu alte bunătăți, cred că mai ales împotriva răcelii  („Deşi nu are coafura exotică şi atrăgătoare a unui ananas, nici parfumul îmbătător al unui pepene galben, nu este nici dulce, nici zemoasă precum un pepene roşu mândru de gabaritul său, ceapa, aşa mignonă, este o prietenă de nădejde iarna când frigul îşi intră în drepturi ca un împărat peste ţinutul său.”).

Și pepenele ăsta a ajuns și în haiku, poezia aia japoneză cu formă fixă, alcătuită din 17 silabe repartizate pe 3 „versuri” formate respectiv din 5, 7, 5 silabe (Monica Trif: „mama nicăieri -/ ultimul pepene rupt/ luat de ape/” sau Elena Malec: „amurg tropical -/ doar pe bărbie zeama/ de pepene copt/”).  Părerea și-o gândește fiecare. Ce ți-e și cu fixurile astea asiatice!

Și au ajuns harbujii și în proverbe.  Aromânii susțin că o „coajă de pepene nu se lipeşte de buric”, dar neprecizând nimic de alunecarea pe coajă de pepene, că în filmele mute am văzut coar alunecări pe coji de banane. Dar persanii, cu harbuzul lor, s-au gândit bine la alunecarea asta, susținând că „și un voinic poate să cadă la pământ din pricina unei coji de pepene”.

Frica păzește „bostănăria”

Dacă românul spune despre cineva că „s-a apucat să caute clenci în pepene”, armeanul e sigur că „inima nu se răcoreşte când tai un pepene”. Românul, căruia nu-i place singurătatea, primitor, susține sus și tare că „decât un măr singur, mai bine o felie de pepene împreună”. Păi da, că e dintr-un harbuz măricel cu mai multe felii... Dar cum se comportă românii după 1989, cam fiecare pentru el, vom vedea în postarea următoare, despre urbanism și amenajarea teritoriului ăsta bântuit de ape și tornade!

Claudiu Românu se joacă cu sinonimele, comunicându-ne în 2017 „culmea fructului: Să mănânci pepene roşu până te saturi de lubeniţă”, pe când Andrei Laslău sisține că „dacă vrei să arăţi ca un pepene, cea mai scurtă cale e să mănânci zilnic unul”. Are dreptate. Cred că e mai bună apa asta filtrată în pepene, decât cea zice-se „netedă” cumpărată în peturi, că de cea furnizată de Apa Nova, franțuzisme....

Și în final să-l cităm pe Su Dongpo („oamenii de pe muntele de la vest ştiu să fie fericiţi: o supă bună cu pepene şi muguri de bambus prăjiţi după semănăturile de primăvară”) și precis o să murim sănătoși, dar la vârste apreciabile... Regim... Post...

Să fiți iubiți și aveți grijă de cuvinte! Sunt prețioase!

Post scriptum:

Amicul Petru Plătică mi-a adăugat pe blogul meu din Cronopedia următoarele fotografii sugestive pentru pepeni, întrebându-mă care îmi place. Domniei sale îi place a treia... imagine. Mie îmi plac toate... imaginile! Ce părere aveți?

Fete și pepeni

Păi dacă-i pe-așa...

Iată că postez mai multe
Și numai cu fete culte...

Săfim patrioți! A avut loc concursul Miss Dăbuleni, 2019!

Cine trebuia să câștige:

Și cine a câștigat:

(continuare)

Constantin NIŢU

1) „Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniți." Jean Paul Richte;

2) „Dacă-ți ștergi amintirile, e lege: praful se alege!...” Ananie Gagniuc

http://webdidacticanova.blogspot.ro/

http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html

http://lenusa.ning.com/profiles/blog/list?user=2xbgg4a2kinp8

nitu.constantin@yahoo.com

constantin.nitu@g.unibuc.ro