Jocuri de cuvinte - vinul (1)

Jocuri de cuvinte – vinul (1)

Geografie lingvistică

:

Moto 1: „Unui credincios: Dacă vorbeşti şi-mi vine-n minte/ In vino veritas, latinul,/ Deduc din câteva cuvinte:/ Nimic nu ai comun cu vinul!” (de Vasile Panaitescu din Antologia epigramei româneşti, 2007)

Moto 2: „Barmanii: Să nu mai înjurăm barmanii!/ Le curgă banii, râu, în pungă,/ Că ei ne prelungiră anii/ Cu vinul lor de... apă lungă.” (de Geo Olteanu din Pledoarie pentru epigramă, 2007)

Moto 3: „Inter pocula: Nu-l uităm pe Păstorel,/ Ruga i-o-mplinim integru:/ Doliu ţinem după el.../ Cu pahare de vin negru!” (de N. Petrescu-Redi din Reflexe (şi reflecţii) într-o picătură de cerneală, 2005)

Moto 4: „Vinurile româneşti: Faima lor a dat ocoale/ Peste nouă mări şi ţări;/ O afirm pe-această cale/ Şi-o confirm pe trei cărări!” (de George Petrone din Antologia epigramei româneşti, 2007 (2007)

Am scris despre porc, animalul specific românilor, pe care acum l-a lovit pesta africană, despre pământul țării care a fost dat altora (https://webdidacticanova.blogspot.com/2024/05/jocuri-de-cuvinte-sol.html), acum scriem despre vin. Și zicem noi că am fi moștenit de la latini cuvântul „vin”, dar și expresia „in vino veritas”, dicționarele specificând: „VIN, vinuri, s. n. Băutură alcoolică (de 7-16%) obținută prin fermentarea mustului de struguri sau, p. gener. prin fermentarea mustului altor fructe. – Din lat. vinum. Sursa: DEX '98 (1998)”;

„VIN, (2) vinuri, s. n. 1. Băutură alcoolică rezultată din fermentarea mustului de struguri. Rău e să nu bei. Și mai rău e să bei vin prost după ce ai băut vin bun. SADOVEANU, Z. C. 50. Jupânul Dumitru își lăuda mereu vinul cel nou. BUJOR, S. 99. Nouă buți de vin goliră și-ncă tot mai cer să bea, Iar Agnița Crâșmărița n-are vin să le mai dea! IOSIF, P. 63. Mă închin la cinstita fața voastră ca la un codru verde, cu un poloboc de vin și cu unul de pelin. CREANGĂ, P. 255. 2. (La pl.) Varietăți, soiuri, specialități de vin (1). Masa era totdeauna întinsă, vinurile bune curgeau din belșug. SADOVEANU, E. 174. 3. Băutură alcoolică obținută din fermentarea altor fructe decît strugurii. Vin de mere. Sursa: DLRLC (1955-1957)”.

Wicționarul ne zice că vin, cu variantele  vín, vîn, viň, Vín, Vin și VIN, are în aromână  formele yin, vinu, yinu, provenind de la latinescul vino, dar și de la daco-românul vin. În românește văzurăm definiția, dar notăm și alte cuvinte precum vinaț, vinimeriu, vinăricer, vinărie, vinos. Etimologia ar fi de la cuvântul latin vinum.

Cuvinte în diferite țări pentru vin

Obosirăm, nu? Dar să vedem cum zic alții vinului: albanezii verë, armenii գինի (gini, cei cu cea mai veche cramă), danezii vin [din  vechiul danez win, din vechiul german de nord (norse) vín], francezii vin (din franceza evului mediu vin, din vechea franceză vin) bosniacii, cehii, slovacii, italienii și uzbecii vino, polonezii wino, bulgarii, macedonenii, rușii, sârbii, ucrainenii вино (vino), catalanii vi, corsicanii lu vinu, estonienii vein, finlandezii viini, frizonii wyn, galezii gwin (cu g-ul lor), germanii Wein, letonii vīns, lituanienii vyno, olandezii wijn (succesiv din  olandeza evului mediu vinne, din vechea olandeză *finna, din proto-germanicul *finnō), islandezii vin (din  vechiul cuvânt german de nord (norse) vin), occitanii, norvegienii, suedezii tot vin (ca românii), englezii wine (ar veni din engleza evului mediu ca wyn, win, din vechea engleză ca wīn, din proto-germană ca *wīną), portughezii vinho, până și zulu iwayini, doar turcii au şarap, grecii κρασί (krasi), iar ungurii bor.

Așadar, rădăcina „vin” e prezentă în marea majoritate a limbilor! Studiind etimologia cuvintelor, s-a impus succesiv latinescul vīnum, din proto-italicul *wīnom, din proto-indo-europeanul *wóyh₁nom [de comparat cu grecescul aeolic ϝοῖνος (woînos), vechiul cuvânt grec οἶνος (oînos), cu umbrianul 𐌅𐌉𐌍𐌖 (vinu), cu hititul 𒃾𒅖 (wiyan), cu armeanul գինի (gini), din sanscritul वयति (váyati)]. Uf! În sfârșit, gătarăm!

Și vinul se face din must, mustul din struguri și strugurii sunt produși de planta vița de vie. Să nu fi avut geto-dacii, mari amatori de vinuri și cultivatori de viță de vie vreo influență în istoria vinului? Mă îndoiesc!

 

Vița de vie

Am definit vinul din dicționare și am văzut că se face și din struguri, strugurele fiind produs de vița de vie. Vița de vie (Vitis vinifera Linnaeus) este o liană pe care o cam cunoașteți, că uneori vă face și umbră. Liana, care poate atinge o lungime de 35 m, este o specie de plante din genul Vitis, familia Vitaceae, originară, nu se știe de pe unde, dar acum este prezentă în regiunea mediteraneană, Europa Centrală și sud-vestul Asiei, din Maroc și Spania până în sudul Germaniei, în nord și în est până în nordul Iranului. Așa că originea latină nu e contestată [lat. *vitea (= vitis).sursa: DEX '09 (2009)].

            Neînțelegându-se etniile ca la vin, se întâlnește totuși și aici rădăcina vin; viței de vie bosniacii îi zic vina, catalanii vinyes, cehii vinic, slovacii vínna réva, polonezii winorośl,  corsicanii vignetu, croații vinova loza, bulgarii лозя (lozya), rușii лозы  (lozy), macedonenii лозите  (lozite), sârbii винове лозе  (vinove loze), danezii vinstokke, olandezii wijnstokken, norvegienii vinstokker, suedezii vinstockar, englezii vinen (din vechea franceză, din latinul vinea „vineyard, viță de vie”, din latinul vinum „vin”), finlandezii viiniköynnökset, francezii vignes, estonienii viinapuud, portughezii videiras, spaniolii vides, frizonii reizen, galezii cu g-ul lor gwinwydd, germanii Reben (pluralul lui rebe, de la germana evului mediu ca rebe, din vechea germană ca reba, din proto-germanicul *rebǭ - „târâtor, vultur, viță de vie”, din proto-indo-europeanul *h₁reh₁p- - „a se târâ”), grecii αμπέλια (ampélia;  αμπελώνας m – ampelónas, mai puțin cunoscut), italienii viti, armenii խաղողի այգիները (khaghoghi ayginery), letonii vīnogulāji, lituanienii vynuogynai, albanezii rrushi, bascii mahastiak, slovenii trte, ungurii szőlő (moștenit dintr-o linbă de tip turcic ciuvaș dinainte de sosirea în actuala Ungarie), turcii asmalar.

            Struguri

Fructul este o bacă, boabele respective dezvoltându-se într-un ciorchine cunoscut sub numele de strugure, boabele coapte, de până la 30 mm lungime, dobândesc o culoare purpurie închis spre negru și pot avea diverse culori: albe, alb-gălbui, alb-verzui, roșii sau purpurii.

Strugure de Băbească Neagră („La noi bătrânii beau fetească, iar tinerii numai băbească!”)

Și strugurele ăsta e cunoscut sub diferite nume în lume. Proslavii zic că nu i se cunoaște originea, dar propun o variantă, că ar fi pluralul de la strug (termen regional găsit în Basarabia), care poate fi legat de strung, strunji sau de la verbul a struji („a curăța pene, ramuri, coame de porumb etc.; pentru a rade sau a rafina; a curăța cu dalta”), un regionalism de origine slavă, probabil din bulgara evului mediu strŭžiti,  strŭgati (în bulgară стръга́ - strǎgá,  стръжа́ - strǎžá,    a desprinde, a freca”). 

Pentru dezvoltarea semantică, comparați cu: spaniolul raspa („grămadă de struguri”), din verbul raspar [„a sabla (a șlefui cu nisip)”]. Alternativ, strug poate proveni din vechiul cuvânt grec τρύγος (trúgos), τρυγή (trugḗ), „recoltarea viței de vie”.

Altă variantă etimologică pentru strugure este de la latinescul *stribulus sau *strubulus, gepidele thrubilo sau struwilo, correspunzând în germană lui Traube -  „poamă, strugure” și Träubel - „must de struguri”, sau o origine de substrat (notăm noi mai jos cum îi zice prin lume, inclusiv prin Balcani). Pare că „strugure” ar fi înlocuit vechiul cuvânt românesc auă, provenit din latinescul uva.

Că dacă ne uităm în DEX online, din 23 de definiții, reținem: „STRÚGURE, struguri, s. m. Fructul viței-de-vie, în formă de ciorchine; poamă. [Var.: (pop.) strúgur s. m.] – Et. nec. sursa: DEX '09 (2009)”; „STRÚGURE, struguri, s. m. Fructul viței de vie (în formă de ciorchine); (Mold.) poamă. Coardele retezate musteau mai departe sîngele dulce al strugurilor.DUMITRIU, N. 250. Struguri de chihlimbar licăreau și se ascundeau iarăși. ANGHEL, PR. 57. Vulpea cînd n-ajunge la struguri zice că sînt acri, se spune despre cel care, neputînd dobîndi un lucru, se preface că nu-l dorește. ◊ (Glumeț) Mi-a dat gînsacul cea mai fină pană și-un strugure de boz. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 12. ◊ Fig. Clopotarii de asemenea năboiseră la una din firidele turnului, scoțînd către valea Nemțișorului un strugure de capete. SADOVEANU, F. J. 17. – Variantă: strúgur (HODOȘ, P. P. 55, SEVASTOS, N. 162, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 12) s. m. sursa: DLRLC (1955-1957)”.

            Dar nouă ne place Scriban: „Strúgure și (nord) strúgur m. (gep. thrûbilo,  struguraș, care corespunde cu germ. träublein, dim. d. traube, poamă, strugure. P. thr-str, cp. cu Israil-Istrailorĭ șrapnel-ștrapnel. Cp. și cu vgr. stróbilos, lat. strobilus, cucuruz de brad, titirez. ....  Vest. Poamă, bobițe de viță de vie așezate așa cum le produce natura: un coș de strugurĭ, niște strugurĭ negrĭ. Strugurele ursuluĭ, un copăcel ericaceŭ perpetuŭ verde care crește pin brădet, tufișurĭ și stîncĭ și care face niște drupe roșiĭ cărnoase care aŭ cîte cincĭ sîmburĭ și-s bune de mîncat (arctostáphylos uva ursi). Fructele luĭ se întrebuințează ca medicament astringent. – În Bas. P. P. și strug (gep. thrube), ca fagure și fag. V. corimb. sursa: Scriban (1939)”. Așa că puteți alege sau propune altceva!

Că strugurelui, diferite etnii îi zic: albanezii hardhi, armenii խաղող (khaghogh), azerii și turcii üzüm, uzbecii uzum, bascii mahats, bosniacii grožđa, sârbii грожђа (grožđa),  croații zrno grožđa, macedonenii грозје (grozje), bulgarii гроздов (grozdov), slovenii grozdja, catalanii raïm, cehii și slovacii zrnko vína, corsicanii uva, englezii grapes, finlandezii viinirypäle, francezii grain de raisin, germanii Traube, grecii σταφύλι (stafýli), latinii, portughezii, spaniolii, asturienii și italienii uva [moștenit din vechiul latin ūva „strugure”, unii crezând că vine de la ūmeō, alții de la proto-indo-europeanul *ey- („multicolor, roșiatic”), cognat cu vechiul cuvânt grec ὄα (óa, „Sorbus domestica”)], estonienii viinamari, letonii vīnoga, lituanienii vynuogė, maghiarii szőlő, danezii drue, olandezii druif, norvegienii drue, suedezii druva, polonezii winogrono, rușii și ucrainenii виноград (vinograd) etc.

Așa că din vechiul cuvânt latin ūva au derivat în aromână și vechea română auã, în asturiană uva, în dalmațiană joiva, în italiană uva, în friuliană ue, uve, în galiciană uva, în occitană uva, în portuggheză uva, în romanșă iva, ieuva, uia, iua, în sard(inian)ă úa, în siciliană uva, în spaniolă uva, în venetă ua, ùa, ova. Și noi renunțarăm la auă și adoptarăm „strugure”! Dar aromânii l-au păstrat pe auã. Asta nu ne dă de gândit?

Dicționarul ne explică: „áuă s. f. – Struguri. Lat. ūva (Pușcariu 166; Candrea-Dens., 117; DAR);  cf. it.,  sp., port. uva (sard. ua, engad. üa). Cuvînt vechi, care pare să fi fost arhaism încă în sec. XVII; totuși, s-a păstrat, parțial, în Oltenia, ca nume al unei varietăți de strugure. (Cf. Pușcariu, Dacor., VIII, 324). sursa: DER (1958-1966)”.

Și ca să vedeți de unde vin celelalte cuvinte, de exemplu în engleză „grape” (strugure), provine din engleza evului mediu ca grape, acesta din vechea franceză ca grape, grappe, crape („ciorchine de struguri”), din graper, craper („a culege struguri”), de origine germanică, din limba francilor *krappō („cârlig”), din proto-germanicul *krappô („cârlig”), din proto-indo-europeanul *greb- („cârlig”), *gremb- („strâmb, nevinovat”), din *ger- („a întoarce, a îndoi, a răsuci”); cognat în olandeza evului mediu cu krappe (cârlig”), cu vechiul german krapfo („cârlig”) (în germană Krapfe).  Asta ca să vedeți cum au luat și slavii și germanii vechiul cuvânt proto-indo-european *ger-, prezent în toate denumirile lor.

Teasc

Și strugurii se culeg și se introduc în teasc, se zdrobesc, pentru a rezulta mustul dulce. Oare acest teasc ce origine o fi având? Uite că și teascul ăsta, împrumutat și de tipografi, e luat de la slavi: „TEASC, teascuri, s. n. 1. Presă manuală cu ajutorul căreia se storc strugurii, semințele plantelor oleaginoase etc. pentru a se obține mustul, uleiul. 2. (Înv.) Mașină de imprimat; p. ext. tipar, tipărire. 3. (Reg.) Capcană pentru anumite animale. – Din sl. tĕskŭ. sursa: DEX '09 (2009)”;

„TEASC, teascuri, s. n. 1. Presă manuală cu ajutorul căreia se strivesc strugurii, semințele plantelor oleaginoase etc., pentru a se obține mustul, respectiv uleiul etc. În mijlocul cramei, lîngă teasc, pe pămîntul bătut, o cadă mare răspîndea un miros dulce de must. DUMITRIU, N. 259. Și prin teascul ca un urs Ridicat în două labe, Mustul rubiniu s-a scurs, Ca un sînge gros,din boabe. D. BOTEZ, F. S. 91. Țuțuienii... sînt vestiți pentru teascurile de făcut oloi. CREANGĂ, A. 72. 2.Mașină de imprimat (v. presă); p. ext. tipar, tipărire. În carul împodobit cu ghirlande și steaguri era un teasc al tipografiei care tipărea pe loc. CAMIL PETRESCU, O. II 353. Pune sub teasc literile... tipografiei. ODOBESCU, S. III 313. Mai în toate zilele ies de sub teasc cărți în limba romînească. KOGĂLNICEANU, S. A. 40. 3. Capcană pentru anumite animale (care sînt prinse și strivite de o greutate ce cade asupra lor). sursa: DLRLC (1955-1957)”; „..Din rom. Provine sb. tjaska (Dacor., X, 34). sursa: DER (1958-1966)”. Adică noi îl luarăm de la slavi și sârbii de la noi?

Și aici să vedem cum zic alții teascului (de struguri), inclusiv etniile de origine slavă: bosniacii presa, macedonenii Прес (Pres), sârbii преса (presa; au ]mprumutat și „tĕskŭ” de la români), bulgarii преса (presa), rușii și ucrainenii  пресс (press), portughezii imprensa, spaniolii prensa, croații pritisnite, danezii presse, suedezii pressa, englezii press, estonienii vajutage, finlandezii puristin, francezii presse, frisonii druk, galicienii prensa, germanii Presse, albanezii shtyp, armenii մամուլ (mamul), bascii sakatu, catalanii premeu, cehii lis, slovacii stlačte, slovenii stiskalnice, corsicanii stampa, grecii πατήστε (patíste), italienii premere, letonii nospiediet, lituanienii spauda, norvegienii trykk, maghiarii sajtó, olandezii druk op, polonezii naciśnij, portughezii imprensa, turcii basın, uzbecii bosing etc.

Și fiindcă toți o dau pe „presă”, să vedem definiția în română: „PRÉSĂ, (I) prese, s. f. I. Dispozitiv, unealtă, mașină cu care se execută operația de presare a unui material, obiect. ...... – Din fr. presse. sursa: DEX '09 (2009)”. Dar să vedem etimologia extinsă. Englezii zic că provine din engleza evului mediu ca presse („mulțime, presă de haine”), parțial din vechea engleză ca press („presă de haine”) (din latina medievală ca pressa) și parțial din vechea franceză ca presse (în franceza modernă presse), din vechea franceză ca presser („a presa”), din latină ca pressāre, de la pressus, participiu trecut al lui premere („a presa”). Până la urmă tot de la latini veni cuvântul! O stoarcere manuală a strugurilor vedeți AICI, iar una mecanică AICI, unde, dacă lăsați și videoclipul următor, este și o explicație pentru un storcător sau zdrobitor modern! Pentru amatori, vizionați AICI, dar pe un fond muzical!

Mustul

Pentru amatorii de must și apoi de vin, e necesar să analizăm și acest cuvânt. Și pentru must există vreo 16 definiții în dicționare, noi rezumându-ne la: „MUST, musturi, s. n. 1. Suc dulce care nu a început încă să fermenteze, obținut prin zdrobirea și presarea boabelor de struguri sau, p. ext., a altor fructe ori plante. ..... – Lat. mustum. sursa: DEX '09 (2009)”; „MUST, (rar) musturi, s. n. 1. Suc dulce, stors din struguri (mai rar din alte fructe), care n-a început încă să fermenteze. Aduceau un boloboc de țuică și unul de must. PAS, Z. I 170. În Cotnari, ieșeau oameni cu cofăiele de must. SADOVEANU, O. VII 233. O, dați-mi vin și must să beii, să-nec durerea-n mine! COȘBUC, P. II 220. Să beau must de poamă coarnă. TEODORESCU, P. P. 332. 2. Zeamă, suc, sevă. Ar fi trebuit să-i prezenți... în loc de pui de găină fripți, prepelițe tăvălite în mălai și ficați prăjiți în mustul lor. ODOBESCU, S. III 39. sursa: DLRLC (1955-1957)”.

Și „mustum” ăsta în latină ar fi neutrul lui mustus („nou-născut, nou, proaspăt, probabil luminat, umed”). Și tot așa, mustus ar proveni din proto-indo-europeanul *mus-, *mews- („umed”). Este cognat cu cuvintele mos din vechea germană („mușchi”, din vechea occitană) (în germană acum Moos), latinul muscus  („mușchi”), islandezul mosi, danezul mos, suedezul mossa.

Alții denumesc mustul ca: albanezii duhet, armenii պետք է (petk’ e), bascii muztioa, bosniacii morati, sârbii морати (morati), cehii, și croații mošt, slovacii mušt, danezii most, englezii must (din franceza veche ca must, most, din latină ca mustum), estonienii must, finlandezii paremehua, francezii moût (din franceza veche ca moust, din latină ca mustum), frosonii moat, germanii most, grecii πρέπει (prépei), italienii mosto, мора (mora), ungurii kell, olandezii moet, norvegienii må, polonezii musi, portughezii mosto, bulgarii și rușii сок (sok), slovenii mošt, spaniolii mosto, catalanii most, turcii gerekir etc.

Scurt istoric

Fructul este cules atât pentru proprietățile sale medicinale, cât și pentru cele nutriționale, istoria lui fiind strâns legată de cea a vinului. Strugurii sălbatici au fost recoltați de cultivatorii timpurii. Folosirea strugurilor datează din neolitic, fapt demonstrat de descoperirea unui depozit improvizat de vin, vechi de 7.000 de ani pe teritoriul actual al Georgiei, în 1996.

Cea mai veche licoare înrudită cu vinul datează din China, de acum

9.000 de ani (orez fermentat cu miere). Însă tradiția preparării vinului așa

cum îl stim noi a început abia cu 2.000 de ani mai târziu, in vestul Asiei.

Astăzi vinul este unul dintre cele mai populare și consumate produse.

Cultivarea viței de vie  a avut loc între cca 4500-3000 î. Hr., în sud-vestul Asiei sau în sudul Transcaucaziei (Armenia și Georgia). Cea mai veche cramă a fost localizată într-o peşteră din Armenia, datând din anul 4100 î.Hr. Aceasta ar fi conţinut o presă de struguri, vase pentru fermentat şi pentru băut. Tehnologia era atât de bine dezvoltată în anii 4000 î. Hr., încât ne putem gândi fără teama de a greşi că această îndeletnicire de obţinere a vinului este cu mult mai îndepărtată în timp.

Cultivarea strugurilor s-a răspândit și în alte părți ale lumii, în perioada preistorică sau în antichitate (Patrick McGovern, Vinul în Antichitate. Cercetări asupra originii viticulturii, apărută la Princeton University Press).

Detaliu al scărilor estice ale Apadanei, Persepolis, care reprezintă armenii care au adus regelui amfore, probabil de vin

Mesopotamienii și vechii egipteni aveau plantații de viță de vie și dețineau măiestria necesară fabricării vinului. Filozofii greci preamăreau puterea vindecătoare a strugurilor, atât ca întreg cât și sub formă de vin. În China, cultivarea viței de vie, ca și producția vinului, au început în timpul dinastiei Han, în secolul al II-lea î.Hr., odată cu importarea speciei din Ta-Yuan. Totuși, după alți autori, vița de vie sălbatică, crescută la munte ca Vitis thunbergii, a fost folosită pentru producerea vinului înainte de secolul al II-lea î.Hr. Dar ce ne-am face fără nenumăratele legende despre originea vinului?

Cercetătorii Bibliei susţin că Noe şi fiii săi ar fi obţinut vin din parcelele cultivate la poalele muntelui Ararat. Cu vin se îmbată Noe (primul beţiv biblic şi, probabil, din istorie) în Facerea, 9:20-25, după ce se retrag apele, ancorează Arca şi plantează mai mulţi butaşi de viţă-de-vie.

Legământul lui Dumnezeu cu Noe

Pentru creştini, vinul roşu reprezintă sângele Domnului care s-a vărsat pentru mântuirea neamurilor, băutura fiind nelipsită de la ceremonialele religioase, în timpul Sfintei Liturghii, alături de azimă, transsubstanţiindu-se în carnea şi sângele Mântuitorului.

Persanii au o legendă potrivit căreia la un moment dat, un rege a alungat o cadână din haremului lui pentru că, din disperare, femeia ar fi încercat să se sinucidă. Ea a mers în pivniţa regelui şi a găsit acolo un vas cu resturi de struguri „stricaţi”, de fapt fermentaţi, nişte boască, după cum i-ar spune un viticultor (amator) de astăzi, precum fratele Vasile de la Lipănești, care l-a întrecut pe fratele Cornel, tot fost militar, ca mine și ca Vasile, dar doctor în științe economice, la fabricarea vinului, dar și la „integrarea” acestuia!

Femeia a descoperit, după ce a consumat din ei, că efectul este plăcut şi a remarcat că spiritul său a luat avânt. Ea a dat fuga şi i-a spus regelui despre descoperirea sa, iar acesta s-a îndrăgostit într-atât de această licoare încât nu numai că a primit-o pe femeie îndărăt în harem, dar a şi decis ca toţi strugurii să fie destinaţi obţinerii nemaipomenitei băuturi. Pentru cei mai mulţi istorici ai vinului aceasta este însă doar o simplă legendă. Că mulți știu că din boasca fermentată se face oarece rachiu!

Există totuşi dovezi că vinul era cunoscut de regii persani. Şi nu numai de ei. „Ni-i vinul şi prieten, şi aur, şi noroc”, scria poetul şi matematicianul persan Omar Khayyam (1048-1131), care i-a dedicat nenumărate catrene. Noi scriem doar prima strofă dintr-o poezie a sa (Omar Khayyam - Vinul – eliberator):

O, vinul mă inundă în marea lui lumină

Se risipește ceața ce-a fost sau ce-o sa vină.

Cad lanțurile grele de rob întemnițat

Și într-un nimb de aur - renasc eliberat.

            Dacii și vinul

Vinul a fost introdus pentru prima dată acum 3000 de ani în Dacia (România de astăzi) de către greci, în momentul în care au sosit la Marea Neagră.

Dacia, circa 100 d.HR., înainte de cucerirea romană

Se spune că dacii cunoşteau plăcerea vinului, iar unii autori antici afirmau că triburile tracice aveau viciul beţiei. Mărturii păstrate până în prezent vorbesc despre modul în care „se împăcau” strămoşii noştri cu degustarea băuturilor. Viţa de vie era cultivată de daci în regiunile deluroase din sudul ţării, pe ţinuturi întinse, susţin istorici ca Vasile Pârvan. De asemenea, dacii importau vin.

„Că geto-dacii au fost din cele mai vechi timpuri băutori de vin, întocmai ca şi celţii, chiar atunci când nu l-au avut la ei în ţară, ne stau mărturie amforele de vin grecesc, de pr la Thasos, Rhodos şi Cnidos, găsite pretutindeni în părţile noastre, până în creierii munţilor şi povestea banchetului dat de Dromichaites lui Lysimachos, la Diodor XXI, 12. Întocmai ca şi celţii, care în vremea preromană încă nu ştiau să cultive viţa de vie în regiunile lor friguroase şi de aceea beau exclusiv vin italian sau cel mult massaliot, şi anume curat, neîndoit cu apă, tot aşa la Dunăre nu e aşezare getică din epoca La Tène unde să nu găsim numeroase resturi de amfore greceşti şi pontice, dovadă peremptorie a consumării vinului grecesc la strămoşii noştri”, afirma istoricul Vasile Pârvan, în volumul Getica - o protoistorie a Daciei.

Pârvan preciza că în unele zone din nordul Daciei vinul era încă necunoscut în urmă cu mai mult de două milenii, iar clima rece nu permitea cultivarea viţei de vie. „Cum întreaga Europă pare a fi avut în ultimul mileniu înainte de Hristos o climă mai aspră ca astăzi, e probabil că şi în Dacia strugurii nu se coceau deplin decât în anume regiuni bine expuse şi podgoriile sacrificate de Decaeneus nu vor fi fost nici chiar aşa de numeroase, nici prea alese ca neamuri de vinuri. Fără îndoială că şi la geţi va fi fost aceeaşi deosebire ca şi la celţi, că numai cei mai bogaţi beau vin din miazăzi, adus de corăbieri, în vreme ce săracii vor fi băut sau bere tracică de care vor fi ştiut să facă şi ei, sau mied, întrucât aveau miere din belşug. Destul că numărul amforelor greceşti găsite aici indică un import foarte însemnat de vin grecesc”, scria Vasile Pârvan, în volumul Getica – o protoistorie a Daciei.

Potrivit istoricului, vinul era una dintre mărfurile căutate de daci, în schimburile comerciale pe care le făceau cu grecii. „Ori pentru vin, ori pentru argint, dacii dădeau sclavi (prizonierii luaţi în războaiele ori năvălirile ultime), cai, piei, ceară, miere, lână, blănuri şi, alăturea de grâul indispensabil sudului — credem, foarte multă sare, pe care grecii desigur o desfăceau la tracii din Balcani, lipsiţi de acest mineral aşa de folositor, realizând câştiguri foarte însemnate. Cum însă bogăţiile Daciei erau aşa de variate, pentru obţinerea lor nu erau de ajuns vinul şi uleiul şi atunci grecii trebuiră să plătească şi în bani; aşă avem a ne explică marele număr de tezaure monetare din Dacia, începând chiar cu sec. IV a. Chr.”, informa Vasile Pârvan.

Și pe aici se cultiva vița de vie și vinul era băutura dacilor, că doar nu putem uita că geograful și istoricul Strabon (63 î.Hr. - 19 d.Hr.), contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea regatului dac, relatează în anul 70 î.Hr.: „Ajungând în fruntea neamului său... getul Burebista l-a înălțat atât de mult... încât, a ajuns să fie temut și de romani. O inscripție grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia".

Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau geţii, este şi faptul că „ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin”, afirma Strabon, în Geografia.

Privind abţinerea de la vin, au apărut legende legate de faptul că Burebista  (82-44 î.Hr.) ar fi ars toate viile din regat, sfătuit de omul său de încredere, filosoful şi astronomul Deceneu, după ce s-a constatat că dacii pe care îi conducea căzuseră în patima vinului.

Etnologii au încercat să explice această teorie, nedemonstrată, potrivit căreia Burebista ar fi dat foc la vii, să-i scape pe supuşi de viciul beţiei.

Etnologul Mircea Vulcănescu, în lucrarea sa „Mitologia română",  susţine că această măsură extremă luată de Burebista, ajutat de marele lui preot Deceneu, relevă un aspect din evoluţia vieţii dacilor, care îşi schimbase cursul sub influenţa convieţuirii cu celţii şi sciţii, lichidaţi de daci prin luptă, prin asimilare.

Probabil că abuzul de vin s-a dispersat din zonele de convieţuire în cele net dace. Nu trebuie desconsiderate nici mişcările metanastatice între tracii sud-dunăreni şi cei nord-dunăreni, rezultate în urma expansiunii romane în peninsula Hermus şi a formelor lor de civilizaţie şi cultură, în care intrau numeroase ofrande, sacrificii şi liberaţiuni antrenate de consumul abuziv al vinului, mai ales în sărbătorile afectate cultului vinului: bacanalele, saturnalele, robigalele. Toate aceste forme, dar şi prilejuri de consum ale vinului, căpătând cu timpul o motivaţie erotică, contraveneau austerităţii, sobrietăţii şi devoţiunii religioase a dacilor, credinţei în ideile-forţă ale religiei lor henotoiste: nemurirea sufletului, dorinţa de a muri în acte de vitejie care să le asigure intrarea în paradisul ceresc profesat de clerul dac”, consideră etnologul.

Mircea Vulcănescu susţine însă mai mult teoria abstinenţei dacilor faţă de vin, decât cea a arderii viilor, întrucât şi după moartea lui Burebista dacii au continuat să consume vin, considerat de ei un dar al zeilor.

În aceeaşi idee este şi profesorul de istorie focşănean Florinel Agafiţei, care spune că tema arderii viilor de către Burebista este o legendă şi atât. „Sunt convins că Burebista a dat ordin să se scoată viile, dar acelea bătrâne, pentru a fi înlocuite cu vii tinere, să fie mai productive. Se ştie că romanii s-au minunat de viile pe care le-au găsit aici şi de licoarea plină de har. Burebista şi-a îndemnat poporul la abstinenţă, dar nu a avut o putere reală în tot teritoriul pentru a-şi impune punctul de vedere. De altfel, a şi murit în anul 44 î.Hr în urma unui complot", a declarat istoricul Florinel Agafiţei.

Legenda regelui Dromichaetes, care a domnit peste geţi în secolul al III-lea, menţionează folosirea vinului în ospeţele date de căpeteniile poporului. Istorisirea aparţine lui Diodor din Sicilia şi prezintă ospăţul dat de regele geţilor în onoarea generalului macedonean Lisimah, care eşuase în încercarea de a cuceri ţinuturile din nordul Dunării.

„Dromichaites puse să le toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi de aur, pe câtă vreme el şi tracii lui beau vinul în pahare de corn şi de lemn, aşa cum obinşuiesc geţii. Pe când băutura era în toi, Dromichaites umplu cornul cel mai mare, îi spuse lui Lisimah «tată» şi îl întrebă care din cele două ospeţe i se pare mai vrednic de un rege: al macedonenilor sau al tracilor”, informa Diodor din Sicilia.

„Tracii beau vin neamestecat deloc şi îl împrăştie pe hainele lor, atât femeile cât şi bărbaţii, socotind că este o deprindere frumoasă şi aducătoare de fericire”, afirma filosoful antic Platon. Istoricul latin Xenopol afirma că „patria cea veche a geto-dacilor, Tracia, era o regiune viticolă, cauză pentru care şi era considerată ca locul de naştere a zeului vinului, Dionysos“, informează enciclopedia-dacica.ro.

Alţi autori antici afirmau că dacii cultivau orz pentru a face bere. "Ei beau bere făcută din rădăcini, întocmai ca tracii care beau bere pregătită din orz", informa Hellanicos. Autorul antic Pomponius Mela afirma că la unii traci folosirea vinului era necunoscută, „dar la ospeţe se aruncă în focuri seminţe al căror miros provoacă mesenilor o veselie asemănătoare cu beţia”.

Dion Chrysostomos relata despre populaţiile antice că „era nevoie să se bucure de plăcerile dragostei, ale mâncării şi ale băuturii atât ionianul, cât şi tesalianul şi italiotul, şi getul şi indul şi spartanul”. În Dobrogea, locul unde a fost exilat poetul latin Ovidius, viţa de vie nu se cultiva, afirma autorul antic, însă vinul se găsea din belşug. În timpul iernii, din cauza gerurilor, vinul abia putea fi băut.

„Vinul păstrează forma vasului şi rămîne solid atunci când îl scoţi din el; aici nu este băut ca vin curat, ci în bucăţele pe care şi le trec unii altora”, afirma Ovidius, în Tristele, citat de autorii volumului „Izvoare privind istoria României”, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1964.

Poetul latin Vergilius (70 î.Hr. – 19 î. Hr.), autorul epopeii Eneida, oferea o descriere asemănătoare modului de trai al dacilor, în timpul iernilor grele. „Vinul, nu de mult încă lichid, se taie acolo cu securea şi lacurile sunt prefăcute până la fund în blocuri compacte de gheaţă, picăturile de apă respingătoare din nepieptănatele bărbi îngheaţă şi se prefac în ţurţuri. Şi în timpul acesta ninge mereu”, afirma poetul latin, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României”, apărut în 1964 la Editura Academiei Republicii Populare Române.

„Locuitorii petrec la joc lunga noapte de iarnă şi le face plăcere să prepare, din orz fermentat şi din fructe acre de sorb, o băutură ce seamănă cu vinul. Un asemenea neam de oameni neînfrânaţi sălăşluieşte sub cele şapte stele”, relata Vergilius.

Tescuirea strugurilor, secolul al XIV-lea (Tacuinum Sanitatis)

Strugurii au fost transportați în coloniile europene din întreaga lume, ajungând în America de Nord în jurul anului 1600 și apoi în Africa, America de Sud și Australia. La vița de vie e și o boală numită Phylloxera, pestă cauzată de o insectă, care a afectat vița-de-vie europeană. Noroc cu rădăcinile speciilor nord-americane, folosite în întreaga lume pentru a altoi V. vinifera, astfel încât aceasta să reziste în fața Phylloxerei.

România este unul dintre cei mai mari producători de vinuri din lume, cu o producție (în 2003) de aproximativ 545.700 de tone de vin. Mulți europeni și cumpărători de vin au venit pe aici, datorită prețurilor accesibile atât la terenurile cu viță de vie cât și la vinuri, comparativ cu alte vinuri produse de națiuni cum ar fi Franța, Germania sau Italia. Dar vom reveni la România!

Vinul roșu și vinul alb. Noroc!

Șampanie franțuzească

(https://webdidacticanova.blogspot.com/2019/08/jocuri-de-cuvinte-sampanie.html)

În articolul următor vom scrie despre etimologia uneltelor folosite în procesul trhnologic de cultivare a viței de vie și obținerea vinului.

Să fiți iubiți!

Constantin NIŢU

„Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi Izgoniți." Jean Paul Richter

http://webdidacticanova.blogspot.ro/

http://lenusa.ning.com/profiles/blog/list?user=2xbgg4a2kinp8

http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html

nitu.constantin@yahoo.com

constantin.nitu@g.unibuc.ro

Jocuri de cuvinte - porcul

Jocuri de cuvinte – porcul

Geografie lingvistică

          Porcul

          Motto 1: „Când un şoim v-ar ajuta/ Chiar orice puteţi vâna,/ Însă-i cert că nu puteţi/ Să vânaţi şi porci mistreţi.” (Nu vă puneţi cu porcii, de Goethe din Epigrama germană de cinci secole, 1999, traducere de Florea Ştefănescu)

          Motto 2: „Am învăţat, cu mult timp în urmă, să nu mă lupt niciodată cu porcii. Nu faci decât să te murdăreşti şi, în plus, porcilor chiar le place asta.” (George Bernard Shaw)

      Porcul este foarte important pentru români, ferme de porci existând peste tot, inclusiv în Teleorman. Că se iau unii de ferma fiului unui politician, nezicând nimic de punerea pe butuci a marelui combinat de creștere a porcilor de lângă Timișoara după îngrămădeala aia de pe străzi din decembrie 1989, după care tocmai apărea în Ungaria vecină un combinat de vreo patru ori mai mare, nu-i bai!

Comtim Group a fost fondat în anul 1967. Era un combinat agricol din Timiș, cel mai mare producător industrial de carne de porc din România și cel mai mare combinat de prelucrare a cărnii de porc din sud-estul Europei, la care în 1989  lucrau 15.000 de oameni. Timp de 28 de ani, director general al companiei a fost Florentin Cârpanu, până în 1999. Creştea anual 1,5 milioane de capete porci. Gestiona 26 de societăţi în patru mari complexe de creşterea porcilor - Beregsău, Birda, Pădureni şi Gătaia; trei complexe de îngrăşare pentru taurine cu un efectiv de 40.000 capete.

La acestea se adăugau: societatea de construcţii zootehnice şi societatea de transporturi, reţeaua comercială pentru piaţa externă cu parteneri din URSS, Iugoslavia, Germania, armata americană din Europa şi câteva ţări arabe, reţeaua cu magazine proprii de desfacere din judeţele Timiş, Caraş-Severin, Hunedoara şi capitala ţării Bucureşti, toate sub sigla Comtim, care era un brand de ţară.

Ce era românesc, nu mai era bun, asta deoarece profitul rămânea în întregime în România și ca atare  Comtim Timișoara a fost pusă pe butuci, adică falimentat în 2004. Așa a apărut compania Smithfield Ferme, acum cu doar 1000 de salariați, parte a cumpărătorului „strategic”, concernul american Smithfield Foods. Are ceva și prin Ucraina!

Principalul obiect de activitate al companiei este producția și creșterea porcinelor, Smithfield Ferme fiind unul dintre cei mai importanți cumpărători de cereale de pe piața autohtonă. Fermele dețin peste 50.000 de scroafe și cresc peste 850.000 de porci comerciali pe an și îi vinde cui nrea. Mai deține 20.000 hectare teren agricol în județele Timiș și Arad, operează două fabrici de nutrețuri combinate, printre cele mai moderne din sud-estul Europei din punct de vedere tehnologic. Așadar, în loc de brand românesc avem brand american! Ce comisioane se vor fi încasat și de cine? Suntem praf la economie!

Scroafă și purcel

Ca să fim disciplinați ca întotdeauna, consultăm dicționarele și enciclopediile de orice fel, analogice sau digitale, cu acces nelimitat, referitoare la regnul „porc”, fără a face referiri la porcii de politicieni și la cocinile lor din beton armat, inclusiv cu piscine, de pe la Cornu, Snagov sau Mamaia și alte locuri. Brazilia, Costa Rica sau statul ăla african,  că jignim porcii porci!

Că mic fiind eu când am început să înțeleg lumea, fiu de țăran, rămas mereu cu „dor de acasă”, porcul era mereu prezent, nu liber, ci în cocina sa, în curtea casei unde m-am născut și am copilărit la 700 m de o mare pădure, inclusiv cu porci mistreți, dar care nu dădeau iama în sat.

„Ulița gâștei”, locul copilăriei, acum strada Primăriei, comuna Stâlpeni, sat Livezeni, județul Argeș

Aflăm că: „PORC, porci, s. m. 1. Mamifer domestic omnivor, cu capul de formă conică, cu botul alungit, cu corpul acoperit cu păr aspru, scurt și relativ rar, crescut pentru carnea și grăsimea lui (Sus scrofa domestica). ◊ Porc sălbatic (sau mistreț) = mistreț.” 

Pentru unii care, zicem noi că „se comportă ca niște porci”, am impresia că jignim porcul (popular râmător, râtan, învechit sfin, adus de sași)! Și iată că moștenirăm cuvântul din latină. Dar oare domniile lor, romanii, nu îl luară de undeva? Așadar, în latină e porcus, din proto-italicul *porkos, din grecescul antic πόρκος (pórkos). Este înrudit cu cuvintele din alte limbi  - în aromână porcu, în asturiană puercu, în catalană porc, în corsicană porcu, în dalmată puarc, în friuliană purcit, în galiciană porco, în italiană porco, în liguriană pòrco, în occitană pòrc, în franceză porc, în portugheză porco, în retoromană portg, în sardă porcu, în siciliană porcu, în spaniolă puerco și în venetă porco. Măi să fie!

Englezii au două cuvinte, unul pentru porcul viu, neînjungheat sau neasomat (pig), unul pentru porcul asomat și tranșat (pork). Și știți de ce? Pentru că luară cuvântul din două surse, viu de la ciobanii și porcarii germani, care ziceau stimatului porc un nume împrumutat sau nu (acum îi zic Schwein, vezi învechit la noi sfin).

Și animalul ăsta viu, pig (sus scrofa domestica), ar proveni din cuvântul englezesc al evului mediu („pig, pigling") (inițial un termen pentru un purceluș, porcii adulți devenind swine, din vecchiul cuvânt englez swīn, cu alternativele swin, swein,swynne, zuin, swyn, swyne, sweyne, swiyn, suin, sqwyne,  din proto-germanicul *swīną, aparent din engleza veche *picga (atestat numai în cuvinte compuse, cum ar fi picgbrēad („porci furajați”). Comparați cu pogge, puggen, pegsken („purceluș") din olandeza evului mediu. Uneori se propune o legătură sau conexiune cu cuvântul olandez modern bigge, actualmente big („purceluș”), cu vest-frisianul bigge  („purceluș") și termeni asemănători în limba germană veche. Hai, că ne încurcarăm rău!

 Și cuvântul german Schwein analizat separat, se pare că provine din cuvântul swīn  din germana veche  (omolog cu swin din saxona veche, de unde a venit la noi ca sfin, adus de înaintașii sasului golfist și excursionist adunător de cocini), din proto-germanicul *swīną, dintr-o formă adjectivală a proto-indo-europeanului *sū-. Și deoarece repetiția e mama învățăturii, comparați din nou cu Swin, Swien, Schwien (Schweyn) din dialectul Nederduits (germana vulgară), cu olandezul zwijn, cu englezescul swine descris mai sus, cu danezul svin (comparabil și cu portughezul suíno și polonezul świnia), că doar porcul face parte din clasa „suinelor”!

Și nu putem sări peste vecinii noștri, care numesc preafericitul porc: albanezii mish derri, croații și bosniacii svinjetina, bulgarii прасе, прасета (prase, plural praseta) dar cărnii de porc îi zic свинско месо (svinko meso), cehii prase, slovacii prasa, slovenii prašiča, finlandezii sianliha, grecii χοιρινό (choirinó), letonii cūkgaļa, lituanienii kiauliena, macedonenii свиња (svinja), ungurii disznó, polonezii świnia, rușii свинья (svin'ya), ucrainenii свинина (svynyna), sârbii свиња (svinja), spaniolii cerdo, turcii domuz.

Așa că noi navigăm între suină și porc, suina fiind o porcină! Că pentru suină se scrie: „SUÍNĂ, suine, s. f. (La pl.) Subfamilie de paricopitate care cuprinde mai multe genuri și specii de porci sălbatici, precum și porcii domestici proveniți din aceștia; (și la sg.) animal care face parte din această subfamilie. – Din lat. suinus. Sursa: DEX '09 (2009)”. Tot latinii sunt baza; „SUINĂ s. (ZOOL.) porcină. sursa: Sinonime82 (1982)”. 

Așadar, tot latinii dădură cuvântul, suinus provenind din sus, din proto-indo-europeanul *suH-. Comparați cu vechiul cuvânt grecesc ὗς (hûs, în: Liddell & Scott, 1940. A Greek–English Lexicon, Oxford: Clarendon Press), cu cuvintele englezești swine, sow, de care pomenirăm! Cred că nu ne învârtim în cerc!

Ca să nu se supere (al domnului porc) „sex(ul) frumos, un pisc de munte scorburos, pe care-l urci de sus în jos când faci pe alpinistul caraghios” (Minulescu), există și scroafa, devenit și el peiorativ: „SCROÁFĂ, scroafe, s. f. 1. Femela porcului; purcea (cu purcei).”

Așadar, noi creștem și digerăm omnivorul porc domestic (Sus scrofa domesticus sau Sus domesticus), care este, alături de câine, cel mai vechi animal domesticit de oameni, cam acum 9.000 de ani. În Europa și Orientul Îndepărtat, carnea de porc este preferată de inșii carnivori. Numărul porcilor domestici este de aproximativ un miliard de exemplare, din care 190 de milioane în Europa și vreo  500 de milioane în China. Dacă am fi miloși cu dumnealui, porcul, durata naturală de viață a insului ar fi de circa 12 ani, dar foamea e mare. Unele religii (islamul, iudaismul și cultul adventist de Ziua a Șaptea) interzic consumul cărnii de porc.

Să știți că există mai multe rase de porci, inclusiv pe la noi, mai cunoscute fiind porcul de Bazna, Negru de Strei, Marele alb, Mangalița. Porcul de Bazna s-a format în urma unor încrucișări nedirijate între scroafe de rasă Mangalița și vieri de rasă Berk, începând din anul 1872, în localitatea Bazna, din Transilvania, utilizându-se și consangvinitatea (raport de rudenie între animale care au același tată, dar nu și aceeași mamă. – Din fr. consanguinité. sursa: DEX '09 - 2009).

Bazna, la nord-vest de Mediaș

Produșii rezultați s-au răspândit în scurt timp în jurul orașelor Mediaș, Sighișoara, Sibiu și Făgăraș. Au mai fost utilizate episodic, pentru infuzie, rasele Yorkshire și Sattelschwein. În ultimii 30 de ani s-a ameliorat prin utilizarea rasei Wessex. Rasa Bazna a fost recunoscută oficial ca rasă de sine stătătoare în anul 1948, după care s-au înființat câteva nuclee de selecție. Care o fi situația după 1989, după falimenarea institutelor de cercetări din agricultură nu știm...

Strei (maplandia.com)

Porcul Negru de Strei este româneasc, ca și porcul de Bazna, rasă redusă la un efectiv de 2000-3000 animale, formată în depresiunea Hațegului, de-a lungul râului Strei (județul Hunedoara). S-a format începând din anul 1870 prin încrucișări nedirijate ale rasei locale Stocli cu rasele Mangalița, Cornwall, Berk. Este apreciat pentru rezistență organică și rusticitate.

Marele alb  (sau yorkul mare) este o rasă de porci creată în Anglia ce aparține tipului pentru carne. Mangalița este o rasă de proveniență maghiară și considerată ca făcând parte din patrimoniul național. Rasa a fost obținută prin încrucișarea porcului sârbesc de Sumandija de talie mare, cu părul lung și creț și a diferitor specii de porci domestici din regiunea Salontei (în maghiară Nagyszalonta, sau Szalonta, municipiu în județul Bihor, Crișana, România) și munții Bakony cu mistreți, la sfârșitul secolul al XVIII-a. Este o rasă specializată pentru producția de grăsime.

Ar fi păcat să nu pomenim și de mistreț, (Sus scrofa), mamifer sălbatic omnivor, în general vesperian precum amatorii de cluburi, adică nocturn, răspândit în întreaga Europă, nordul Africii, în Asia. În România populează pădurile, începând cu Delta și Lunca Dunării, până în desișurile Carpaților, dar atacă și culturile din anumite zone de deal sau de munte. Nu îi punem pe cei ai lui Țiriac de la Balc, vânați anual de miliardarii lumii.

Dar ce le place aproape tuturor românilor nu este creșterea acestei vietăți, ci mai ales pomana porcului (aici vedeți tot procesul tehnologoc din Bucovina), un vechi obicei, transferat și politicienilor care tranșează porcii prin curțile obiectivelor SRI, cu acceptul și participarea celor din capul DNA, probabil după încheierea protocoalelor de care ambasadorul român la Washington tace ca porcul în păpuriș și Po(a)nta e că mulți se fac că nu știu.

Pomana asta constă în oferirea unei mese de mulțumire pentru ajutorul primit la tăierea porcului de la rude, vecini și prieteni, după terminarea treburilor de către gazdă. La politicieni ajutorul nu e dat la înjungherea, tranșarea și consrvarea produselor rezultate, ci probabil în alte domenii... De, alte dosare!

Înaintea Crăciunului, cuvînt interzis de UE, adică a sărbătoririi Nașterii Domnului Iisus Hristos, de Ignat, gospodarii creștini obișnuiesc să taie porcul crescut întregul an sau acum și cumpărat din piețe specializate sau nespecializate, în vederea obținerii cărnii și a preparatelor din carne necesare praznicului Nașterii Domnului.

După înjunghere, zice-se neagreată de UE sau de iubitorii de animale, după „asomare” și după pârlirea cu foc de paie sau cu mijloace mai sofisticate, după terminarea tăierii, tranșării, preparării specialităților din carnea de porc, gazda casei sau politicianul „măcelar” și  donator  îi invită la masă pe toți oamenii care au ajutat la tăierea porcului, dar și pe cei care doar au privit, au degustat țuică fiartă și au făcut bancuri. Felul de mâncare tradițional, numit pomana porcului, este obținut prin prăjirea bucăților de carne (bucăți de mușchi, ficat, slănină, coastă, falcă, reprezentând toate părțile animalului sacrificat) în grăsime.

Tradițional, masa se așează afară după spălarea și curățarea tuturor urmelor sacrificiului sau ale procesului de preparare a tobei, cârnaților, sângeretului, caltaboșilor  etc. Se mănâncă în picioare și alături de mâncare se servește țuică tradițională de cazan, fiartă. Că țuica asta se cam degustă pe tot procesul de la înjunghere, pârlire, sortare, depinde de zonă. Pe la mine prin Mușcel, se tot degustă, iar carnea se pune în putini speciale, cu sare, procesul tehnologic de preparare durând și în zilele următoare (https://webdidacticanova.blogspot.com/2024/07/jocuri-de-cuvinte-muscel).

Ardelenii nu se lasă până nu finalizează prepararea cârnaților, lebărului etc., până la sfârșitul zilei și pomana porcului, preparând și așa numitul „sângerete”, după ce un copil a „recoltat” într-un vas sângele scurs la înjungherea insului porc. Chiar și în decembrie 1989 ardeleana sportivă Viorica a plecat, ca în fiecare an, pe la mijlocul lunii cu avionul la Arad, a cumpărat un porc, a convocat echipa de lucru formată dintr-un neamț, Karl, atunci maistru la fabrica de ceasuri Victoria, un ungur, Marcel, profesor de sport la un liceu și un alt prieten neamț, muncitor calificat undeva, care de dimineața până seara au efectuat ardelenește toate operațiunile și a doua zi după amiază Viorica a luat avionul spre capitală, cu două geamantane pline, biletul la avion costând atunci 108 lei, cât biletul de tren pentru clasa întâi și cât întreținerea pe acea lună pentru apartamentul de două camere. Și mi-a povestit ce a văzut scris pe dolma de lângă cimitirul Pomenirea, o lozincă împotriva lui Ceaușescu, scris ce a dispărut în câteva ore. Am așteptat-o seara la aeroportul Băneasa!

Cum noi suntem navigatori printre cuvinte, aflăm că nu mai există în noile dicționare „a înjunghea”, noroc cu vechii romani și cu  Scriban: „înjúnghĭ, a -gheá v. tr. (d. lat. júgulo, -áre, a tăĭa gîtu, a gîtui, a asasina. – Vechĭ junghĭ. sursa: Scriban (1939)”. Uite că doar noi am copiat pe romani, restul nu, că folosesc „ucidere”, astfel croații și slovenii folosesc ubijanje, macedonenii убиството (ubistvoto), bulgarii убиване (ubivane), sârbii убиј, убити (ubij, ubiti). rușii убийство, убивать (ubiystvo, ubivati), ucrainenii вбивство (vbyvstvo), englezii kill, francezii tuer, germanii töten, italienii uccisione, maghiarii gyilkolás, maltezii qtil, polonezii zabicie, portughezii și spaniolii matança, respectiv matanza, de unde vine matadorul ăla pe care UE nu îl ceartă ca pe noi, slovacii zabitie, cehii zabití etc.

            Și cum se bea țuică (fiartă, „coaptă”), să vedem cum zic alte etnii țuicii (probabil de etimologie sârbo-croată cujka): germanii îi zic Sliwowitz (inspirat de la slavi), bosniacii šljivovica, bulgarii сливова ракия (slivova rakiya, rachiu de prune), macedonenii сливова ракија (slivova rakija), slovacii slivovice, slovenii slivovka , croații šljivovica, polonezii śliwowica, rușii сливовица (slivovitsa), sârbii шљивовица (šljivovica), ucrainenii сливовиця  (slyvovytsya). englezii plum brandy, danezii blommebrændevin, finlandezii luumubrandya, francezii alcool de prune, italienii acquavite di prugne, latinii Prunus sublimatum, maghiarii szilvapálinka, olandezii pruimenbrandewijn,  catalanii aiguardent de pruna, norvegienii plomme konjakk, portughezii conhaque de ameixa, spaniolii aguardiente de ciruela, spaniolii plommon brandy, turcii erik brendi etc. Și observați că avem și noi șliboviță, care provine din polonezul šliwowica, sârbo-croatul šljiwowica! Asta pentru că în limbile slave slivo înseamnă prună, din slava veche inspirându-se și germanii!

Gustos la pomana insului este produsul „șorici”. Să ne spună măcelarul D. Ragnea și asistentul său P. Onta dacă nu e așa cum zice dicționarul: „ȘORÍCI s. n. Piele de porc care, după tăierea animalului (chiar și în curtea SRI, n.n.), se pârlește sau se opărește pentru a fi curățată de păr și a servi în alimentație.

Ne doare că etimologia e necunoscută. Săpăm noi! Că albanezii îl denumesc lëkurë, armenii կեղեւ (keghev), bosniacii și croații kora, bulgarii și sârbii кора (kora), cehii kůra, slovacii kôra, slovenii skorja, danezii skorpe, francezii écorce, germanii Schwarte (din germanicul vechi swarte, din germanicul *swarta; cognat cu englezescul evului mediu sward, din frisianul de vest swarde, vechiul germanic nordic (norse) svǫrðr, vechiul cuvânt englezesc sweard, danezul jord-,  olandezul zwoord, englezescul sward, goticul *swardus, italienii scorza, latinii cortice, maghiarii kéreg (scoarță, coajă, crustă), olandezii schors, polonezii skórka, rușii кожура (kojura), ucrainenii шкірка (shkirka). Observați peste tot rădăcina „kor”. Așadar, săpăm!

Kora este originar din proto-slavicul *kora, care derivă din proto-indo-europeanul *(s)ker-. Este cognat cu latinescul corium, cu sanskritul चर्मन् (cárman). Cuvântul ăsta sanscrit ar veni din proto-indo-arianul *ćárma, din proto-indo-iranianul *čárma, din proto-indo-europeanul *(s)kérmn̥ („piele, ascunziș, copleșitor”); este cognat cu  vechiul persan  𐎨𐎼𐎶𐎴  (carman)  (de unde vine persanul چرم‏‎ („čarm”), latinescul corium („piele”), proto-slavicul *kora („a lătra”). Grea săpătură de la pielea asta...

Fiindcă servim apoi la o gustare sângerete, amintim că e tot „un cârnat umplut și cu sânge. – Sângera + suf. -ete. sursa: DEX '09 (2009)” (Blutwurst în germană, кървавица - kŭrvavitsa în bulgară, krvavice în slovenă și croată, крв кобасица -  krv kobasica în sârbă, крв колбас (krv kolbas) în macedoneană, kaszanka în poloneză, кровяная колбасаm - krovyanaya kolbasa în rusă, кров'яна ковбаса - krov'yana kovbasa în ucraineană, véres hurka în maghiară etc.).

Cârnați făcuți de Viorica, cea care a întrecut „echipa” din decembrie 1989 din Arad, formată din prietenii noștri, doi nemți și un maghiar, conduși de Karl

            Dacă sunt gata și cârnații, ca la prietenii ardeleni, degustăm și așa ceva, doar puțin, prăjit și încă nu afumat, amintindu-ne că vine din latina evului mediu, „carnacius”,  preparat din carne tocată și condimente, introduse în intestine de porc, de oaie sau într-un înveliș de material sintetic....

      Cârnaților le zic ungurii kolbász, recunoscând că l-au preluat de la slavi, din klobasa, bosniacii și croații kobasica, sârbii кобасица (kobasica),  cehii și slovacii klobása, slovenii klobasa, macedonenii колбас (kolbas), polonezii kiełbasa , rușii колбаса  (kolbasa), bulgarii наденица (nadenitsa), germanii Wurst, olandezii worst , estonienii vorst, italienii salsiccia, portughezii salsicha, spaniolii salchicha, doar noi inspirându-ne din „carnacius” sau cumva romanii de la daci! Deși italienii, portughezii îi zic cărnii tot „carne”, cârnați le zicem numai noi românii.

            Că din tobă nu gustăm, că asta trebuie pusă la svântat, apoi la fum, dar ținând minte că e un mezel preparat din bucățele de carne, de slănină, de măruntaie etc. introduse în membrana care formează stomacul porcului, mulțumindu-le prietenilor maghiari. [Var.: (înv. și pop.) dóbă s. f.] –  Din magh. dob. sursa: DEX '09 (2009).

Tot un preparat pentru mai târziu este caltaboșul sau maioșul, un fel de cârnat făcut din măruntaie de porc, amestecate cu orez și mirodenii. sursa: MDA2 (2010) – кобасица (kobasica) în sârbă, kolbász în maghiară, Wurst în germană; maioșul ardelenesc  este preluat de la șogorii maghiari (májos).

„Cocină” cu piscină și heliport, pe malul lacului Snagov, a unui politician pesedist, Truică, fost secretar general al guvernului Năstase

Politicieni, lipsește Ghiță

Un ziarist cu o poreclă legată de temă, dar care nu a scris de porc, ci de găina care a născut pui vii

Sebastian Ghiță

      Tot acum s-a făcut și lebărul, abreviație de la LÉBĂRVURST s. n.,  din pateu de ficat de porc; lebăr. [Pr.: -vurșt. – Var.: lebărvúrșt (pl. lebărvurști) s. n.] – Din germ. Leberwurst. Dar  nu ne grăbim cu degustatul din toate! Ceva slănină tot vom tăia mărunt, fiecare ardelean cu brișca lui, cuvânt pe care zice DEX-ul că l-am preluat de la bulgari și sârbi: „...strat de grăsime între pielea și carnea porcului; parte, bucată din această grăsime, conservată și preparată ca aliment (cu adaos de sare ori de boia sau afumată) sau care se topește, devenind untură. [Pl. și: slănine] – Din bg., sb. slanina. sursa: DEX '09 (2009)” (szalonna în maghiară, acum bulgarii s-au axat pe neologismul бекон – bekon, slanina în croată, cehă și slovacă, slanino în slovenă, сланина – slanina în sârbă etc.).

            Așadar, ce facem? Ne mai certăm pe originea cuvintelor sau terminăm în liniște și pace cina porcului în acest al III-lea mileniu, adică în al XXI-lea secol, când am sărbătorit, în liniște și pace, 100 de ani de la formarea României Mari? Polonezii ne-au depășit cu sărbătoarea lor!

Tochitură ardelenească și mămăligă

            Porcului i se spune familiar Ghiță. Nu este vinovat de calitățile fostului deputat ploieștean cu același nume, zis și Sebastian, devenit acum belgrădean, cu preocupări de programare computațională, dar și cu pasiuni baschetbalistice și de party-uri în vie, precum P. Onta și K. Ovesi! Cum care Ghiță? Ăla așteptat de fetiță la portiță. Că așteptăm cam mult până publică Ghiță filmulețul. Vorbe!

Un vin bun

            Să nu credeți că la pomana porcului nu se asortează și un vin bun! Dar despre vin în altă postare. Poftă bună! Și după afumarea produselor să vedem cum arată o cămară în Bucovina.

Cămară în Bucovina

      Cu sau fără porc de Crăciuin, să fiți iubiți, că trebuiți, cuiva, cumva, undeva, cândva! Dar să nu fie prea târziu!

       Constantin NIŢU

„Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniți." Jean Paul Richter

http://webdidacticanova.blogspot.ro/ 
https://cronopedia.ning.com/members/NituConstantin 

nitu.constantin@yahoo.com

JOCURI DE CUVINTE

2018 - 100 de ani de la Marea Unire

*******************************************

Moto: „Cu ce am idolatriza, noi, românii, Istoria? Descindem dintr-unul din neamurile cele mai numeroase din lume și praful s-a ales de el; nici măcar limba, nu i se mai cunoaște.” Mircea Eliade în „Căderea în istorie” (1952)

Nu-mi bat joc de cele sfinte

Chiar de-ncepe-acuma vara

Navighez printre cuvinte

Când sărbătorim iar țara!

(Să citiți, nu dați din bici,

Ci doar cu un click AICI,

Pe la niște postări, frate,

Ce-ntre ele sunt legate!)

Călătorii geodezice, Ungaria

            Călătorii geodezice, Ungaria


            Moto:

„Cândva...

 Îşi călăreau în linişte măgarii

Toţi înţelepţii, până la Cristos.

De când au devenit măgari husarii,

Toţi înţelepţii lumii merg pe jos.”
epigramă de Sandor Petofi din Din epigramiştii lumii (2000), traducere de Aurel Iordache

           

După ce colindasem prin Eurasia de la Marea Nordului la Oceanul Pacific, am mers şi mai pe lângă noi,  în Ungaria, la consfătuiri tehnico-ştiințifice, la analiza modului de colaborare pentru rezolvarea unoi teme de cercetare privind automatizarea construcţiei hărţilor şi planurilor topografice și realizarea hărții lumii la scara 1:2.500.000. Cu această ocazie erau verificate şi omologate diferite faze ale temelor, cu părţi realizate în diferite ţări şi asamblate într-un tot unitar.

Cu col. dr. Marton Gherasim, profesorul și comandantul meu, prin lume

            Colaborarea tehnico-ştiinţifică avea loc între serviciile geodezice civile şi militare ale ţărior est-europene (foste socialiste). Trebuie să știi ceva despre țara respectivă, nu să te duci ca neghiobul și să te miri de ce vezi! După 1989 aveam să merg și ca turist, că înainte nu aveam voie să merg cu familia! Trecerea de la o postare la alta se face prin click pe cuvântul „(continuare)” de la sfârșitul postării. Începeți lectura cu un click AICI! Postări noi urmează a fi scrise permanent. Mai multe postări găsiți pe blogul meu din CRONOPEDIA (click pe acest cuvânt).
Lectură ușoară!
                     
Constantin NIŢU
http://lenusa.ning.com/profiles/blog/list?user=2xbgg4a2kinp8http://lenusa.ning.com/profiles/blog/list?user=2xbgg4a2kinp8 
http://webdidacticanova.blogspot.ro/
http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html
nitu.constantin@yahoo.com
constantin.nitu@g.unibuc.ro

Călătorii geodezice – Germania

M-am bucurat de vizitarea celor două Germanii, în mai multe rânduri: în 1978, la Hamburg, pentru un curs de cartografie asistată de calculator, la Institutul Oceanografic al Universității din Hamburg; în 1980 în Berlinul de Est, la o consfătuire a cercetătorilor științifici din 14 țări, pentru rezolvarea temei de cercetare științifică „Sistem automatizat de cartografiere a hărților”; în 1980, la ESA Darmstadt, pentru un curs de sisteme informatice geografice și automatizare în cartografie (cu lucrări de laborator la universitățile din Hamburg și Tubingen); în 1985, în Berlinul de Est, în 1987 în Berlinul de Est, Strausberg, Berlinul de Vest, în 1988 în Berlinul de Est, pentru probleme de cercetare științifică; în 1997 în Germania reunită, la Reutlingen, Tubingen, la izvoarele Dunării și în alte locuri ca turist (cu drum și la Strasburg, Franța), ca invitați ai Irenei și lui Karl Shaberger.

Prima postare se referă la toponimia Germaniei și o puteți găsi AICI. Trecerea de la o postare la alta se poate face ușor printr-un simplu click pe cuvântul „continuare” de la sfârșitul fiecărei postări. La multe cuvinte sau expresii există linkuri spre pagini web din care vă puteți documenta ușor. Revenirea la postare se face tot prin click pe săgeata corespunzătoare a programului de navigare (browser). Vă dorim o lectură ușoară! Să fiți iubiți!